[Aniversarea a 16-cea are anumite semne distinctive, în comparaţie cu alte aniversări?] Moldova actuală seamănă unui adolescent: firav, mofturos şi, totodată, uşor influenţabil, lipsit de-o viziune clară unde vrea să ajungă în viaţă. Dar să nu uităm – 16 ani este vârsta, la care persoana devine responsabilă din plin pentru acţiunile sale. Prin analogie aş spune că de-acum înainte nu mai putem invoca faptul că suntem un stat tânăr drept scuză pentru erorile pe care le facem. Si, dacă dorim să ne debarasăm de imaginea unui adolescent confuz, e timpul să învăţăm să discutăm cu restul lumii de la egal la egal, şi nu de jos în sus, cum se întâmplă atât pe direcţia estică, cât şi pe cea occidentală. E timpul să formulăm şi să argumentăm clar poziţiile şi acţiunile, politicile publice fiind determinate de analize economice şi nu de interesul privat al politicienilor. În final, e timpul să articulăm o viziune clară şi univocă unde vrem să ajungem pe termen lung. [Care credeţi că sunt cele mai mari reuşite şi, respectiv, nereuşite ale R. Moldova în aceşti 16 ani de independenţă?] Cea mai importantă reuşită este faptul că ţara a izbutit, în linii generale, să treacă spre o economie de piaţă. Principalul candidat la capitolul „nereuşite” este Transnistria, însă soluţionarea acestei probleme nu pare să depindă exclusiv de dorinţele şi capacităţile Chişinăului. În consecinţă, ar fi incorect să atribuim Moldovei întreaga răspundere pentru situaţia actuală. Astfel, cred că principala nereuşită este strâns legată de principala reuşită: tranziţia spre economia de piaţă rămâne incompletă, dinamica reformelor structurale înregistrând o descreştere în ultimii ani. Aici deja nu putem da vina pe forţe externe – este o problemă pur internă. [De ce credeţi că R. Moldova a ajuns să fie calificată drept cea mai săracă ţară din Europa, iar un recent studiu realizat de către revista americană de politică externă „Foreign Policy” în preajma Independenţei arată R. Moldova ca fiind şi cea mai instabilă ţară din Europa? Când şi cum va putea scăpa de aceste calificative?] De ce unele ţari sunt sărace şi instabile şi cum pot ieşi din situaţia actuală - este o întrebare care preocupă cele mai lucide minţi din economie şi ştiinţe politice. De aceea orice încercare, chiar şi una relativ desfăşurată, de a răspunde la această întrebare în cazul Moldovei, va fi prin definiţie parţială. Voi schiţa doar unele momente, preponderent economice, care mi se par relevante. Aş începe explicaţia colapsului economic al Moldovei prin factori obiectivi, asupra cărora n-ar fi putut acţiona nici cel mai iscusit guvern. Spre exemplu, fiind una din cele mai mici republici, RSS Moldovenească depindea disproporţional de pieţele şi furnizorii din alte republici. Destrămarea Uniunii şi ruperea — fie şi temporară — a legăturilor economice tradiţionale a afectat preponderent republicile mici (inclusiv cele baltice) în primii ani de tranziţie. Nici vorbă, divergenţa ulterioară a traiectoriilor Moldovei şi ale statelor baltice deja nu poate fi explicată prin mărimea ţării. Aici aş invoca diletantismul primelor guvernări, determinat parţial de lipsa tradiţiilor de gândire de stat (deoarece nici tradiţii de statalitate nu prea avem). În final, nu-i de mirare că la putere au reuşit să se stabilească comuniştii cu experienţă administrativă şi organizatorică acumulată în perioada sovietică. Le lipseşte însă voinţa politică (posibil, şi dorinţa) să implementeze reforme structurale nepopulare, însă absolut necesare pentru dezvoltarea de mai departe a ţării. Cum ne vom debarasa de calificativele „cea mai săracă” şi „cea mai instabilă”? Răspunsul meu va fi cât se poate de banal – prin creştere economică. Evident, un asemenea răspuns doar creează noi întrebări: care sunt constrângerile principale care frânează creşterea şi cum le putem înlătura? Lipsa capitalului uman? Infrastructura delapidată? Corupţia? Inflaţia? Lipsa de inovaţii? Un sistem bancar ineficient? Există multe explicaţii potenţiale. Recent am participat la un studiu economic menit să determine constrângerile majore în cazul Moldovei. Una din problemele identificate de studiu ţine de mediul de afaceri supra-reglementat. Eu aş extinde această concluzie astfel: economia Moldovei suferă de implicarea excesivă a statului. Creşterea economică durabilă necesită alocarea eficientă a resurselor în economie: consum versus investiţii, industrie vs. agricultură vs. servicii, sectoare