„După invazia Ucrainei de către regimul putinist, autoritățile moldovene au înțeles, se pare, cât de important este să readucă Aeroportul Internațional Chișinău în proprietatea și gestiunea statului, având în vedere experiența pierderii controlului asupra aeroportului din Praga, în august 1968, și încercările luării sub control a aeroportului din preajma Kievului, în februarie 2022...”
---

Invazia sovietică în Cehoslovacia

La 21 august 1968 trupele sovietice au invadat Cehoslovacia pentru a curma intențiile guvernării reformiste de a imprima o față umană regimul comunist din acea țară, încropit după tiparele sovietice. După 1948, societății cehoslovace i s-a impus să treacă aceleași etape de instaurare a unei dictaturi totalitariste: dominația unei singure forțe politice – Partidul Comunist (PCC), naționalizarea proprietăților cetățenilor, colectivizarea forțată, represiuni în masă etc. Este de remarcat că reformiștii din PCC, în eforturilor lor, s-au inspirat din dezvăluirile congresului al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) despre crimele stalinismului, precum și din procesele demarate de dezghețului lui Hrușciov. Mai mult, preluarea la 5 ianuarie 1968 a conducerii PPC de către gruparea reformistă, în frunte cu Alexander Dubcek, a fost sancționată tacit de către liderul sovietic, Leonid Brejnev, care a refuzat să-l mai susțină pe primul secretar al PPC, Antonin Novotny, aflat în funcției de mai bine de 10 ani, declarând că schimbarea conducerii PCC este o problemă internă a partidului.

După schimbarea conducerii Cehoslovaciei, Leonid Brejnev s-a întâlnit de câteva ori cu Alexandr Dubcek, neexistând indicii că ar fi nemulțumit de activitatea acestuia. Astfel, nimic nu prevestea că conducerea URSS avea de gând să se implice în trebuirile interne ale PCC și ale țării. Dar lucrurile au evoluat foarte rapid, sovieticii realizând la un moment dat că pierd controlul asupra politicii de cadre a reformatorilor cehoslovaci. Anume acest factor i-a făcut pe liderii sovietici să se hotărască să invadeze Cehoslovacia, în cadrul operațiunii “Dunărea”. Detalii din prima sursă despre cum au evoluat, de fapt, lucrurile pot fi găsite în cartea de memorii ale lui Zdenek Mlynar – “Înghețul vine de la Kremlin”. Autorul a fost unul dintre ideologii Primăverii de la Praga, deținând funcția de secretar al Comitetului Central al PCC.

Actualmente, pentru cetățenii Republicii Moldova este util să-și reamintească modalitatea în care a fost invadată Cehoslovacia, având în vedere vulnerabilitățile cu care se confruntă societatea moldovenească. Așadar, invazia Cehoslovaciei a demarat la ora 02.00 dimineața, pe 21 august 1968, prin intermediul unui șiretlic. Un avion de pasageri sovietic An-24, care chipurile zbura spre o destinație din Germania, a cerut o aterizare neprevăzută, de urgență, pe aeroportul “Ruzyne” din Praga. Dispecerii traficului aerian au aprobat aterizarea avionului, descoperind ulterior că acesta era ticsit cu militari ai forțelor aeropurtate. Imediat după aterizare militarii sovietic au luat sub control centrul de comandă și toate facilitățile aerodromului pentru asigurarea aterizării neîntrerupte, la intervale de aproximativ 30 de secunde, a aproximativ 800 de avioane de transport An-12, cu unități de parașutiști și echipamente militare. Ocuparea rapidă a capitalei, Praga, a centrelor nevralgice ale acesteia, urmărea scopul neadmiterii organizării rezistenței împotriva ocupației țării de către URSS și aliații acesteia din cadrul Tratatului de la Varșovia – Bulgaria, Polonia și Ungaria. Hotarele statului victimă au fost violate din toate părțile de aproximativ o jumătate de milion de invadatori, echipați, înarmați și susținuți de peste 6000 de tancuri.

Timp de o zi și jumătate întreg teritoriul Cehoslovaciei a fost ocupat de trupele sovietice și cele ale aliaților. Respectiv, rezistența a fost înăbușită fără ezitare, fiind ucise peste o sută persoane și rânite câteva mii. A urmat impunerea condițiilor de către URSS – schimbarea conducerii țării și semnarea tratatului despre prezența trupelor sovietice pe teritoriul țării. Așa a fost înghețată Primăvara de la Praga de către „eliberatori”.

Încercarea replicării ocupației și în 2022

Este curios, dar operațiunea Dunărea, realizată în 1968 la Praga, a fost precedată de exerciții militare de amploare, în cadrul operațiunii Dnepr, desfășurată în 1967 pe teritoriul Ucrainei. Scopul operațiunii Dnepr era impresionarea opiniei publice internaționale, inocularea ideii că potențialul militar sovietic este de așa natură că orice opunere a rezistenței în fața acestuia este inutilă. La distanță de aproximativ 55 de ani, regimul putinist a procedat cam la fel, desfășurând pe parcursul întreg anului 2021 exerciții militare de amploare, cu participarea a peste o sută de mii de soldați, de-a lungul întreg perimetrului hotarelor Ucrainei.

