Negocierile privind crearea coaliţiei de guvernământ după alegerile din 28 noiembrie 2010 au scos în vileag câteva trăsături inedite ale procesului politic contemporan din Republica Moldova. Examinarea lor este importantă din perspectiva unei înţelegeri mai bune a direcţiei de dezvoltare a ţării pentru următoarea perioadă istorică şi, respectiv, pentru şansele de viaţă decentă a societăţii moldoveneşti. În episodul I, publicat la 18 ianuarie 2011, puneam accentul pe faptul că negocierile au marcat sfârşitul erei de guvernare unitară, autoritară a ţării şi au profilat două modele de negocieri. Convenţional vorbind, una ţinea societatea pe rol de „prostime”, alta – pe rol de „proşti”. Episodul II, publicat la 19 ianuarie 2011, este consacrat unor probleme ale culturii politice în devenire, care ţin de ipocrizia politică şi neîncrederea politică totală ca fenomene ale relaţiilor inter- şi extra-politice. Prezentul episod vine să analizeze rolul şi prestaţi actorilor interni şi externi, implicaţi în procesul de negocieri.

PLDM: pe muchie de cuţit

Partidului Liberal Democrat (PLDM) i-au revenit meritele cele mai mari pentru formarea coaliţiei de guvernământ de centru-dreapta, dar şi responsabilităţile cele mai mari pentru eventualul eşec al acestui proces. Chiar dacă a trezit anumite animozităţi în cercul politicienilor şi al experţilor la momentul apariţiei, rămâne valabilă şi astăzi teza inclusă în analiza Info-Prim Neo {„Cine a câştigat alegerile în Moldova?”}, publicată la două zile după scrutinul parlamentar: „PLDM va avea meritul creării coaliţiei şi beneficiul actului de guvernare, dacă va reuşi, dar şi marea responsabilitate, chiar marea vină, dacă nu va reuşi”. În perioada imediat următoare scrutinului, PLDM a ţinut o pauză pe cât de îndelungată, pe atât de deranjantă pentru publicul larg. Formaţiunea a înaintat oferte viitorilor parteneri de coaliţie cu întârziere şi, trebuie să deducem, mai puţin „generoase” decât a făcut PCRM pentru PDM, care negociau la celălalt capăt al eşichierului politic. De asemenea, trebuie să înţelegem că PLDM a îmbunătăţit oferta în doze mici, odată ce au fost necesare tocmai o lună şi ceva şi tocmai 13 runde de negocieri. Din punctul de vedere al publicului larg, a fost un joc riscant, pentru că semnarea documentelor de constituire a coaliţiei PCRM-PDM se anunţa „din zi în zi” sau chiar „din clipă în clipă”.

Până la urmă, s-a dovedit că riscul s-a meritat, iar PLDM, în calitate de „dirijor”, a dus „concertul negocierilor” până la finalul programat. Oricum, chiar şi după o perioadă mare de la finalizarea negocierilor rămân doua mari semne de întrebare:

1. PLDM s-a purtat aşa pentru că avea siguranţa (informaţia ?) că alianţa de centru-stânga nu va fi formată? Sau...
2. PLDM a întins coarda negocierilor la maximum în mod arbitrar, „la ghici”, de pe poziţia „fratelui mai mare” care are în „desaga parlamentară” mai multe mandate decât PDM şi PL luate împreună?

Deznodământul din 30 decembrie, cu semnarea Actului de constituire a AIE, precum şi principiul conform căruia învingătorii nu sunt judecaţi (apreciaţi rău), înclină situaţia spre prima variantă de răspuns. PLDM şi liderii formaţiunii merită toată aprecierea pentru jocul politic „pe muchie”, dar calificat, ca pe note. Însă ecoul emoţiilor mari prin care a trecut societatea timp de mai bine de o lună, precum şi anumite frânturi de informaţie mai confidenţială, venite de pe segmentul negocierilor, nu ne permite să excludem în totalitate şi posibilitatea celei de-a doua variante de răspuns. De exemplu, se afirmă că, în perioada negocierilor, liderul PLDM, Vladimir Filat, ar fi declarat în discuţia cu un foarte înalt demnitar european ceva de genul: „dacă şi există cineva în ţara aceasta care ştie ce-i trebuie ei, această persoană este în faţa Dumneavoastră...”.

Nu este exclus că procesul de negocieri a fost marcat, într-o măsură mai mare sau mai mică, de această autoapreciere exagerată caracteristică doar altui politician, cu acelaşi nume, de la noi – Vladimir Voronin. Această supra-autoapreciere, ca să nu-i spunem aroganţă politică, i-a jucat lui Vladimir Voronin, dar şi partidului său, dar şi societăţii moldoveneşti în ansamblu, festa de mai multe ori pentru ca să fie cineva încântat de reeditarea aceluiaşi model de abordare a problemelor ţării. Oricum, PLDM va rămâne în istoria proceselor politice de la noi fie ca formaţiunea care, într-o perioadă crucială, a înclinat balanţa sorții ţării într-o direcţie favorabilă, fie ca una care a făcut un joc foarte riscant cu ceea ce numeam mai sus „direcţia de dezvoltare a ţării şi şansele de viaţă decentă a societăţii moldoveneşti”.

PDM: „pe două fronturi” sau „de la două vaci”?

Partidul Democrat (PDM) a purtat cele mai ample şi „tehnologice” negocieri, care au fost, în acelaşi timp, destul de transparente pentru publicul larg. După proporţiile şi scopurile propuse, după profesionalismul executării, acestea pot fi plasate în categoria fenomenelor inedite în arealul proceselor politice din ultimul timp. Pe de o parte, formaţiunea a purtat negocieri cu PCRM, pentru o coaliţie de centru-stânga, pe de alta, cu PLDM şi PL, pentru coaliţie de centru-dreapta. PDM a jucat „pe două fronturi” pe intern, dar s-a aventurat să se implice într-un joc dublu şi pe extern. A fost un comportament politic riscant, foarte complicat, ambiţios, care a fost şi mai este în măsură să-i aducă atât victorii, cât şi eşecuri serioase politice. În cazul PDM întrebarea crucială era dacă formaţiunea şi liderii ei aveau suficientă hotărâre să aleagă cu adevărat între două opţiuni istorice sau contau să-şi menţină şi în continuare statutul de „viţel blând”care tinde să „sugă de la două vaci”.

Într-un fel, anume comportamentul PDM a introdus în procesul de negocieri elementul de dramatism periculos, deznodământul căruia nu a fost previzibil până în „ceasul de la urmă”. Acest comportament a fost unul nou şi corect din punctul de vedere al ştiinţei politice, pentru că i-a oferit formaţiunii posibilitatea de a utiliza destul de abil pârghiile de presiune asupra partenerilor de dialog atât de pe stânga, cât şi de pe dreapta. Dar acesta nu şi-a atins scopul întru totul. Jocul „la două capete” care putea fi interpretat şi ca nehotărâre sau nesinceritate politică, scorul electoral modest, comparativ cu amploarea acţiunilor şi a mijloacelor utilizate, nu i-au adus PDM poziţia pretinsă în alianţa constituită de centru-dreapta, au deteriorat la maximum relaţiile cu PCRM care rămâne o importantă forţă politică în Parlament şi în ţară. Judecând după reacţiile ulterioare, PCRM nu-i va ierta PDM-ului şi, în special, liderului Marian Lupu această „nouă înaltă trădare”.

Nu este exclus că PDM şi-a făcut suficiente probleme şi cu propriul electorat. În calitate de formaţiune de centru-stânga, dar creată şi în baza unor foste partide de dreapta, este firesc să aibă membri, simpatizanţi şi votanţi cu viziuni atât de stânga, cât şi de dreaptă, cu viziuni atât pro-europene, cât şi pro-ruse. Electoratul unor asemenea formaţiuni nu este atât de univoc şi omogen ca cel al Partidului Liberal, de exemplu, sau al partidelor „de nişă”, în general. Este de presupus ca unei bune părţi dintre votanţii PDM să nu-i fi plăcut „cochetarea” cu stânga politică, iar altei părţi cochetarea cu dreapta. Anume la PDM mă refeream în special când spuneam, în episodul trecut, că dacă duminica viitoare ar avea loc noi alegeri, formaţiunea s-ar fi ales cu pierderi considerabile în rândul electoratului. PDM ar fi avut de pierdut şi mai mult, anume din cauza acestui joc dublu, dacă, până la urmă, ar fi fost constituită coaliţia de guvernământ de centru-stânga, dar aceasta ar face obiectul unei alte analize. Este cert doar că PDM ar fi avut o vină mare, egală sau mai mare cu cea a PLDM, dacă AIE ar fi eşuat.

