Să acceptăm că în alegeri suntem des mințiți. Ca să adoptăm un limbaj electoral, să zicem că ni se spun multe neadevăruri, adevăruri pe jumătate, adevăruri exagerate, mituri. Sună mai bine, mai indulgent. Chiar dacă esența rămâne.

Sunt opt candidați și fiecare spune că se vede deja în funcția de președinte. Legea competiției zice că din opt unul va ajunge în fotoliu. Cei mai mulți dintre candidați, oameni calculați și pragmatici, știu exact că au intrat în cursă nu pentru a ajunge președinte, dar nu ne vor spune asta. Ar fi un non-sens – „mă lupt pentru președinție ca să nu devin președinte”. Cine ar asculta atare mesaj?! Dar adevărul anume acesta-i. Și nu-l condamnăm. Pentru că tacit acceptăm spectacolul în care adevărul, dacă-i trece pragul, își face cucuie.

Conștienți ori ba, votăm imaginea candidatului și nu candidatul propriu-zis. Este motivul principal, din care toți candidații și echipele lor trudesc, fiecare cum poate, la crearea și menținerea unei imagini care să-l atragă pe votant. Exact până la momentul votării, că pe urmă imaginea își pierde din stringența relevanței. Imaginea poleită e necesară acum. Cu orice preț și cu orice mijloace, ortodoxe ori mai puțin ortodoxe. Miturile lustruiesc cel mai bine imaginea, de aceea stau la loc de cinste în arsenalul electoral.  Și nu pentru că așa vor candidații. Așa noi vrem, votanții de rând, dar cei mai importanți și cei mai trebuincioși în ecuația candidaților. Suntem acum ca mireasa cea bogată, pe care candidații cu tot dinadinsul țin s-o cucerească. Nu prin a ne spune ce vor, ce cred, ce gândesc, ci ceea ce ne place să auzim. În zadar căutăm vreo logică în relația asta. Logica-i substituită de dorințele noastre care să coincidă cu planul viitorului președinte. Viitorul președinte asta așteaptă – să confirme, cu mâna pe orice, că planul lui coincide exact cu dorințele  noastre. Cercul s-a închis. Putem trage cortina, dar mai îngăduim în preajma celor spuse și nespuse nouă, votanților.

„Candidații țin în buzunare soluții gata pentru toate problemele noastre veșnice”

Este de presupus că toți candidații au citit ce atribuții dă legea unui președinte de Moldova. Atribuții, să recunoaștem, simbolice,  restrânse. Și totuși, fiecare candidat, văzându-se în fotoliul președintelui, promite să răstoarne munți. Nu zice că legea-i interzice să răstoarne munți. Dimpotrivă, se grozăvește că, devenit președinte, va lăsa deputații în casă, ca pe propriii copii, ori îi va trimite la odihnă; va băga bandiții la pușcărie sau va face trotuare cu propriile mâini în fiecare mahala de sat; va dubla salariile sau va tripla pensiile. Ar putea, cred, promite să sape și grădina fiecărui alegător. Candidatul Trump doar dansează, dacă i se cere. Greu de crezut, dar candidații noștri, de fapt, promit să încalce legea, să substituie puterile în stat, să cumuleze tot ce se poate în statul ista. Și-i ascultăm, pentru că nu i-am asculta dacă nu ne-ar căuta în coarne, dacă s-ar plânge că nu au atribuții. Candidații țin în buzunare  soluții gata pentru toate problemele noastre veșnice, că-i vorba de transport public, irigare, natalitate sau corupție. Ei, deocamdată, țin în secret soluțiile pentru pandemie, pentru seisme și pentru cosmos, dar, dacă le vom cere, soluțiile ar curge gârlă. Și candidații ar avea dreptate. Vrem un președinte care are leac pentru tot ce ne doare, că lucrăm în laborator, la abator sau la stână.

Normalitatea ar trebui să arate astfel: fiecare candidat are un program, vine cu el în fața noastră, îl puricăm punct cu punct, îl judecăm, îl apreciem și îl votăm. Apoi, timp de 4 ani, urmărim zilnic în ce măsură, când și cum este îndeplinit fiecare punct din programul candidatului devenit președinte. E o normalitate, dar lipsită de spectacol. Noi spectacol vrem. Noi visăm. Între trecutul întunecat și viitorul luminos, ne-am săturat să revenim în prezentul cenușiu, vorba satiricului. Dorim evadare, spre lumină. Deci, dragi candidați, dați-ne lumină, nu adevăr, dați-ne iluzii, nu realitate! Asta funcționează în alegeri. În toate alegerile și de peste tot. Ni se spune ce dorim să auzim. Exemplu elocvent - sloganurile candidaților.

