Op-Ed
	Cel puțin șase criterii au utilitate pentru a compara realitățile politice din Ucraina și Moldova, unde regulile jocului politic sunt foarte asemănătoare, deși în proporții diferite – justiție politizată, corupție politică răspândită și instituții slăbite, sustrase de la stat pentru a servi interese oligarhice...
Dionis Cenușa, Columnist principal

Maximalismul așteptărilor față de “fenomenul Zelensky”, deși cu un nivel de materializare pozitiv, a fost prea ambițios pentru a determina metamorfoze radicale a panoramei politice ucrainene. În aceeași măsură, durata scurtă a schimbărilor din Moldova în jumătatea anului 2019 (IPN, Ianuarie 2020), sub impactul guvernării idealiste a Maiei Sandu, nu a lăsat loc pentru înrădăcinarea proiectelor de reformă, promise în contextul anti-oligarhizării. Raportul Freedom House pentru 2020 elucidează mai degrabă stagnare, decât progrese majore în cele două țări, încă dominate de justiție politizată și influență oligarhică acută. Cu alte cuvinte, “primăvara anti-oligarhică” a eșuat în vecinătatea estică a UE (IPN, Iulie 2019), iar după un val de spontanietate și non-conformism are loc o revenire la „politica de rutină”, unde guvernarea informală și cea convențională co-există armonios.

Cel „mai tânăr” executiv în istoria Ucrainei (112, August 2019) s-a dizolvat la indicația și presiunea președintelui Volodymyr Zelensky, din cauza nesoluționării anumitor probleme sistemice – salarizarea minerilor, contrabanda frontalieră etc. (President.gov.ua, 4 Martie 2020), acumulate în cele aproape trei decenii de independență. Președintele ucrainean a recunoscut că atingerea unor rezultate pozitive - în circa 7 luni - în toate domeniile este practic imposibil. Oricum, el a optat pentru un guvern introvert, condus de persoane obișnuite cu verticala puterii, care posedă instinctele necesare pentru navigarea într-un sector public rigid și stăpânit de numeroase complexe. În acest fel este urmărită îndeplinirea rapidă și necondiționată a celor mai nerealiste sarcini stabilite de către președinție, precum finalizarea războiului în Donbas (RBC, 4 Martie 2020) și reintegrarea sau reconectarea cu teritoriile ocupate și anexate de Rusia (UNIAN, 6 March 2020). Totodată, în Moldova, președintele Igor Dodon facilitează inițiativa de a re-amenaja guvernul și a-l infuziona cu prezența Partidului Democrat (PDM), ancorat anterior la oligarhul Vladimir Plahotniuc. În acest mod, președintele și Partidul Socialiștilor țintesc “stabilitate politică” și “guvernare eficientă pe termen lung” (Socialistii.md, 4 Martie 2020), în realitate, cel puțin până la alegerile prezidențiale din toamna anului 2020. Distribuirea ministerelor între Socialiști și PDM nu va afecta “politica externă echilibrată” (Realitatea.md, 5 Martie 2020), extrem de comodă pentru dialogarea fructuoasă cu Moscova.

Mișcarea spre guverne mecanice, previzibile și controlabile, deși în detrimentul propriei credibilități și chiar longevități, denotă niște evoluții politice cu doze similare de risc atât în Moldova, cât și în Ucraina. Preocuparea excesivă de popularitatea oscilatorie, stimulată adițional de proximitatea scrutinelor electorale, prevalează asupra prioritizării reformelor strategice, necesare pentru bunăstarea instituțională și sectorială a intereselor publice, per ansamblu. Merită studiate câteva aspecte ce explică logica “guvernelor fluctuante”, care se perindă în vecinătatea estică a UE. Aceste aspecte permit trasarea anumitor linii de comparație, cât și de distincție, între cele două țări. Sunt scoase în evidență obsesia pentru centralizarea puterii politice, natura coordonată a schimbărilor politice, preferințele pentru “oamenii sistemului” și, nu în ultimul rând, fixarea pe ideea normalizării relațiilor cu Rusia.

