 |
|
| Anatol Țăranu | |
După întâlnirea, pe 4 iulie curent, a Președintelui Parlamentului Republicii Moldova, Igor Grosu, cu secretarul general adjunct al Alianței Nord-Atlantice, Mircea Geoană, înaltul demnitar NATO a reafirmat sprijinul pentru integrarea Moldovei în Uniunea Europeană: „Salut eforturile Moldovei de a consolida securitatea națională. Aliații susțin integrarea europeană a Moldovei, care poate conta pe sprijinul NATO”. La rândul său, Igor Grosu a mulțumit NATO pentru asistența acordată și a menționat că în ultimii doi ani, Moldova a înregistrat progrese semnificative în domeniul apărării, iar acest lucru a devenit posibil datorită sprijinului NATO și al Uniunii Europene.
În ultimii ani, guvernarea pro-europeană de la Chișinău a întreprins pași concreți pentru aprofundarea relației Republicii Moldova cu Alianța Nord-Atlantică, sporind pe această cale capacitatea de apărare militară a statului moldovenesc în fața amenințări din exterior. Aceste eforturi și-au primit justificarea incontestabilă pe fundalul agresiunii militare ruse în Ucraina, Republica Moldova fiind catalogată de mai mulți experți ca stat asupra căruia războiul din proximitate poate să se extindă. Însă nimeni nu crede că armata moldovenească ar fi capabilă să reziste unei confruntări directe cu armata rusă după exemplul ucrainean.
Unica soluție care ar garanta apărarea Republicii Moldova în cazul unei agresiuni militare din exterior, ar fi apartenența la NATO. Însă această soluție deocamdată nu este fezabilă din cauza neacceptării ei de către majoritatea cetățenilor Republicii Moldova, rămași de peste treizeci de ani captivi percepției negative, încă sovietice, în raport cu rolul Atlanticului de Nord în arhitectura securității internaționale.
O alianță „agresivă”, originile mitului
Propaganda sovietică de la bun început a prezentat NATO ca cel mai mare rău geopolitic al lumii postbelice. Această percepție a fost preluată ad integrum de către propaganda rusă și promovată cu maximă intensitate în zona influenții informaționale a Rusiei lui Putin. Propaganda anti-NATO a devenit calul de bătaie al imperialismului rus, renăscut în formula agresivă de refacere a imperiului după prăbușirea URSS. De fapt, prin argumentul suprem de luptă împotriva NATO, Moscova de azi își justifică dreptul de a suprima suveranitatea statală a fostelor republici sovietice, devenite state independente în plină concordanță cu normele unanim recunoscute ale dreptului internațional.
Este bine cunoscut faptul că cea mai mare conflagrație mondială – Cel de-al Doilea Război Mondial, a fost declanșat în septembrie 1939 printr-o înțelegere de alianță politico-militară între Hitler și Stalin, semnată la Moscova pe 23 august a aceluiași an. Până la urmă, istoria a determinat așezarea intereselor marilor puteri ale lumii de atunci pe filiera constituirii alianței internaționale antinaziste, cu participarea Uniunii Sovietice conduse de Stalin, ale cărui crime împotriva umanității au fost nu mai puțin odioase decât cele ale lui Hitler.
Însă, în virtutea circumstanțelor istorice, crimele regimului lui Stalin nu au fost condamnate de un tribunal internațional după modelul Nürnberg, Uniunea Sovietică beneficiind de prestigiul biruitorului alături de aliații democrațiilor liberale ale lumii. Așa s-a conturat o șansă istorică unică pentru liberalizarea regimului politic al lui Stalin și înscrierea traiectoriei de dezvoltare a Uniunii Sovietice pe calea unei societăți democratice, chiar și cu elemente de autoritarism politic. Dacă acest model de dezvoltare ar fi fost îmbrățișat de societatea sovietică, aceasta ar fi dus la constituirea unei atmosfere internaționale în care devenea improbabilă izbucnirea unei noi conflagrații mondiale. Însă regimul lui Stalin se conducea de cu totul alte priorități în relațiile internaționale după terminarea Celui de al Doilea Război Mondial, continuând linia lichidării sistemului capitalist prin declanșarea revoluției proletare mondiale. În aceste condiții, lumea a intrat în faza îndelungată a Războiului Rece pe fundalul înarmării nucleare a principalilor rivali geopolitici.
Blocada eșuată
Deja în vara anului 1948, foștii aliați ai coaliției antihitleriste au intrat într-un conflict acut, după ce Stalin a ordonat începutul blocadei sovietice a Berlinului de Vest, care a durat din iunie 1948 până în mai 1949. Timp de aproape un an, Stalin și comuniștii est-germani fideli lui au încercat să înfometeze Berlinul de Vest, să-i forțeze pe aliații occidentali să plece de acolo și pe berlinezi să se supună sorții și autorităților de ocupație sovietice. Timp de aproape un an, căile ferate și drumurile care duceau spre vestul orașului au fost strâns blocate, timp de aproape un an tot ce era necesar - de la alimente la cărbune - a fost livrat în Berlinul de Vest cu avionul. Americanii, britanicii și francezii au organizat un pod aerian fără precedent în istorie, când la fiecare două sau trei minute, avioanele de transport aterizau și decolau – efectuând aproape 280 de mii de zboruri.