Pe timpuri, la vechii scoțieni, slogan însemna strigăt de război. La moldoveni asta înseamnă și azi, dar, pentru că suntem în alegeri și suntem pașnici, îl deghizăm, îl fardăm. Toate sloganurile-s ca la carte: succinte, ușor de memorat, cu idei sau afirmații de necontestat. Așa trebuie să arate un slogan, chiar dacă ne putem lega de oricare. Să zicem, „Moldova merită schimbări!”. Merită, doar că schimbările pot fi în bine, dar pot fi și în rău. Scurta istorie nouă ne spune clar despre felul schimbărilor. „E vremea oamenilor buni!”, este adevărat și, într-un fel, exotic, de rând ce bunătatea devine vestigiu, dar poate apărea întrebarea: ce facem cu oamenii răi?! „ACUM e timpul Moldovei de mâine!” și „Împreună vom reuși!”, sloganuri atrăgătoare pentru acei puțini care trăiesc cu ziua de mâine, dar și pentru acei mulți, care nu se întreabă: ce fel de Moldovă de mâine? Sau împreună cu cine, când și ce anume vom reuși? Dar, repet, sloganurile-s cum trebuie candidaților. Ele lasă loc de manevră și rămân în picioare chiar și-n cazul eșecurilor, pentru că nu spun nimic ce ar fi de măsurat cu metrul. Am avut „Moldova fără sărăcie!”, slogan fără tranșeea a doua, unde să te retragi dacă nu se retrage sărăcia. Sloganurile-s corecte și înțelepte. E corect și e înțelept să ne gândim la ziua de mâine. Doar că noi, toți, avem dorința firească pe care nimeni nu ni-o poate sechestra, ca totul să se întâmple aici și acum, nu mâine și nu poimâine. Așa-i firea noastră, să trăim cu ziua de azi (după noi - și potopul!). Că viața-i scurtă.

„Președintele care ne unește!” și ”Unirea pentru toți!”. Sloganuri fără cusur, măcar din motiv că cine-ar dori președinte care dezbină sau unire pentru unii?! În realitate, însă, unirea oamenilor și unirea malurilor stâng și drept ale Nistrului și Prutului este un vis și nicidecum o sarcină pentru un mandat de președinte. Dar noi, alegătorii, săturați de trecut și, mai ales, de prezent, acceptăm ușor visuri roz.

Putem despica în patru sloganurile, dar asta în nici un fel nu le încurcă să funcționeze. Bine-rău, mult-puțin, dar funcționează, la pachet cu celelalte șiretlicuri din arsenalul electoral care, în definitiv, ne motivează votul. Iar șiretlicuri sunt multe și toate – necesare fiecărui candidat.

„Lipsa de la dezbateri te ferește de „plăcerea” ca șapte contracandidați să-ți sară în cap, în văzul lumii”

O parte dintre candidați, bunăoară, sunt deciși sau tentați să nu participe la dezbateri electorale televizate. Personal, nu găsesc nici un motiv plauzibil pentru lipsa vreunui candidat la dezbateri. Dar ce cred eu valorează exact zero pe lângă ce crede candidatul despre ce e bine pentru propria-i imagine. Dacă ne referim la candidatul Igor Dodon, mișcarea-i bună. A anunțat de cu vreme că, în locul dezbaterilor electorale, preferă să aibă întâlniri cu cetățenii. Motivul neparticipării la dezbateri, chiar dacă nu-i adevărat, este unul dichisit, într-un fel, generos și, pentru mulți, cred, acceptabil. Doar că un președinte, pe de o parte, ar trebui să fie al tuturor cetățenilor, inclusiv al contracandidaților, cetățeni fiind și ei. Pe de altă parte, oricât ar dori candidatul, și asta o știe perfect, n-ar reuși să ajungă la toți cetățenii nici într-un an. Și, zice logica, ecranul e calea cea mai scurtă ca să ajungi la ochii și urechile tuturor votanților. Cea mai scurtă, nu și cea mai potrivită pentru candidat. În realitate candidatul se va întâlni doar cu o parte insignifiantă din numărul total al cetățenilor, dar „întâlnirea cu cetățenii” dă bine imaginii. Candidatul, comparativ cu ceilalți, în virtutea funcției deținute, e destul de cunoscut (nu luăm în calcul cele câteva procente dintre concetățeni care niciodată nu au știut cine-s primele persoane în stat) fără apariții suplimentare în dezbateri. Și apoi, presa afiliată, dar nu numai, și așa îl mediatizează masiv.