Patru asemănări

Monopolul asupra puterii politice. În primul rând, strategiile partidelor de la guvernare – Partidul Socialiștilor și respectiv “Servitorul Poporului” – sunt conforme cu agendele setate de președinții de țară – Igor Dodon și Volodymyr Zelensky. Sub pretinsa neamestecare în deliberările din legislativ, ambii președinți au folosit partidele politice afiliate pentru a reamenaja executivele. Departe de a fi doar inclusiv și în virtutea unei opoziții fragmentate, aportul președinților din cele două țări la dinamica politică generală exemplifică dorința lor de a domina (și mai mult) adoptarea deciziilor. Prin urmare, în Moldova, guvernul Maiei Sandu a fost răsturnat de votul de neîncredere condus de Socialiști, care a adunat 63 de voturi din totalul de 101 (12 Noiembrie, 2019). Spre Est, demisia premierului ucrainean Oleksiy Honcharuk a fost susținută de 353 de deputați din 411 prezenți (DW, 3 Martie, 2020), chiar dacă benevolă, a fost orchestrată prin scurgeri de informație (WilsonCenter, 27 Februarie 2020). În ambele cazuri, implicarea președinților a fost determinantă.

Schimbări politice regizate. A doua zonă de tangență constă în caracterul artificial și coordonat al proceselor politice, în care demisia premierilor sau răsturnarea guvernelor are loc cu pregătiri prealabile pentru situația post-factum. În Moldova, numele noului premier a devenit cunoscută publicului următoarea zi după votarea moțiunii de cenzură contra Maiei Sandu (Agora, 13 Noiembrie 2019), iar noul guvern a primit “lumină verde” peste încă o zi (IPN, 14 Noiembrie 2019). O dinamică și mai sporită s-a observat în Ucraina, unde majoritatea din legislativ a aprobat solicitarea de demisionare a premierului Honcharuk pe 4 martie 2020, tot atunci noul șef al executivului devine Denys Shmigal, care păstrează 6 miniștri vechi în noua garnitură a executivului, alcătuit din 17 portofolii (KyivPost, 4 March 2020). 

Predilecția pentru guverne introverte. Cea de-a treia similitudine reiese din convingerea că “oamenii din sistem” se potrivesc mai bine pentru actul guvernării, decât cei din afară. Proveniența din societatea civilă, deși servește pentru legitimitatea guvernării, pare să fie incompatibilă cu sistemele închise în care tipul centralizat de luare a deciziilor este mai preferabil decât cel liberalizat, pluralist și, respectiv, divers. Astfel, Igor Dodon a justificat selecționarea lui Ion Chicu prin profesionalismul acestuia, complementată de lipsa de orice ambiții politice (Agora, 13 Noiembrie 2019). Oricum, legăturile lui Chicu cu Partidul Democrat și alte partide sistemice  (Partidul Comuniștilor din anii 2000) nu poate fi neglijată. În Ucraina, nemulțumirea de eficiența cabinetului lui Honcharuk – de la pregătirea proiectelor de lege și până la autoritatea slabă în teritoriu - dominat în discursul lui Zelensky și al administrației sale practic din primele luni de activitate a guvernului (RBK, 23 Decembrie 2019). Absența unei loialități necondiționate față de Zelensky, popularitatea dezagreabilă (sub 35% în februarie 2020), dar și incapacitatea de a lucra în tempouri accelerate și în condițiile unor limitări obiective multiple a favorizat o revenire la serviciile “oamenilor din sistem”. Deși contrar promisiunilor electorale, autoritatea fețelor noi este considerată insuficientă pentru a guverna țara în stilul centralizat de care dispune Zelensky în Ucraina. Totuși, optând pentru cei din “sistem”, sunt re-aduși în prim plan exponenți ai guvernelor corupte din trecut sau care au în spate legături cu oligarhii. Evidențele stau la suprafață, iar președintele Zelensky recunoaște deschis că acceptă persoanele cu antecedente oligarhice, deoarece intersectarea cu oligarhii este inevitabilă, având în vedere gradul de pătrundere economică - “70-80% din bunurile țării” (Interfax, 7 Martie 2020). Noul premier Shmigal, deși a participat în afacerilor oligarhului Rinat Ahemtov, el a activat și în guvernul trecut, dar în funcția de ministru al dezvoltării locale. De asemenea, influența lui Arsen Avakov asupra Ministerului de Interne perpetuează. Sprijinul oligarhului Igor Kolomoisky ajută, iar dizgrația publică pentru corupție politică este desconsiderată (25.000 de semnături – 2 iunie 2019). În consecință, influența oligarhilor nu doar se menține, ci și sporește considerabil.

