Agenţia de ştiri Info-Prim Neo lansează un sondaj de opinie printre lideri ai formaţiunilor politice, exponenţi ai societăţii civile, formatori de opinie de pe ambele maluri ale Nistrului cu privire la soluţionarea conflictului transnistrean. Sondajul are drept scop acumularea a cât mai multor puncte de vedere care ar putea contribui la ameliorarea situaţiei existente. Tuturor participanţilor le-au fost adresate aceleaşi două întrebări. De data aceasta la ele răspunde comentatorul politic Igor Munteanu.
[ - Cum vedeţi soluţionarea diferendului transnistrean? În ce formă, prin ce mecanisme şi în ce termeni este aceasta posibilă?]
- Câteva precizări. Nu este vorba de un diferend transnistrean, ci de o rebeliune militară inspirată şi patronată până în prezent de Federaţia Rusă, ca parte a conflictului existent, travestită într-un rol impropriu de „mediator” al conflictului. După DEX, diferend este „o deosebire de păreri între două şi mai multe părţi”, pe când Transnistria este un conflict îngheţat prin mijloace militare, inspirat de interese economice şi ideologice, soluţionarea căruia ţine de factori geopolitici. În opinia mea subiectivă, acest conflict este menţinut în acest moment datorită slăbiciunilor şi incoerenţei Chişinăului, înainte de toate, dacă vreţi – chiar limitelor intelectuale ale acelor consilieri şi purtători de autoritate, care au fost desemnaţi să gestioneze portofoliul transnistrean. Cheia acestui conflict nu se găseşte la Moscova, după cum pretind anumiţi analişti, care sugerează astfel că „îndulcirea relaţiilor cu Moscova va produce în mod necesar o soluţionare rezonabilă a conflictului”, sau că „un târg făcut în orice capitală occidentală, sau euro-asiatică, poate fi o soluţie propice şi din punctul de vedere al interesului naţional”. Cheia se găseşte exact în miezul şi în înţelesurile puterii politice şi economice de la Chişinău, care nu ar trebui să stea şi să viseze „geschefturi” din exterior, ci să le ghicească logica şi să-şi înzecească eforturile pentru a lucra cu multitudinea de actori regionali (Ucraina, România, Polonia, Turcia, UE) şi locali (business, biserică, autorităţi locale), construind ceea ce s-a ruinat în ultimul deceniu de izolare şi „mediere activă rusească”. Atâta timp cât revoluţiile oranj se nasc şi mor în capul unei singure persoane, atâta timp tactica şi strategiile de reglementare vor fi în mod fatal eronate. Un alt nărav prost al actualei guvernări ar fi şi asumarea selectivă de obligaţii, sau de fraze, care sună bine, fără a le pătrunde esenţa, cum a fost şi cu „strategia 3D”, lansată în 2004 din numele societăţii civile, şi care a fost pervertită prin incompetenţă şi inacţiune, şi asta pentru că scopurile acestei guvernări sunt obsesiv limitate la un mod „vegetativ” de conducere politică de stil vechi, comunist-oligarhică, care nu are absolut nimic în comun cu politica modernă europeană şi interesul naţional.
[ - În opinia dvs., pe cât de eficiente şi de adecvate situaţiei create sunt acţiunile pe care le întreprinde actualmente conducerea statului R. Moldova? Când credeţi că pot da rezultate eforturile depuse de autorităţi şi la ce rezultate ne putem aştepta?]
- Acţiunile liderilor de la Chişinău sunt, în cel mai mare grad, aberante, incoerente şi dezordonate. Deşi anumite acţiuni ale conducerii de la Chişinău sunt prezentate în public ca urmare a legilor adoptate în iulie 2005, în realitate asistăm la nişte negocieri obscure, cu ţinte neclare şi actori imposibil de acceptat. La drept vorbind, chiar şi liderul PCRM îşi dă seama perfect de ironia şi absurditatea revenirii la negocierile directe cu I. Smirnov, după parcurgerea completă a unui cerc paradoxal de opţiuni: Rusia (Scenariul de federalizare a RM şi de menţinere a trupelor ruseşti pentru următorii 30 de ani, zis şi planul „Kozac”), Ucraina (7 paşi), UE (asistenţa la delimitarea frontierei cu Ucraina), şi din nou Rusia (egalitatea părţilor, legalizarea privatizărilor, demilitarizarea completă a RM). Eforturile Chişinăului par derizorii şi negândite. Astfel, Chişinăul ar vrea să obţină o tutelă internaţională prin „garantarea neutralităţii sale auto-declarate”, ceea ce ar reduce statutul său internaţional la unul de „stat capitulat”, or exact acest statut îl pretind liderii separatişti RM, care-şi construiesc demersul de independenţă pe afirmaţia că ar fi câştigat războiul contra RM, iar majoritatea statelor „neutre” internaţional au fost state capitulante (Austria, Elveţia, Suedia), ca urmare a unor înfrângeri externe, şi nu a unor decizii interne.
Neutralitatea costă foarte mult, în termeni militari, politici, economici, şi nicidecum nu înseamnă dispariţia forţelor armate, după cum V. Voronin, s-ar fi exprimat în 2007 asupra lichidării paralele a trupelor ilegale paramilitare transnistrene şi a Armatei Naţionale a RM. Opinia şefului statului de a prezenta RM ca un „consumator net de securitate”, aflat la latitudinea unor „mari puteri”, este una eronată şi inconsistentă cu modul în care statele îşi asigură propria securitate, în temei prin alianţe de securitate, adică exact pe dos faţă de conceptul „recunoaşterii internaţionale a neutralităţii RM”. Dacă este să luăm un alt punct fierbinte - legalizarea businessului transnistrean – atunci constatăm noi nepotriviri sau omisiuni inadmisibile în politică. Astfel, dacă decizia iniţială a Guvernului RM de înregistrare a businessului transnistrean conform legislaţiei RM şi încurajare a exporturilor în temeiul preferinţelor asimetrice de comerţ, obţinute de la UE au fost salutate drept opţiune raţională, atunci al doilea pas util ar fi trebui să însemne integrarea acestor entităţi în câmpul sistemului economic-fiscal al RM, şi în mod obligatoriu, ar fi cerut o abordare cu totul diferită al Chişinăului faţă de problema recunoaşterii legalităţii privatizărilor din Transnistria, două elemente ale aceleiaşi ecuaţii. Constatăm, însă, că Guvernul ezită să se pronunţe, iar atunci când face acest lucru pare să fie nepregătit, nearticulat, şi ceţos în formulări. Totodată, avem convingerea fermă că nu este de competenţa şeful statului să se pronunţe asupra legalităţii actului de privatizare, ci doar a legislativul de la Chişinău, care trebuie să trateze aceste chestiuni ca elemente principial separate de problematica statutului special al regiunii transnistrene, şi nu la pachet. Privatizările ilicite din regiune afectează poziţia Chişinăului în negocieri, aducând atingere unor articole constituţionale (art.9 – principiile fundamentale ale proprietăţii, art. 46 – exproprierea proprietăţii, etc.), iar izolarea legislativului de aceste negocieri creşte doza de riscuri faţă de anumite decizii pripite, incompatibile cu interesul naţional şi cadrul constituţional existent.