Candidatul a calculat bine: apariția în dezbateri ar putea să-i știrbească din imagine. Oricine este într-o funcție publică, inevitabil mai calcă și prin străchini, și atrage critici. Iar în alegeri, într-o dezbatere, imaginea poate fi șifonată și dintr-un fleac. Să ne amintim cum a făcut înconjurul lumii musca așezată două minute pe frizura unui candidat la funcția de vicepreședinte al SUA, zilele trecute, în cadrul unei dezbateri televizate. Banala muscă a furat atenția oamenilor și a demolat discursul unui potențial vicepreședinte. „Efectul muștei” n-a putut fi evitat, dar cel al criticilor – poate. Lipsa de la dezbateri te ferește de „plăcerea” ca șapte contracandidați să-ți sară în cap, în văzul lumii. Mai bine mergi la întâlnirile cu cetățenii care te așteaptă, te simpatizează ori te susțin – confortu-i mai mare și imaginea-i la adăpost. Iar cine trebuie, va filma și va face poze cu momentele în care oamenii sunt atenți, interesați, sorb fiecare cuvânt, plâng de fericire etc. Și va plasa peste tot, inclusiv pe Facebook, iar presa, deprinsă cu moda să însoțească orice text cu poze sau video-uri, le va prelua la greu. Chiar și presa bună, din ignoranță profesională sau din grabă, preia texte, poze și video-uri care, la drept vorbind, sunt propagandă politică pură. Doar pozele și video-urile de la întâlnirile electorale ale candidaților sunt selectate astfel, încât să toarne toată apa la moara imaginii lor. Reporterii, dacă ar fi prezenți la întâlniri, posibil să fie mai puțin entuziasmați de atmosfera de acolo decât agitatorii candidaților. Se știe, chiar și la cea mai plicticoasă întâlnire pot fi „vânate” și „imortalizate” momente cu cineva atent, iar momentele publicate dau impresia celui care n-a fost de față că toată lumea și toată întâlnirea a fost exact ca-n fotografie. Iar dacă oameni sunt puțini, și nu doar în pandemie, problema se rezolvă ușor. Câțiva oameni filmați din unghiul necesar dă impresia unei mulțimi. Este o șmecherie care funcționează ireproșabil. Candidatul o știe și o utilizează.

„O vorbă cu duh spusă în față este altceva decât una „încheiată la toți nasturii” spusă la televizor”

Și mai e ceva la mijloc. Savanții au detectat demult schimbarea paradigmei în comunicare, or, ceea ce fac toți concurenții, comunică. Există comunicare ca transmitere de informații și există comunicare ca relație. Tocmai la întâlnirile față în față cu cetățenii este cel mai ușor să construiești comunicarea ca relație. În plus, nu e de neglijat dorința unei părți a cetățenilor „să vadă un președinte viu”, iar dacă „președintele viu” mai și discută cu dânsul de la egal la egal, mai și-i strânge mâna, scopul strategic este atins. Funcționează aceleași mecanisme ca și în cazul dorinței fanilor de a-și întâlni vedeta-idol. Nu că asta le-ar face viața mai dulce, dar le împacă un orgoliu. Iar candidații știu că orgoliul omului e lucru mare. Și nu întârzie să-l măgulească. E gratis.

Ca oameni evoluăm incomparabil mai lent decât, să zicem, internetul și tehnologiile informaționale. Dar oricât ne-am afunda în realitățile virtuale omniprezente, întâlnirile/discuțiile față-n față sunt și vor rămâne factor important, dacă nu cel mai important, de influență asupra  alegătorului. E motivul din care și-n era globalizării în cele mai computerizate țări ale lumii, cu posibilități enorme de a comunica în timp record, la distanță, cu toți alegătorii, candidații nu renunță la întâlnirile și mitingurile politice. O vorbă cu duh spusă în față este altceva decât una „încheiată la toți nasturii” spusă la televizor. Să ne amintim cum Mircea Snegur, în 2001, imputa comuniștilor că au câștigat alegerile pentru că au mers din casă în casă. De fapt, asta trebuie să facă oricine dorește voturi mai multe. Totul este important: și apariția în presă, și panourile stradale, și publicitatea electorală, și sloganurile, și vestimentația, și culorile, și gesturile, și limbajul etc., etc., dar întâlnirile directe cu cetățenii nu trebuie neglijate în niciun caz.

Să observăm, însă, că și cetățenii sunt diferiți pentru candidați. Candidații, bineînțeles, ne vor spune altceva, dar nu-i vom crede.  De exemplu, cetățeni sunt și reprezentanții altor confesiuni religioase decât ortodoxia. Conaționali de-ai noștri, alegători și ei, dar sunt puțini în comparație cu majoritatea creștin-ortodoxă. Deci, șansele candidatului cresc la întâlnirile cu majoritatea. În rest, toți sunt egali. Nici întâlnirile cu majoritatea nu bat în cui finalitatea scrutinului. Exemplu grăitor găsim în România, în competiția dintre creștin-ortodoxul Victor Ponta și luteranul Klaus Iohanes. Dar candidații trebuie să valorizeze tot ce se poate. Niciodată nu se știe ce acțiune, ce mișcare, ce șiretlic „va împușca”.

Alegerile prezidențiale, ca și celelalte de până acum, sunt spectacol. Acum, poate, mai domol, mai șablonard, mai fără inedit. Criza pandemică, se vede, face și criză de idei. La o adică, următorii patru ani s-ar putea să-i dăm pentru a ne reveni de la COVID, dar candidații tac. Ei ne spun mituri. Ne protejează. Nu ne obosesc cu pandemia, că și așa suntem obosiți. Dar, parcă, tot am vrea niște mituri-povești mai proaspete. Chiar dacă știm finalul – vom avea președintele care poate hățui cel mai abil tehnologiile politice. Putem să nu credem în tehnologii, putem să le ignorăm, să le urâm, să le înjurăm. Dar ne-am asemui cu savanții care se bat cu pumnul în piept, că nu poate să zboare cărăbușul – e masiv, aripi subdezvoltate, nici vorbă de formă aerodinamică. Cărăbușul nu se pune în poară. El zboară.

Ion Bunduchi, expert media