Procesul de negocieri politice privind gestionarea rezultatelor scrutinului parlamentar din 28 noiembrie 2010 a avut anumite trăsături distinctive inedite, inclusiv, au marcat sfârşitul erei de guvernare unitară, autoritară a ţării, precum şi au profilat două modele de negocieri în cazul coaliţiei de centru-dreapta şi de centru-stânga. Spuneam, în episodul I al prezentei analize, din 18 ianuarie 2011, că aceste, dar şi alte semne caracteristice ale negocierilor, la care ne vom referi mai jos, sunt relevante pentru efectele pe care le-au produs, inclusiv în ceea ce priveşte cursul de dezvoltare al ţării.

„Principii şi valori”, interese politice şi ipocrizie politică

Pe parcursul negocierilor post-electorale, noţiunile „principii şi valori”, „interesul naţional”, „interesul ţării”, care poartă încărcătură pozitivă „din oficiu”, au fost compromise ca niciodată prin utilizare excesivă, inadecvată şi nesinceră. De multe ori, politicienii au acoperit prin ele nedorinţa sau incapacitatea de a spune lucrurilor pe nume. Iar aceasta se numeşte, oricum ai suci-o, ipocrizie politică. Nu este obligator ca ipocrizia să vină exclusiv din rea intenţie. De cele mai multe ori, ea este expresia unor postulate ale culturii politice înţelese greşit sau chiar a unui deficit de cultură politică.

Desigur, la negocieri s-au discutat şi despre principii, şi despre valori. Ele oricum se regăsesc şi în Acordul de constituire a AIE -2, care între timp a fost dat publicităţii, şi în Programul de guvernare. De altfel, principiile fixate sunt demne de toată atenţia, despre ele va fi vorba în episoadele viitoare. Dar nimeni nu poate crede că „principiile şi valorile” au ocupat atâta timp şi loc. Mai mult, oamenii informaţi cred că esenţa negocierilor a ţinut de interese politice, în special, de partajarea funcţiilor. Cu ceva mai puţin de o oră până la semnarea Acordului de constituire a AIE – 2, Şeful Delegaţiei UE la Chişinău, Dirk Schuebel, declara pentru Info-Prim Neo: „În acelaşi timp, dacă pot să-mi permit şi o remarcă critică pe marginea acestor negocieri, pe parcursul acestor patru sau cinci săptămâni, m-am aşteptat să fie purtate mai multe discuţii despre conţinutul politicii externe, politicii interne, politicii economice şi ofertelor pe care le pot face diferite partide. Aceasta ar fi fost mai oportun decât doar discuţii de genul 7,5,4 sau 50 la 50, adică o distribuire a posturilor în ministere, în alte instituţii. Cred că mai mult trebuia să fie discutat ce poate oferi fiecare partid pentru ţară şi mai puţin distribuirea locurilor şi posturilor”.

În acest sens, ipocrizia se profilează ca bază a relaţiilor inter-politice şi a celor dintre politic şi societate. Nu se ştie de ce, politicieni vor să ne convingă, pe noi ca societate, că ei nu luptă pentru posturi şi funcţii, ci pentru altceva, „mai înălţător”. Este o poziţie greşită, nesinceră, căci lupta politică este una exclusiv pentru putere, respectiv, pentru funcţii şi posturi, prin care să-şi exercite influenţa. Nu este nimic ruşinos, reprobabil în aceste scopuri, pentru a merita să fie camuflate. Societatea a simţit această deplasare de accente intrând în alertă maximă: „dacă politicienii nu ne spun adevărul, care este acest adevăr, ce ascund ei de noi, ce negociază pe la spatele nostru”?

Ipocrizia politică lasă loc de speculaţii sinistre privind presupuse (sau reale ?) negocieri pentru partajarea sferelor de influenţă în economia tenebră, „închinarea” ţării unor actori internaţionali influenţi contra beneficii personale şi alte străşnicii. Sunt zvonuri de care a fost şi mai rămâne plină lumea de la noi. Culmea ipocriziei a fost atestată în relaţia PCRM – PDM. Negocierile prin care aceste două formaţiuni îşi propuneau să se fericească una pe alta şi să fericească şi ţara au fost precedate şi urmate de atacuri dure şi, de multe ori, murdare. Poate că gradul de ipocrizie ar fi fost mai mic, dacă înainte de a se purcede la discuţia „principiilor şi valorilor” actorii politici antrenaţi în negocieri ar fi stabilit un cadru general al însăşi procedurii negocierilor: ce se negociază, cum se negociază, cât se negociază. Poate că, în acelaşi scop, a fost necesar să se apeleze la un moderator credibil pentru toată lumea, preferabil din exterior, care să aibă grijă, în special, de stabilirea şi respectarea regulilor de joc în procesul de negocieri. Oricum, fenomenul negocierilor politice a prins rădăcini în Moldova. Ele trebuie îngrijite cu multă atenţie, pentru că şi de aici putem aştepta modernizarea în continuare a modelului de guvernare a ţării şi de democratizare a societăţii.

Hăul neîncrederii totale

Platforma negocierilor şi pe centru-dreapta, şi pe centru-stânga a fost aşezată pe hăul neîncrederii totale. Neîncrederea a marcat relaţiile politice între adversari şi între parteneri, pe orizontală şi pe verticală, înainte, în timpul şi după campaniile electorale, înainte, în timpul şi după negocieri. La un moment, după atâtea dezvăluiri şi acuzaţii reciproce, a venit înţelegerea că AIE -1 şi, respectiv, soarta noastră a tuturor, s-a ţinut până acum ca pe un fir de păr, ca frunza pe ape. La un moment, a venit şi îndoiala cea mare: dacă ei nu au nici atâta încredere unul în altul, de ce trebuie să avem noi încredere în ei?..

Ce se întâmplă dacă şi AIE – 2 va fi aşezată pe acelaşi scaun de ceară pe care a fost aşezat Lupul din poveste şi cine este acel care le aduce pe toate în Moldova, de fiecare dată, până la „scăuieşul” de ceară? Neîncrederea politică a fost şi rămâne a fi o realitate în Republica Moldova care provine şi ea din înţelegerea greşită a regulilor culturii politice sau din insuficienţa acesteia. Neîncrederea dintre parteneri vine de la mici şicane, mici „victorii” pe contul altora, care se întorc mai apoi sub formă de bumerang, sub formă de încredere ştirbită. Neîncrederea dintre oponenţi vine de la atacuri directe, justificate şi nejustificate, fără să se ţină cont că într-un anumit viitor va trebui să apelezi la el, pentru a depăşi criza politică, de exemplu. Anume neîncrederea reciprocă totală a făcut imposibilă coaliţia de guvernământ dintre PCRM şi PDM, chiar dacă o astfel de coaliţie ar fi fost mai firească pentru ambele formaţiuni cu orientare de stânga.

Negocierile au demonstrat că liderii politici actuali sunt în mare parte incompatibili. Aşa îi face sorgintea comunistă din care se trag, se trag partidele lor politice, ne tragem cu toţii. Dar nu avem de unde lua alţii. Ei sunt condamnaţi la mariaj, pentru că de acum încolo va trebui să se deprindă cu guvernarea coaliţională obligatorie, dar şi noi, societatea, suntem condamnaţi la mariaj cu ei. Încrederea reciprocă, compatibilitatea, ca şi cultura politică în ansamblu, poate fi însuşită sau impusă, ca orice educaţie. De exemplu, în sondaje şi topuri sunt necesare noi criterii de profesionalism politic: compatibilitatea cu alţi lideri, capacitatea de negociator, capacitatea de a realiza compromisuri şi nu a pierde din interesele propriului partid etc. Chiar şi pretendenţii neexperimentaţi la angajare găsesc de cuviinţă să includă în CV informaţie despre „capacitatea de a lucra în echipă” sau „capacitatea de a lucra sub un şef” sau „spiritul de iniţiativă”. Clasa politică moldovenească este impusă de timp să-şi facă lecţiile, finalul negocierilor post-electorale, în particular, textul Acordului de constituire a AIE ne oferă anumite speranţe în acest sens.

...Acum înţeleg mai bine de ce la începutul secolului trecut pe tronul României a fost adus un rege străin. Un rege dintr-un neam cu mai mult creier şi mai puţină rânză...

Este cultura politică în măsură să ne ajute să ajustăm şi noi aceste „valori şi principii” naţionale?

Următorul episod al analizei Info-Prim Neo „Încotro şi cum a pornit Moldova?” va aborda tema prestaţiei fiecărui actor politic în procesul de negocieri post-electorale.

Valeriu Vasilică, Info-Prim Neo