Normalizarea relațiilor cu Rusia. Deși din motive diferite, atât guvernul amenajat de către Zelensky, cât și cel amenajat de către Dodon, urmăresc obiectivul de a găsi un numitor comun cu autoritățile ruse (Vezi articolul din Septembrie 2019). Noul premier ucrainean Shmigal a punctat necesitatea de a termina războiul din Donbas și de a reîntoarce Crimeea, chiar dacă ambele subiecte sunt la discreția Moscovei. Sub coordonarea lui Andrey Ermak, politica externă promovată de președinție, inclusiv în direcția normalizării relației cu Rusia, a fost clasificată anterior de către ex-ministrul de externe Vadym Pristaiko drept “tranzacțională” (RBC, 28 Februarie 2020). El a rămas să activeze în guvern, dar a primit portofoliul viceprim-ministrului pentru integrarea europeană în locul afacerilor externe, fiind îndepărtat instituțional de dosarul rusesc și respectiv de “Acordurile de la Minsk”. De asemenea, restabilirea Ministerului pentru Reintegrarea Teritoriilor, dezlipit de la Ministerul Afacerilor pentru Veterani, resuscită ecourile cu privire la controversata “formulă Steinmeier” (Vezi articolul din Octombrie 2019). În contextul moldovenesc, normalizarea dialogului cu Rusia este suprapusă cu integrarea europeană, iar amalgamul produs este denumit “politică externă echilibrată”. La mod practic, necesitatea balansării geopolitice este expusă direct în programul de guvernare al cabinetului lui Ion Chicu (Capit. 4, p. 2, pag. 5). Relația cu Rusia contează pentru a spori autoritatea actorilor politici naționali, inapți să dezvolte de sine stătător o putere de atracție comparabilă cu cea a liderilor ruși (BOP, Decembrie 2019: Vladimir Putin - 55% vs. Igor Dodon - 37%). Totodată, din relația cu Rusia pot fi extrase beneficii materiale, sub formă de împrumuturi, care urmează să fie oferite Moldovei pentru proiecte de infrastructură – prima tranșă în primăvară (200 mln. USD) și a doua înainte de prezidențialele din toamna lui 2020.

Două contraste

Pe lângă asemănările dintre cele două țări descrise mai sus, interdependențele politice din jurul fluctuațiilor guvernamentale conțin două diferențe esențiale.

Procuror independent vs. procuror eficient. Pe o departe, în Ucraina, sub paravanul acuzațiilor generaliste despre ineficiență, Zelensky a forțat auto-suspendarea lui Honcharuk, sincronizată cu demiterea (263 voturi) a procurorului general Ruslan Riaboshapka (Hromadske, 5 Martie 2020). O anumită inversare în ordinea evenimentelor a putut fi observată în Moldova. În lupta pentru numirea unui procuror independent, Maia Sandu s-a auto-sacrificat într-o moțiune de cenzură, inițiată de Socialiști (Reuters, Noiembrie 2019). În cazul ambelor țări, rolul procurorului general este văzută în relație cu investigarea și pedepsirea făptașilor furturilor din sistemul bancar (1 miliard USD în Moldova și 5 miliarde în Ucraina), dirijate de grupări oligarhice. În Ucraina, procurorul Riaboshapka conducea investigații legate de sifonarea banilor din Privatbank în zone offshore, asociate cu fostul proprietar al băncii oligarhul Kolomoisky (ANTAC, Martie 2020). Recenta avansare a cercetării penale pe marginea crimei bancare din Moldova, deși indirect, a devenit posibilă la o distanță de câteva luni după răsturnarea cabinetului Maiei Sandu. Sub examinarea atentă a partenerilor externi și a opoziției, noul procuror general Alexandr Stoianoglo eficientizează investigația fraudei bancare, în particular prin aprobarea arestării și reținerii fostei și actualei conduceri a Băncii Naționale (ZDG, 5 Martie 2020). Neîmpiedicarea procurorului de către Socialiști și Dodon se datorează faptului că crimele bancare implică actori politici inamici sau concurenți.