În final, Stalin a fost nevoit să recunoască eșecul tentativei de intimidare a foștilor aliați și să se retragă în fața efortului conjugat al democrațiilor occidentale. În noaptea de 12 mai 1949, blocada Berlinului de Vest a fost ridicată. Cu toate acestea, Războiul Rece a început să determine politica în Europa și în lume timp de multe decenii. Principalul rezultat politic al blocadei Berlinului a fost unificarea ținuturilor vestice și crearea Republicii Federale Germania, precum și acordarea statutului de autonomie Berlinului de Vest. În plus, sub semnul blocadei Berlinului și al „podului aerian”, la 4 aprilie 1949, s-a decis crearea Alianței Nord-Atlantice (NATO) pentru apărarea democrațiilor liberale în fața agresiunii sovietice. Datorită NATO, Berlinul de Vest a continuat să fie un oraș insular până în noiembrie 1989, când a căzut Zidul care îl despărțea.
Sarcina fundamentală vs. gafa fundamentală
Scopul esenţial al NATO din momentul fondării organizației este de a asigura libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Atlanticului de Nord şi cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Cele trei sarcini fundamentale ale Alianței sunt: apărarea colectivă, gestionarea crizelor și securitatea prin cooperare. Articolul 4 din Tratatul Atlanticului de Nord permite aliaților să se consulte și să coopereze în domenii care țin de securitate și apărare, în timp ce articolul 5 consacră sarcina fundamentală a NATO, și anume apărarea colectivă, astfel: „un atac armat împotriva unui aliat din Europa sau America de Nord, este considerat un atac împotriva tuturor”.
Apariția NATO a fost rezultatul gafei geopolitice fundamentale comise de Stalin, care a contribuit prin politica sa mioapă de confruntare cu Occidentul la formarea Atlanticului de Nord și lipsind pe această cale URSS, dar și pe toți succesorii săi, de orice șanse de a ieși învingători în confruntarea militară cu membrii acestei organizații internaționale de apărare. Defel întâmplător, furia cauzată de conștientizarea acestui adevăr i-a făcut pe sovietici să prefacă NATO în ținta predilectă a propagandei sale, insuflând generațiilor de oameni din zona sa de influență minciuna despre caracterul agresiv al acestei organizații de apărare și acoperindu-se cu această minciună pentru a camufla și a justifica propria agresivitate și dispreț pentru libertatea altor popoare.
Politica anti-NATO a fost asumată de neoimperialismul din Rusia lui Putin. Invocând motivul extinderii NATO, proces care în esență reprezintă dreptul legitim al popoarelor suverane din noile democrații europene de a-și garanta securitatea, actualul regim de la Moscova pretinde dreptul de a restricționa acest drept, având ca scop recucerirea teritoriilor și popoarelor, la timpul său subjugate de imperiul țarist și sovietic și care s-au eliberat din jugul colonial odată cu căderea URSS.
Regimul neocolonial al lui Putin nici nu ascunde că, în 2008 și în 2022, Rusia a început invazia militară a Georgiei și Ucrainei pe motiv că aceste state suverane și independente și-au exprimat dorința legitimă de a adera la NATO cu scopul de a-și garanta plenar securitatea. Însă Putin, aidoma predecesorului său Stalin, de pe timpul blocadei Berlinului de Vest, a gafat iremediabil geopolitic, începând de data aceasta războiul împotriva Ucrainei.
Așa cum Stalin prin politica sa agresivă împotriva Occidentului a contribuit fundamental la fondarea NATO, așa Putin, peste decenii, prin politici imperialiste contribuie la consolidarea NATO și extinderea acestei organizații spre hotarele Rusiei de azi. Războiul din Ucraina deja a adus în NATO Finlanda și Suedia, încă mai ieri state cu regimuri de neutralitate consacrate în Europa. Pe aceeași traiectorie în raport cu NATO se găsesc Ucraina și Georgia, iar în Republica Moldova sunt tot mai insistente vocile care pledează pentru renunțarea la statutul de neutralitate.
Lecție pentru Moldova
Din punctul de vedere al strategiei contemporane de apărare ruse, NATO trebuie ținută cât mai departe de hotarele Rusiei. Însă politica lui Putin a vulnerabilizat statul rus până la punctul cel mai periculos de după Cel de-al Doilea Război Mondial. Acesta este rezultatul politicii aventuriere a lui Putin, care tot mai mult preface Rusia într-un paria al relațiilor internaționale, împingând statul rus spre următoarea etapă a fragmentării teritoriale. Dar procesul degradării statului rus comportă riscuri majore pentru asemenea state cum este Republica Moldova, care se găsește în imposibilitatea de a-și garanta de una singură securitatea militară. De aici necesitatea pentru statul moldovenesc de a se orienta spre NATO, unica soluție fezabilă de securitate garantată.
Însă societatea moldovenească continuă să fie tributară concepției încă sovietice despre NATO, reeditată cu osârdie în spațiul informațional al Republicii Moldova de către propaganda Moscovei. Schimbarea paradigmei mentale în societatea moldovenească în raport cu NATO constituie punctul cheie în garantarea securității naționale a statului. Dar astăzi doar unul din trei cetățeni moldoveni conștientizează valoarea NATO în asigurarea securității naționale. Este nevoie de un efort susținut de schimbare pozitivă a percepției NATO în societatea moldovenească, tot așa cum pledoaria reprezentanților clasei politice moldovenești împotriva NATO trebuie calificată ca un demers politic împotriva securității naționale și cârdășie cu forțele din exterior, dușmănoase intereselor țării.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.
