Republica Moldova a ajuns la al 22-lea an de independenţă. Agenţia IPN şi-a propus să reflecte în mai multe materiale care au fost reuşitele şi nereuşitele în dezvoltarea ţării. Reprezentanţi ai guvernării actuale, experţi, foşti şi actuali politicieni îşi expun propria viziune care au fost paşii făcuţi de Moldova de la 27 august 1991 şi până acum.
---
Materialul nr. 16 din ciclul IPN „Moldova-22. Paşi înainte şi paşi înapoi”, cu ocazia Zilei Independenţei
Istoria recentă a Republicii Moldova independente poate fi împărţită în câteva perioade, în funcţie de procesele social-politice care le-au marcat. Aceste perioade, la rândul lor, au generat apariţia câtorva personalităţi politice care le-au reprezentat, dar le-au şi modelat în anumită măsură. Crearea istoriei şi crearea personalităţilor sunt procese interdependente oricând şi oriunde şi Republica Moldova nu a avut cum să facă excepţie.
După criteriul interdependenţei, putem vorbi despre „perioada Snegur”, „perioada Lucinschi”, „perioada Voronin” şi „perioada Filat”, cu toatele rezervele privind convenţionalitatea unei astfel de periodizări în istoria recentă a Moldovei.
Aceste perioade decurg destul de firesc una din alta, fiecare următoarea înglobând însemnele celor precedente, pozitive şi negative, dar, fiecare dintre ele, constituie şi o etapă nouă în evoluţia, fie şi anevoioasă, a ţării şi a noastră, a tuturor locuitorilor ei. Fiecare dintre cei 4 lideri naţionali are meritele şi responsabilităţile sale pentru cum au mers lucrurile în perioada „sa”, însă aceleaşi merite şi responsabilităţi le avem şi noi, locuitorii acestei ţări, care întârziem să ne constituim într-o societate, într-o naţiune şi într-un stat. Meritele şi responsabilităţile sunt mai întâi ale noastre, cei care i-am aşteptat şi i-am chemat la guvernare, lideri şi partide, le-am dat cheile sorţii noastre în mâni, i-am tolerat, poate, mai puţin sau mai mult decât trebuie. Oricum, convenţional vorbind, denumirea completă a fiecărei perioade conţine numele liderului care ne-a condus atunci plus numele fiecăruia dintre noi. De exemplu: „Perioada Mircea Snegur + cetăţeanul…”. Doar aşa am putea înţelege mai bine ce s-a întâmplat cu noi, cu toţii, de-a lungul acestor ani de independenţă şi în fiecare dintre aceste perioade în parte.
Perioada Mircea Snegur + (1990-1996)
A fost cea mai sentimentală, cea mai frumoasă, cea mai plină de speranţe perioadă, dar şi cea mai periculoasă, cea mai haotică şi cea mai ratată din punctul de vedere al şanselor realizate din câte au avut a se perinda ulterior. Sunt calificative care pot fi atribuite lesne şi stilului de guvernare caracteristic preşedintelui Snegur. A avut curaj şi obraz, simţ omenesc şi înţelepciune ţărănească în comportamentul politic, dar a avut mai puţină pregătire şi intuiţie politică pentru a face faţă provocărilor generate de destrămarea imperiul sovietic şi reaşezarea lucrurilor pe nou.
A avut capacitatea să canalizeze energiile mişcării de eliberare naţională pe făgaş paşnic şi constructiv, dar şi precauţia, devenită uneori slăbiciune, de a nu utiliza potenţialul acestor energii pentru transformarea rapidă şi radicală a noii ţări. Lui Snegur în aparţine şi meritul Moldovei de a fi mers un timp alături de Ţările Baltice ex-sovietice, uneori înaintea lor, în implementarea reformelor, şi tot lui - vina de încetinire a ritmului care, ulterior, a pregătit terenul pentru stoparea lor sau reorientarea în cu totul altă direcţie.