care deservesc piaţa locală (construcţiile, infrastructura, etc.) vs. sectoare care produc bunuri comercializabile pe plan internaţional, finanţarea activităţilor autohtone de cercetare şi dezvoltare vs. procurarea de tehnologii din străinătate. Această alocare eficientă este, cu unele excepţii, intermediată de mecanismul de preţ, care serveşte drept indicator al abundenţei relative a diferitor bunuri, servicii şi factori de producţie. Oricare distorsiune a preţurilor – prin subsidii agricole, prin facilităţi fiscale pentru anumite industrii şi categorii de cetăţeni, prin licenţierea activităţilor economice – scade eficienţa alocării resurselor. Există un şir de situaţii în care mecanismul de piaţă dă greş, ele servind drept argumentare pentru implicarea statului într-o economie de piaţă. În Moldova de astăzi însă, intervenţia statului este rareori determinată de dorinţa de a compensa anumite eşecuri de piaţă. Distorsionarea de mai departe a pieţei prin noi intervenţii (reglementări, subsidii, licenţe, taxe, etc.) este văzută ca o panacee pentru toate problemele economice şi sociale. Deseori statul este învinuit că nu face una sau alta şi rareori cineva se întreabă dacă statul face (mai exact „strică”) prea mult prin intervenţiile sale. Eu nu optez pentru retragerea totală a statului din economie. Însă a venit timpul să analizăm politicile statului din punct de vedere al eficienţei economice, lăsând populismul de o parte. Evident, o asemenea abordare a politicilor publice necesită şi o pregătire economică modernă din partea funcţionarilor publici şi a politicienilor. De aceea aş sublinia necesitatea venirii în politică şi guvernare a unei generaţii noi. Avem nevoie de oameni bine instruiţi, cu experienţă managerială în afara sectorului public, de oameni care pot discuta cu Vestul şi cu Estul de la egal la egal şi cu uşurinţă (nu mă refer doar la cunoaşterea limbilor, ci la înţelegerea psihologiei estice şi vestice), de oameni care vor avea voinţa să se abţină de la politici populiste. Asemenea persoane există, inclusiv şi în rândul funcţionarilor de stat, însă numărul lor rămâne neînsemnat. La acest subiect aş evidenţia exemplul Chile, care a implementat pe timpul lui Pinochet un pachet coerent de iniţiative de liberalizare a economiei, conceput de un grup de economişti tineri educaţi la University of Chicago. Acest fapt nici de cum nu compensează atrocităţile lui Pinochet, însă demonstrează că o situaţie politică nefavorabilă nu implică neapărat o stagnare economică. Creşterea economică rapidă cauzată de reforme a facilitat o tranziţie relativ liniştită spre un regim democratic, iar Chile (cu un PIB/locuitor mai înalt decât cel al Rusiei şi României) este văzut drept un important inovator în domeniul politicilor şi instituţiilor publice. Intenţionat am adus în calitate de exemplu Chile, o ţară care se află, din punctul nostru de vedere, la capătul lumii. În Moldova discuţia oricărei probleme apelează exclusiv la experienţa vecinilor: ţărilor din Europa de Est şi a republicilor ex-sovietice. Însă lumea este mult mai mare şi, la unele capitole (nivelul veniturilor, migraţia, cota agriculturii în economie), Moldova seamănă mai mult cu Republica Dominicană, El Salvador şi proverbialul Honduras decât cu România sau Ucraina. E timpul să învăţăm din reuşitele şi eşecurile tuturor, nu doar din cele a vecinilor noştri. În caz contrar riscăm să pierdem timp inventând roata şi călcând pe greble bine-cunoscute. [Credeţi că integrarea europeană ca obiectiv strategic al R. Moldova independente este ireversibilă?] Nu sunt specialist în domeniul integrării europene, dar am rămas surprins de această întrebare. Oare cineva într-adevăr îşi poate imagina obiective strategice alternative? Dar, cine ştie – posibil stau prost cu imaginaţia... [La un an de la schimbarea denumirii sărbătorii naţionale din „Ziua Independenţei” în „Ziua Republicii”, credeţi că a fost justificată modificarea?] Nici n-am ştiut de această modificare. În SUA sărbătoarea naţională se numeşte Ziua Independenţei, în Italia – Ziua Republicii. Să zicem că această schimbare a fost o mişcare de „europenizare” a Moldovei. Aş prefera însă ca europenizarea să se facă pe direcţii mai importante decât schimbarea denumirii unei zile din calendar. [Notă Info-Prim]: Alexandru Culiuc întreţine un blog popular (www.culiuc.com), unde abordează problemele economiei, relaţiilor externe şi învăţământului Moldovei.