De asemenea, ne putem aştepta la tensiuni serioase în relaţiile PDM cu partidul puterii din Federaţia Rusă „Edinnaia Rossia”, iar ultima circumstanţă ar putea atrage mari probleme atât pentru AIE, cât şi pentru Republica Moldova în ansamblu. De multe ori liderii PDM au abordat o tonalitate nesigură, plângăreaţă, în sens că „vedeţi, foştii parteneri din AIE – 1 ne-au obijduit mult până acum şi continuă să ne obijduiască şi în actualele negocieri...”. O astfel de tonalitate nu are foarte multă priză nici măcar la oamenii cu simţul compasiunii mai dezvoltat, chiar dacă se afirmă că liderul PDM place în special femeilor... Oricum, PDM a testat un nou model de negocieri, care ar fi demn de examinat şi dezvoltat pe viitor.

PL: marjă de manevră redusă

Partidul Liberal (PL) a avut o marjă îngustă de manevră în aceste negocieri, de aceea nu a putut să se manifeste în vreun fel anume mai nou şi mai important. Motivul ţine în special de numărul scăzut de mandate câştigate în noul Parlament, dar şi de poziţionarea sa univocă, chiar rigidă, în raport cu partenerii şi oponenţii politici din Legislativ. În condiţiile când apropierea de PCRM sau trecerea în opoziţie faţă de toate partidele parlamentare ar fi însemnat moartea politică a formaţiunii, PL nu a avut de ales decât intrarea în AIE. Poate de aceea PL a fost unicul partid care şi-a declarat din start şi deschis opţiunea pentru reconstituirea AIE. A existat un singur moment, când PL a încercat să-şi adjudece un rol mai important în triumviratul negociatorilor, dar aceasta s-a întâmplat, practic, la sfârşitul procesului, când lucrurile erau deja bătute în cuie.

Cerând pe ultima sută de centimetri şefia Ministerului de Interne, ca mai apoi să accepte şefia SIS-ului, liderul PL, Mihai Ghimpu, şi-a rezolvat mai degrabă o problemă personală decât una de stat. Logica acestei mişcări poate fi înţeleasă mai bine, dacă ne amintim că fostul Ministru de Interne, generalul Victor Catan, l-a umilit pe preşedintele interimar, pe atunci în funcţie, Mihai Ghimpu, comandat suprem al forţelor armate, neadmiţându-i accesul la dosarele secrete şi toate acestea s-au petrecut în public, în ochii presei. Aşa cum Mihai Ghimpu nu este omul care iartă foarte uşor, a solicitat mult – ministerul în întregime – ca să se mulţumească cu puţinul – înlocuirea generalului Catan prin generalul Roibu, ministerul rămânând în continuare la PLDM. Este de la sine înţeles că Victor Catan nu a putut să-şi permită atunci acest gest fără ştirea şi aprobarea „de mai de sus”, dar şi aceasta este deja altă temă.

PCRM

Partidul Comuniştilor din Moldova (PCRM) a avut în aceste negocieri un comportament cu totul nou: a redus din critici dure, din atacuri la persoană în cazul PDM în calitate de potenţial partener la guvernare şi al liderului acestuia Marian Lupu. A oferit, practic, tot ce i s-a cerut sau a crezut că poate atrage PDM-ul în calitate de ce-al de-al doilea cal la trăsura guvernamentală de centru-stânga. Însuşi Vladimir Voronin în persoană i-a făcut o vizită lui Marian Lupu, la sediul acestuia, recunoscându-l în calitate de partener egal în negocieri şi, eventual, în actul de guvernare comună. Vladimir Voronin nu s-a purtat în felul acesta niciodată cu nimeni dintre oamenii politici din Moldova, inclusiv colegi, parteneri, cu atât mai mult cu adversari politici.