A purtat demn crucea războiului declanşat pe malurile Nistrului de forţe din afară, dar nu l-a putut câştiga pentru că nu a avut cum să-l câştige în faţa acelor forţe. Şi, poate, nici nu ar fi vrut să-l câştige, dacă pentru aceasta i s-ar fi cerut jertfirea de alte vieţi omeneşti. De acea a preferat umilinţa unei păci nedrepte în locul unui război nedrept.
A împroprietărit ţăranii, dezmoşteniţi de regimul sovietic. Dar pentru că programul „Pământ” nu a fost gândit suficient de bine, acesta şi-a îndreptăţit în mare parte numele dat de oponenţii săi – „Mormânt”. Au fost înmormântate multe din speranţele multor ţărani, deşi, de la distanţă de timp, se demonstrează că, o parte dintre ei, au reuşit. Dar prea puţini, cu prea multe eforturi şi cu efecte mult sub aşteptări.
A înclinat intuitiv spre Occident şi valorile occidentale, dar nu a fost în stare să taie cordonul ombilical care l-a legat pe el şi ţara sa de spaţiul răsăritean.
A aşezat ţara pe temeliile primei Constituţii democratice, dar care a îmbibat şi multe din indeciziile societăţii moldoveneşti şi ale primului ei preşedinte.
Perioada Petru Lucinschi + (1997 – 2001)
A fost cel mai abil politician moldovean pentru perioada sa şi se pare că nu-i displăcea calificativul „şmecherilovici” (o îmbinare dintre calitatea de a fi „şmecher” şi patronimicul său în stil rusesc „Chirilovici” – n.n.). A utilizat abil starea de reflux a mişcării de renaştere naţională şi primele valuri de dezamăgiri populare pentru a veni la putere. A încercat să treacă lucrurile de pe făgaşul sentimentelor pe cel al raţiunii şi pragmatismului. A înţeles că naţionalismul nu mai era funcţional, dar nu a propus nimic în loc în calitate de idee unificatoare de aceeaşi amploare şi aceeaşi putere.
A avut multă experienţă politică, reuşind să ajungă în ultimii ani ai fostei URSS în cele mai înalte sfere ale regimului de atunci. Dar intuiţia şi experienţa politică nu l-au ajutat (şi nu ne-a ajutat) prea mult în condiţiile când regulile de joc politic nu mai funcţionau nici în relaţiile din interiorul ţării şi nici în afară. Aşa cum nu l-au ajutat multele, strânsele şi influentele relaţii pe care le avea la Moscova pentru soluţionarea conflictului transnistrean. A făcut cedări, contând că i se va ceda şi lui, dar nu a fost să fie.
A avut mesaj general împăciuitorist care a prins la societate, spre deosebire de alţi reprezentanţi ai clasei politice de atunci care, la acel timp, încă nu coborâse de pe baricade şi trăiau cu iluzia deşartă că mai au susţinători şi armate de adepţi în spate. Dar nu a reuşit să adune prea multă lume în jurul mesajul său consensual, fie pentru că nici însuşi Petru Lucinschi nu era prea sincer, fie pentru că urma să mai treacă timp ca societatea şi clasa politică să acumuleze masa critică pentru declanşarea proceselor integraţioniste, edificatoare şi consensuale. Nu era vina şi nici meritul celui de al doilea preşedinte, pentru că această masă critică nu s-a acumulat încă nici astăzi.
În exterior a promovat politica „viţelului blând care suge de la două vaci”. Dar a rămas şi el, şi Moldova, în cel mai bun caz, la „laptele artificial”.
Între timp, ţara, lipsită de repere şi idei mobilizatoare, se rostogolea tot mai jos, salariile şi pensiile se dădeau cu întârziere de luni şi luni de zile sau se dădeau în galoşi. Pentru cei care nu cunosc: este o încălţăminte de cauciuc care se poartă peste pantofi sau ghete, pentru a le proteja de umezeală. În Moldova din perioada lui Petru Lucinschi s-a înmulţit numărul oamenilor care încălţau galoşii pe picior gol, inclusiv pe vreme foarte rece. Era şi perioada crizelor economice şi financiare mondiale şi regionale.