Dublele standarde. O altă dimensiune care diferențiază cazul moldovenesc de cel ucrainean rezultă din comportamentul Uniunii Europene (UE) față de așa-zisele “guverne căzătoare”. Reacția europeană la căderea guvernului Maiei Sandu a fost imediată și critică, fiind asociată cu semnale îngrijorătoare pentru întregul proces de reformă din țară (EEAS, 12 Noiembrie 2019). Oficialii europeni taxează Socialiștii și Guvernul Chicu mai degrabă pentru reformele nerealizate anterior decât pentru acțiuni improprii curente. În realitate, eliminarea Guvernului Maiei Sandu reprezintă sursa neîncrederii manifestate de către UE, împreună cu preferințele geopolitice ale Socialiștilor. Totuși, reprezentanții UE avertizează că schimbă „răbdarea” cu evaluarea “obiectivă” a situației (Moldova.org, 20 Februarie 2020). Atât auto-demisia forțată a lui Honcharuk, cât și suspendarea din funcția a lui Riaboshapka (4-5 martie 2020) nu a primit nicio reacție a UE, deși aceasta a reușit să comenteze (pe 7 martie 2020) începerea procesului de judecată pe marginea doborârii zborului MH17 (EEAS, 7 March 2020). Cu toate acestea, indirect, liderii europeni au încercat să descurajeze demiterea procurorului general prin formularea unor aprecieri publice despre succesul reformei procuratorii (Interfax, 3 Martie 2020). De asemenea, în octombrie 2019, Delegația UE de la Kiev s-a alăturat criticii occidentale cu privire la compromiterea reformei justiției (Korrespondent.net, 17 Octombrie 2019). Reprezentații societății civile și condamnă tentativele instituțiilor nereformate ale ecosistemului justiției, în frunte cu Consiliul Suprem al Justiției (Вища рада правосуддя), de a obstrucționa crearea și funcționarea mecanismului de evaluare a judecătorilor. Abstinența UE în cazul Ucrainei este influențată de mai mulți factori. Pe plan intern, europenii evită să-l preseze pe Zelensky pentru că nu au alți parteneri politici în legislativul ucrainean, monopolizat de “Servitorul Poporului”. Pe exterior, liderii europeni nu i-ar permite UE să trateze Ucraina în același mod cum o face cu Moldova, pentru a nu-l distrage pe Zelensky de la o eventuală îmblânzire a strategiei vizavi de Rusia și teritoriile ocupate. Poziționarea UE față de Ucraina pare a fi duplicitară, dacă în imagine este inclusă Moldova. Acest lucru se datorează, parțial, efectelor “macronizării” relațiilor UE-Rusia (Vezi articolul din 17 Martie 2020), dar și eficienței diverselor operațiuni hibride rusești, desfășurate non-stop pentru subminarea potențialului politico-instituțional, economic, societal și informațional occidental.

În loc de concluzii…

Guvernele fluctuante nu constituie o situație episodică, ci o tendință clară, pentru majoritatea guvernelor din Europa de Est. Declinul partidelor vechi și popularizarea partidelor reacționare fragmentează continuu scena politica. De aceea, guvernarea în coaliții și parteneriate politice se propagă, iar riscul guvernelor instabile devine inerent și inevitabil. Chiar și Ucraina, unde Zelensky beneficiază de monopol legislativ, schimbarea guvernelor este o realitate cotidiană și o modalitate de conviețuire dintre populiștii politici, “oamenii sistemului” și interesele oligarhice.

Cel puțin șase criterii au utilitate pentru a compara realitățile politice din Ucraina și Moldova, unde regulile jocului politic sunt foarte asemănătoare, deși în proporții diferite – justiție politizată, corupție politică răspândită și instituții slăbite, sustrase de la stat pentru a servi interese oligarhice.

În prezent, reformele derulate în Moldova și Ucraina sunt atașate de actori politici mai mult decât de agenda publică colectivă. De aceea, partenerii de dezvoltare intervin în calitate de forță cu moralitate superioară dornică să contrabalanseze exponenții politici, care compromit reformele din țări, precum Moldova. Totuși, UE aplică un pragmatism principial, acesta este selectiv în cazul ucrainean, unde niciun semnal de alarmă nu a răsunat după auto-demisia lui Honcharuk sau demiterea lui Riaboshapka. Pentru a reacționa adecvat și operativ, UE și alți parteneri externi au nevoie de o înțelegere comprehensivă a interdependențelor triunghiulare dintre populiști, oamenii sistemului și interesele oligarhice. Anticiparea sau, din contra, acomodarea cu fenomenul „guvernelor căzătoare”, poate deveni un modus operandi agentibus (“mod de operare eficient”) în Europa de Est.

IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.