Aceasta demonstrează că şi PCRM, şi Vladimir Voronin au început să conştientizeze şi să accepte schimbările macro-politice produse în ultimul timp în ţară, care dictează necesitatea stringentă a modernizării, europenizării şi civilizării proceselor atât în interiorul propriului partid, cât şi în domeniul relaţiilor cu alţi actori politici. O eventuală înrădăcinare a acestei înţelegeri oferă şi ţării, şi societăţii mai multe şanse de modernizare, europenizare şi civilizare. Timpul va arăta pe cât de bine şi-a făcut PCRM lecţia de acasă în urma acestor negocieri post-electorale, pe care le-a pierdut. Aceasta dacă nu rămâne în vigoare regula conform căreia, oricum, lupul îşi schimbă părul, nu şi năravul.

Actorii externi: două abordări

Despre implicarea în procesul intern de negocieri post-electorale a actorilor internaţionali s-a discutat mult şi în contradictoriu. Unii confirmă implicarea Uniunii Europene (sau a unor ţări din cadrul acesteia) şi a Federaţiei Ruse, alţii o infirmă. Unii o salută, alţii o blamează. În acest sens – nimic nou sub soare. Însă, în alte sensuri, procesul de negocieri a profilat cel puţin două lucruri noi şi foarte importante:

 1. Procesul de negocieri, ca şi ultima campanie electorală în ansamblu, au confirmat, pentru prima dată fără drept de tăgadă, că Republica Moldova prezintă interes atât pentru Est, cât şi pentru Vest. Şi Vestul, şi Estul şi-au manifestat din plin acest interes într-un moment de cotitură a ţării. Orice s-ar spune, şi o parte, şi alta, ar fi vrut să aibă statul Republica Moldova în sfera influenţelor sale şi aceasta este esenţa comportamentului Estului şi Vestului în raport cu Moldova. Până nu demult, inclusiv în ultima campanie electorală, unul dintre mesajele politice centrale spunea că „Moldova este ţară mică şi săracă şi nimeni nu are nevoie de ea”. Nu examinăm acum motivele acestui comportament al actorilor externi. Însă clasa politică din Moldova urmează să chibzuiască bine măcar de acum înainte cum foloseşte aceste circumstanţe în beneficiul Moldovei şi al moldovenilor.

2. Negocierile au profilat foarte clar două abordări ale actorilor externi faţă de Republica Moldova. Ele sunt cunoscute din istorie şi poartă numele „politicii biciului şi zăhărelului”. Atâta doar că, în mod tradiţional, această politică este folosită de unul şi acelaşi actor în raport cu alt actor, pe care, vorba de mai sus, „vrea să-l aibă în sfera influenţelor sale”. În cazul nostru, rolurile s-au împărţit, Estul preferând „biciul” şi Vestul „zăhărelul”. Vizita la Chişinău a şefului administraţiei prezidenţiale din Federaţia Rusă, Serghei Narâşchin, care, printre altele, l-a ignorat, demonstrativ, pe unul dintre conducătorii statului în care a venit, unul dintre politicienii moldoveni importanţi, în favoarea altora, este doar o singură mostră, destul de nevinovată, de punere în aplicare a „biciului”. Embargourile frecvente ale produselor moldoveneşti pe piaţa rusă sunt mult mai relevante în acest sens. În acelaşi timp, occidentali foarte importanţi vin în Moldova cu bani, cu promisiuni de noi bani mulţi, de liberalizare a regimului de vize, a regimului de comerţ ş.a. Ar fi fost contrar logicii şi fiinţei omeneşti ca moldovenii să dea preferinţă, de bună voie, „biciului” în defavoarea „zahărului”.

Ultimul episod al analizei Info-Prim Neo „Încotro şi cum a pornit Moldova?” se va referi la efectele pe care le-au produs negocierile post-electorale examinate prin prisma direcţiei de dezvoltare a ţării în perioada următoare.

Valeriu Vasilică, Info-Prim Neo