A fost cea mai grea perioadă. Pentru Lucinschi a venit să guverneze Moldova fie prea devreme, fie prea târziu, fie de o soartă politică asemănătoare ar fi avut parte orice lider care ar fi avut de dus crucea lui în acea perioadă.
Perioada Vladimir Voronin + (2001-2009)
Primele două perioade au chemat-o pe următoarea, respectiv, Mircea Snegur şi Petru Lucinschi l-au chemat pe Vladimir Voronin.
Este cel mai mare şi cel mai longeviv politician activ din câţi i-a avut Republica Moldova până în prezent. Aceasta în sensul în care rostul şi scopul activităţii politice este puterea, preluarea şi menţinerea guvernării. Acest statut al său este, aproape în egală măsură, cu semnul plus şi cu semnul minus. Vremurile tulburi au solicitat un lider autoritar şi el a venit.
A venit în fruntea unui mecanism bazat pe autoritatea sa şi disciplina strictă – Partidul Comuniştilor. Este pentru prima dată în istoria modernă, dar şi în toată istoria lumii, când un partid comunist a venit la putere pe cale democratică, prin alegeri democratice, respectiv, fără revoluţii şi vărsări de sânge. Este în mare parte meritul lui Vladimir Voronin, înţelegerii lui de a face politică şi al carismei lui. Dar democraţia a avut, parţial, de pătimit în Moldova după aceea.
Cu PCRM la guvernare, Vladimir Voronin, a reuşit să schimbe destinaţia nefirească a galoşilor, pensiile şi salariile s-au dat în bani, la timp şi chiar au crescut. Multă lume a fost şi mai rămâne satisfăcută de acea schimbare. Dar un calcul simplu pe care l-a făcut câţiva ani în urmă un pensionar arata că, în fiecare dintre cei opt ani de guvernare comunistă, pensia i s-a majorat în medie cu 50 de lei (ceva mai mult de trei euro). După aceste „majorări”, dar şi ale guvernării ulterioare, a ajuns să primească în jur de 40 de euro pe lună, mult sub minimul de existenţă. Mulţi oameni şi astăzi au venituri din aceeaşi categorie, mulţi nu au nici atâta. Exodul moldovenilor peste hotare, în căutarea unei bucăţi de pâine, a atins cotele cele mai mari în perioada guvernării comuniste. Este evident că „meritele” trebuie împărţite cu celelalte perioade, dar perioada Voronin a avut mai multe şanse, respectiv, responsabilităţi pentru ca viaţa omului să fie mai bună.
Meritul celui de-al treilea preşedinte este că a asigurat Moldovei şi moldovenilor o perioadă suficient de îndelungată de stabilitate, după atâţia ani de tulburări şi frământări politice şi sociale. Dar a fost, în mare parte, stabilitatea bălţii. Vladimir Voronin a avut confortabilitatea unei guvernări stabile, parţial cu majoritate parlamentară constituţională, care i-a permis să răstoarne munţii inexistenţi în Moldova. Dar nu i-a răsturnat.
În pofida caracterul său puternic, Vladimir Voronin a oscilat în opţiunile sale cel mai mult şi cel mai tare pe parcursul aflării sale în funcţie. Suficient de maleabil şi liberal în interiorul ţării în perioada primului mandat, a devenit dur şi intransigent în cel de al doilea. „Cine nu este cu noi, este împotriva noastră” - pare să fi fost lozinca lui de la urmă. Opoziţia politică a fost fie subordonată, fie distrusă. Presa, puţină care era, avea şanse de existenţă mai multe dacă ţinea cu regimul. Cazul distrugerii holdingului media al primăriei capitalei este relevant şi în acest sens.