Este curios, de asemenea, că invazia Ucrainei, la 24 februarie 2022, a început cu încercarea ocupării aeroportului Hostomel, din preajma Kievului, pentru paralizarea centrelor de comandă ale țării. Asta după ce, în ianuarie 2022, trupele aeropurtate rusești s-au convins de propria eficiență în evenimentele din Kazahstan, unde vreo 70 de avioane IL-76 și AN-124 au efectuat sute de zboruri pentru transportarea trupelor și echipamentelor militare. De aici și încrederea că Kievul putea fi cucerit în 3 zile, în cadrul unui plan fulger, cum a fost în Cehoslovacia, Ungaria etc.

Nu a fost să fie. Curând, chiar de Ziua națională a Ucrainei, pe 24 august, se împlinește deja un an și jumătate de la invazia rusească. A fost suficient ca forțele militare ucrainene și conducerea țării să opună rezistență din primele ore ale agresiunii rusești și blitzkrieg-ul s-a prăbușit, transformându-se în cel mai distrugător și sângeros război de pe continentul european de după cel de al Doilea război mondial. Actualmente, Ucraina este ajutată de cea mai mare parte a comunității internaționale pentru că a avut curajul să lupte pentru a-și apăra identitatea, suveranitatea și independența, dar acest ajutor nu este suficient pentru a pune capăt ocupației. Drama poporului ucrainean este în plină desfășurarea și nu se știe când se va termina. 

Simbolismul contează

Invazia sovietică în Cehoslovacia, la 21 august 1968, a avut o replică devastatoare, care s-a manifestat peste exact 23 de ani, în timpul puciului din 19-21 august 1991. S-a dovedit că orice e sortit pieirii, oricum, va pieri. Dar simbolismul contează mult. În acest sens, la 21 august 1991, ora 17.00, vicepreședintele URSS, liderul exponenților forțelor ostile reformării imperiului comunist sovietic, adunați în cadrul Comitetului de Stare de Urgență (CSU – GKChP), Ghenady Yanaiev, a semnat decretul de dizolvare a GKChP și anularea deciziilor acestuia. Astfel, încercarea de salvarea a URSS s-a soldat cu distrugere acesteia. Respectiv, după decretul lui Yanaiev a urmat declararea în lanț a independenței fostelor republici sovietice: Armenia – 23 august, Ucraina – 24 august, Belarus – 25 august, Republica Moldova – 27 august etc., până în decembrie 1991.

De jure, independența Țărilor Baltice, care și-au declarat-o încă în 1990, și a Georgiei, care și-a declarat-o la 9 aprilie 1991, a fost recunoscută la 6 septembrie 1991 de către Consiliul de Stat al URSS. Independența celorlalte republici a fost recunoscută de jure la 26 decembrie 1991, imediat după ce Mihail Gorbaciov își anunțase demisia din funcția de președinte al URSS, la 25 decembrie. Demisia lui Gorbaciov fusese precedată de semnarea, la 8 decembrie 1991, a Acordului privind constituirea Comunității Statelor Independente (CSI), care anunțase disoluția URSS chiar în prima propoziție a preambulului: „Noi, Republica Belarus, Federația Rusă (RSFSR), Ucraina, în calitate de state fondatoare ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste care au semnat Tratatul Uniunii din 1922, denumite în continuare Înaltele Părți Contractante, declarăm că Uniunea Republicile Sovietice Socialiste ca subiect de drept internațional și o realitate geopolitică încetează să mai existe”.

Concluzii

Invazia sovietică în Cehoslovacia, la 21 august 1968, a demonstrat o dată în plus că comunismul nu poate, în principiu, avea față umană. De aceea, URSS, în calitate de hegemon al regimurilor comuniste, a fost sortită pieirii. Într-adevăr, statele comuniste care au încercat să se distanțeze câtuși de puțin de modelul impus de sovietici au fost supuse presiunilor sau invadate de URSS. În acest sens, este grăitoare experiența: Republicii Democrate Germane (RDG), din 1953; Ungariei, din 1956; Cehoslovaciei, din 1968. Atunci, când nu era posibilă intervenția directă, se punea la cale chiar și lichidarea fizică a liderilor incomozi. Așa a fost în cazul liderului Iugoslaviei, Iosip Broz Tito, numai că planul lichidării acestuia a fost anulat imediat după moartea lui Stalin. Nu este deloc întâmplător că arhitectul reformelor de succes, marele Dang Xiaoping, a schimbat în mod radical, în 1979, atitudinea Republicii Populare Chineze (RPC) față de URSS. În consecință, la 3 aprilie 1979, ministerul chinez de Externe al RPC a anunțat că țara sa nu va reînnoi „Tratatul de prietenie, alianță și asistență reciprocă” din 1950, considerând URSS inamicul numărul unu și formulând doctrina frontului internațional unit împotriva hegemonismului sovietic.

După invazia Ucrainei de către regimul putinist, autoritățile moldovene au înțeles, se pare, cât de important este să readucă Aeroportul Internațional Chișinău în proprietatea și gestiunea statului, având în vedere experiența pierderii controlului asupra aeroportului din Praga, în august 1968, și încercările luării sub control a aeroportului din preajma Kievului, în februarie 2022. De asemenea, cu întârziere, dar autoritățile moldovene au adoptat o politică îndreptată spre retragerea treptată din acordurile CSI, care a devenit un fel de substituent al URSS, în care Rusia își proiectează pretențiile hegemoniste prin intermediul conceptului Russkii Mir, elaborat și vehiculat cu concursul ideologilor imperialismului și fascismului nelimitat și roșu – Aslexandr Dughin și Alexandr Prohanov. Ultimul se identifică în mod deschis ca fiind Roșu-brun, calitate în care a devenit fondator al filialei din Republica Moldova a frontului imperialist rusesc, alături de liderii Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM).