 |
|
| Anatol Țăranu | |
Împreună cu venirea la președinția Rusiei, la începutul anilor 2000, a fostului ofițer KGB, Vladimir Putin, politica rusă a început pas cu pas să se îndepărteze de tentativele anterioare de democratizare a fostei societății de tip sovietic, îndreptându-se spre un regim politic de neo-autocrație. Folosindu-se de afluxul de bani proveniți din exporturile de gaze și petrol, regimul Putin nu doar a crescut standardele de viață ale rușilor, dar a folosit factorul bunăstării pentru amplificarea nostalgiei după Uniunea Sovietică, succesorul istoric al imperiului țarist. Occidentul, ce fusese văzut drept partener de Moscova lui Elțin în anii 90, a fost reevaluat de regimul Putin în anii 2000, ca un adversar ale cărui acțiuni oculte au distrus URSS-ul și au rupt unitatea așa-numitului popor sovietic. Teza pericolului din exterior, unul din pilonii tradiționali ai gândirii rusești, a fost intensiv reluată de propaganda de la Kremlin, revenind din nou la viață în mentalul colectiv rus.
Doctrina „lumii ruse” în calitate de pretext pentru agresiuni
Această schimbare de optică a Kremlinului privind relaționarea cu lumea din jur avea nevoie de o nouă ideologie, nici una pur sovietică, dar nici țaristă, ci una care se potrivea realității secolului 21. Structurarea acestei noi ideologii s-a intensificat după Revoluția Portocalie din Ucraina din 2005, care a fost interpretată de elitele rusești drept un rezultat al unei lovituri de stat de inspirație vestică și a trezit temerile regimului Putin că experiența ucraineană va servi drept model pentru o schimbare politică la Moscova însăși. Așa a început să se contureze ideea unei „lumi ruse”, inițial conceptualizată de cercul restrâns de cvasi-doctrinari din siajul Kremlinului la începutul anilor 2000, cu timpul luată drept punct de reper și nume pentru o nouă doctrină politică a statului rus.
Doctrina „lumii ruse” nu reprezintă o construcție bine structurată și conturată precis în termeni teoretici, fapt ce certifică artificialitatea ei. Însă aceste detalii defel nu-i deranjează pe domiciliații de azi de la Kremlin. Îndeplinind comanda lor politică, conceptul „lumii ruse” eclectic a înglobat ca elemente constitutive limba și cultura rusă, credința ortodoxă, memoria istorică, și un trecut comun pentru fostele popoare sovietice, în special o anumită atitudine față de Marele Război Patriotic (termenul rusesc pentru Al Doilea Război Mondial), considerat cea mai mare victorie a Uniunii Sovietice. Din perspectiva interesului imperialist al Moscovei, limba rusă este percepută drept o modalitate de a menține unitatea „lumii ruse”, un fel de legătură transnațională ce depășește granițele statelor. Pentru că apartenența la un grup cultural-lingvistic este considerată ca principala justificare a calității de membru a „lumii ruse”, granițele acesteia din urmă nu sunt strict delimitate. Prin urmare, în timp ce Federația Rusă ca stat are hotare, „lumea rusă” nu le are.
Limba rusă și compatrioții în calitate de instrumente
Pretextarea dreptului Moscovei de a interveni în treburile interne ale noilor state post-sovietice a dat viață conceptului complimentar de „compatriot rus în străinătate”. În așa fel, Rusia lui Putin și-a asigurat ideologic remodelarea politică a problematicii limbii și narațiunii istorice oficiale în lupta pentru “inimile și mințile” pretinșilor săi compatrioți, ca modalitate de a-și exercita puterea asupra țărilor vecine și de a-și impune propriile interese geopolitice în spațiul post-sovietic. Doctrina „lumii ruse” completată de conceptul „compatriotului rus în străinătate” a devenit acoperirea ideologică a agresiunii militare ruse împotriva vecinelor săi din spațiul post-sovietic.
Rusia a declanșat războiul împotriva Ucrainei pretinzând apartenența acestui stat suveran la spațiul „lumii ruse” și sub pretextul apărării drepturilor compatrioților săi din această țară, drepturi pretins încălcate de așa-numiții naziști ucraineni. Kremlinul se aștepta la o victorie rapidă asupra Ucrainei, ceia ce trebuia să însemne triumful doctrinei „lumii ruse” în plan internațional. Realitatea însă a fost crudă cu teoriile și practicele aplicate de Kremlin. Poporul și armata ucraineană zi de zi desființează pe câmpul de luptă mitul „lumii ruse” prin rezistența sa eroică împotriva agresorului de la răsărit. Iar izolarea internațională a Rusiei lui Putin din cauza războiului din Ucraina, preface teoria „lumii ruse” în una odioasă, care tot mai des este asociată teoriei de tristă faimă al celui de al Treilea Reich al lui Hitler.