Vladimir Voronin are meritele incontestabile de a fi contribuit la redeschiderea şi reconstrucţia multor locaşuri sfinte, ceea ce nu s-a mai făcut nici până la el şi nici după el. Dar are şi responsabilitatea de a fi implicat Biserica ortodoxă, majoritară în Moldova, în jocurile sale politice. Bisericii i-a plăcut acest rol nefiresc şi continuă să joace politic, individual, şi astăzi sau, poate, în tandem discret cu foştii săi sprijinitori.
În exterior, de asemenea, a oscilat între opţiunea fermă în favoarea Răsăritului, respectiv, Uniunea Rusia-Belarusi, şi Occident, respectiv, Uniunea Europeană. Orice merite şi-ar atribui guvernarea ulterioară în raport cu apropierea de UE, meritul lui Voronin rămâne de a fi făcut şi primii paşi, şi mulţi alţii ulterior. Dar nu au avut continuitate şi finalitate. Şi-a încheiat guvernarea, în mod aşteptat, prin promovarea ideologiei „moldovenismului”, apreciat de oponenţii săi drept „primitiv”, care înseamnă mai mult „nici cu unii, nici cu alţii”, decât „şi cu unii, şi cu alţii”. Nemişcarea înainte înseamnă, în cel mai bun caz, a rămâne pe loc. De regulă, însă, înseamnă involuţie, regres. Dar iată că acum, în opoziţie, revine la prima dragoste, începe un nou ciclu.
Vladimir Voronin rămâne, incontestabil, cel mai puternic caracter politic din societatea contemporană moldovenească. Dar prima apariţie în public, într-o emisiune televizată, după evenimentele tragice din 7 aprilie 2009, a celui de-al treilea preşedinte al Republicii Moldova a fost cât se poate de jalnică. Este om viu şi cel mai puternic politician…
Perioada Vlad Filat + (2009- prezent)
Snegur, Lucinschi, Voronin şi evenimentele din 7 aprilie au solicitat apariţia lui Vlad Filat. De fapt, a fost solicitată o guvernare de coaliţie, dar care este reprezentată mai mult de Vlad Filat, timp de trei ani şi ceva prim-ministru al Republicii Moldova din partea coaliţiei post-comuniste de guvernământ. O reprezintă mai mult, pentru că a condus partidul cu cele mai multe mandate în Parlament şi pentru că a fost cel mai activ dintre toţi politicieni de prim rang. Poate, uneori, excesiv de activ, poate, uneori, prea concentrat pe propria persoană politică. De altfel, el continuă să reprezinte coaliţia democratică chiar dacă nu mai are o funcţie oficială mare în stat, pentru că este în continuare liderul celui mai mare partid din coaliţie, pentru că este în continuare foarte activ, şi, poate, este concentrat mai puţin pe propria persoană politică.
Apariţia coaliţiei de guvernământ a fost solicitată pentru că oamenii s-au plictisit de „stabilitatea bălţii” care nu oferă perspective, de unanimitatea poziţiilor şi opiniilor, ei şi-au dorit mai multă democraţie, justiţie şi transparenţă în actul guvernării. Dar şi mai puţină corupţie.
Vlad Filat are meritul să fi creat, în termene record, un partid nou care să răspundă, cel puţin aparent, acestor aşteptări şi care a fost creditat cu încredere, de asemenea, în termene record. Este adevărat că l-a creat împreună cu alte personalităţi importante, o parte dintre care l-au părăsit, ceea ce arată asupra unor probleme de comunicare ale noului lider naţional. Aceste deficienţe îi fac ulterior probleme şi în comunicarea cu partenerii de coaliţie, care, la rândul lor, se răsfrâng asupra capacităţii acesteia de a-şi onora obligaţiile şi aşteptările oamenilor. Dar, pe de o parte, neînţelegerile în cadrul guvernărilor coaliţionale sunt destul de fireşti nu doar în Moldova, constituind un mecanist de control reciproc al partenerilor de coaliţie. Pe de altă parte, nu cu orice partener politic te poţi înţelege, cu cei care se poartă la guvernare ca în opoziţie la sigur că nu.
I se atribuie păcate de luare a deciziilor autoritare, dar şi de neluare a unor decizii importante, de nehotărâre, lipsă de caracter. Dar poate că este un politician normal, cu frământări şi îndoieli? Tătuci ai popoarelor am avut şi am văzut.
A avut curajul, dar, poate, neînţelepciunea, să provoace o criză politică fără precedent, care l-a costat funcţia de premier şi putea să ne coste pe noi toţi perspectiva europeană. Scopul anunţat de el a fost înlăturarea disfuncţiilor grave din cadrul instituţiilor statului, oponenţii săi afirmă că a urmărit diminuarea influenţei sau înlăturarea rivalilor săi politici şi economici, în special, a unuia dintre ei. Este învinuit de unii că a pornit acest conflict, de alţi – că nu a avut curajul să meargă până la capăt. Dar „până la capăt” se merge în sport, în politică mai rar. În politica modernă se caută consens şi Filat l-a găsit împreună cu partenerii de coaliţie, fie şi nu chiar cu toţi. A fost învinuit că a jucat cu principalii rivalii politici, comuniştii, pentru a-şi obţine scopurile, că a adus atingere proceselor democratice din ţară, fiind atenţionat în acest sens şi de partenerii europeni. Adepţii lui spun că, până la urmă, i-a jucat şi pe comunişti care nu au obţinut alegerile anticipate mult jinduite, şi de la parteneri a obţinut atât cât se putea obţine pe moment. Dar a obţinut principalul – continuarea şansei europene a ţării. Oricum, după acest „mic război” în coaliţie s-a instaurat o relativă pace care ne lasă şi pe noi, cetăţenii, să ne vedem de grijile noastre.
Spre deosebire de alţii care au rămas în funcţii, sau fără funcţii, are curajul să dea ochii cu oamenii, cu mulţi oameni, deplasându-se zile şi săptămâni în şir prin localităţi. Este uşor de presupus ce au acum pe suflet oamenii, împovăraţi de griji şi de aşteptări nerealizate pentru care guvernarea în ansamblu şi Vlad Filat în particular sunt responsabili. Oponenţii spun că Filat a şi început campania electorală, dar nimeni nu spune ce îi împiedică pe ei să facă o astfel de campanie. Mai târziu ar putea fi prea târziu să comunici cu oamenii. Este un indiciu indirect că Vlad Filat îşi face lecţiile în ale comunicării?
Perioada Filat a venit cu presă multă care se şi înmulţeşte. Este multă şi diversă, mai puţin presă bună, pentru că multă din ea este părtinitoare, manipulatoare. Dar „mult şi divers” este un început de presă bună în ansamblu. Până acum nu am avut un astfel de început.
Meritul lui Vlad Filat, poate unicul incontestabil, este orientarea sa europeană clară. Nu sunt prea mulţi politicieni la noi cu astfel de orientare clară în cap. A făcut multe pentru a se face înţeles în acest sens de către lideri de state şi guverne europene importante, funcţionari europeni de cele mai înalte ranguri i se declară prieteni. Dar nu a ştiut însă, atunci când s-a aflat în funcţie, să se apropie tot atât de mult de cetăţenii ţării pe care să-i facă părtaşii ideii sale. Pentru că pe moment nici societatea în ansamblu încă nu are o astfel de claritate în privinţa integrării europene. Pe cine va vrea ea să cheme data viitoare la guvernare? Cui i-au pregătit covorul roşu Snegur, Lucinschi, Voronin şi Filat? Ce perioade vom avea la următoarele aniversări ale Independenţei?
Valeriu Vasilică, IPN
august, 2013