Tertipuri propagandistice la ONU
În încercarea disperată de a salva aparențele, regimul de la Kremlin se angajează în diverse tertipuri cu iz propagandistic, inclusiv prin utilizarea tribunei ONU. Una din aceste acțiuni s-a desfășurat luna trecută, când la New York a avut loc o reuniune a Consiliului de Securitate al ONU, convocată la inițiativa Rusiei pentru a discuta rusofobia, care în versiunea parții ruse este răspândită în Ucraina și în Occident. Reprezentantul Permanent al Rusiei la ONU a vorbit la această ședință despre „bacanala anti-rusă din Occident”, despre faptul că limba rusă este interzisă complet în sfera publică în Ucraina și că rusofobia se manifestă prin interzicerea cărților rusești, lupta împotriva monumentelor și cu denumiri geografice legate de Rusia. Aparte s-a specificat, că rusofobia a crescut semnificativ din 24 februarie 2022.
În răspuns, reprezentantul delegației ucrainene, a reamintit de crimele și atrocitățile comise de armata rusă în Ucraina și a afirmat că cei responsabili trebuie trași la răspundere. „Bucha, Irpen, Izyum, Mariupol, alte zeci de orașe cu gropi comune ale unor oameni nevinovați dovedesc eficacitatea propagandei de război rusești în dezumanizarea chipului ucrainenilor, ceea ce deschide calea soldaților ruși către permisivitate”, a spus spicherul ucrainean. Tot el a continuat, „Ucraina subliniază încă o dată că propaganda războiului și a urii naționale este baza discriminării și violenței și este interzisă în temeiul articolului 20 din Convenția internațională a drepturilor civile și politice. Istoria trecutului conține exemple instructive când o națiune, otrăvită de propaganda urii, a început un război pentru a distruge alte națiuni și popoare. În 1945, acest război s-a încheiat cu înfrângerea regimului nazist și procesul de aducere a celor responsabili în fața justiției.”
Agresorul se victimizează
În marja reuniunii Consiliului de Securitate al ONU a ținut un briefing profesorul de la Universitatea Yale din SUA, Timothy Snyder, specialist notoriu în istoria Europei de Est. În discursul său numit sugestiv „Jucând victima”, reputatul istoric a menționat că termenul „rusofobie”, folosit de partea rusă, este o manifestare a retoricii imperialiste, o dorință de a dezumaniza victima în persoana Ucrainei și a ucrainenilor și de a declara Rusia victimă. „Rusofobia” este sloganul unei strategii imperialiste de a schimba subiectul agresiunii și de a suprima voința oamenilor care sunt cu adevărat victimele”, a spus Timothy Snyder.
Reputatul istoric a subliniat că invocarea tezei „rusofobia” în contextul războiului din Ucraina dăunează, în primul rând, rușilor înșiși, vorbind despre degradarea imaginii culturii ruse în întreaga lume și semnalând sfârșitul existenței lumii ruse în străinătate. „Când un imperiu atacă, el se expune ca o victimă. Retorica conform căreia ucrainenii afișează cumva „rusofobie” este folosită de statul rus pentru a justifica agresiunea militară”, a conchis istoricul. Tot el a insistat, că a te face victimă atunci când de fapt ești agresor nu este o strategie defensivă, ci o parte a crimei. Discursul de ură îndreptat împotriva ucrainenilor face parte din activitatea criminală pe care cetățenii ruși o desfășoară pe pământul ucrainean, a spus Snyder, adăugând: „În acest sens, prin convocarea acestei sesiuni, statul rus a găsit încă o modalitate de a-și mărturisi războiul criminal”.
„Restul sunt acuzații false și încercări de destabilizare...”
Și la adresa Republicii Moldova frecvent răsună amenințări din partea oficialilor de la Moscova cu privire la încălcarea drepturilor minorităților naționale, și în special a cetățenilor vorbitori de limbă rusă. Odată cu izbucnirea războiului în Ucraina, presiunea asupra acestei chestiuni în Moldova s-a intensificat. Nu odată în această perioadă reprezentanta Ministerului rus de Externe, Maria Zakharova, a acuzat autoritățile moldovenești de „creșterea gradului deja exagerat de rusofobie” în societatea moldovenească. Ca răspuns, președintele Republicii Moldova Maia Sandu, a subliniat, că nimic nu-i amenință pe cetățenii de limbă rusă din societatea moldovenească. „Sunt respectați la fel ca toți ceilalți cetățeni ai Republicii Moldova. Am promis să respectăm pe toată lumea și să avem grijă de siguranța tuturor. Restul sunt acuzații false și încercări de destabilizare a situației din Moldova”, a subliniat șefa statului.
Invocarea rusofobiei la adresa Republicii Moldova ține de o strategie mai veche a Moscovei, care încearcă de a avea la îndemână pretexte de a interveni în orice moment potrivit în zona deciziilor suverane ale statului moldovenesc. De aici necesitatea de a dispune de mecanisme eficiente de contracarare a acestor acuzații nefondate, această sarcină devenind element obligatoriu al strategiei de securitate națională a Republicii Moldova. Un pas necesar pe această dimensiune se cere a fi determinarea precisă prin lege a statutului limbii ruse pe picior de egalitate cu alte limbi ale minorităților naționale, cu atribuirea limbii române a statutului de limbă de comunicare interetnică în societatea moldovenească.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.
