Reetta Toivanen. Profesor adjunct la Universitatea din Helsinki şi cercetător invitat la Academia de Ştiinţe a Finlandei. Totodată, Dr. Toivanen este şi cercetător principal invitat la ECMI. De asemenea, ea este preşedinta Ligii pentru Drepturile Omului din Finlanda şi membră a Comitetului European împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ECRI).

Moldovenii în general au o reputaţie de oameni ospitalieri, cel puţin faţă de cei ce ne vizitează ţara. Dar cât de aplicabil este asta şi în relaţia cu minorităţile? Credeţi că guvernul nostru a creat un climat suficient de favorabil pentru bunăstarea minorităţilor?

RT: Nu cunosc foarte bine situaţia din Moldova, dar dacă e să credem rapoartelor Consiliului Europei privind minorităţile naţionale, şi ţinând cont de impresiile de la discuţiile din cadrul seminarului, mai rămân încă multe de făcut la acest capitol. Trebuie să existe voinţă politică, să se înţeleagă că necesităţile speciale ale minorităţilor trebuie satisfăcute. 

PT: Din câte cunosc situaţia din Moldova, anumiţi paşi s-au făcut în direcţia cea bună, de exemplu, s-a oferit autonomie anumitor regiuni. Acest lucru poate ajuta mult la prevenirea conflictelor. Sunt de acord că rămân multe de făcut, dar este mai bine să comunici decât să întrerupi comunicarea.


Aşadar comunicarea, sau lipsa ei, ar fi una din provocările în calea construirii unui dialog efectiv cu minorităţile. Dar care ar fi alte provocări majore pe care Moldova ar trebui să le depăşească pentru a crea coeziune între minorităţi şi majoritate?

RT: Din revendicările participanţilor la seminar, am înţeles că, într-adevăr, comunicarea este una din cele mai mari probleme. Şi cred că este şi cea mai uşor de rezolvat. De fapt, nu e nevoie de o grămadă de bani pentru a stabili nişte organisme consultative, te poţi scoate cu ceva cafea sau ceva de felul ăsta.

În altă ordine de idei, Moldova se confruntă cu alte genuri de provocări, în special economice. În asemenea cazuri, guvernele tind să privească chestiunile ce ţin de drepturile omului ca pe ceva ce poate fi amânat, pentru a economisi fonduri. Dar, pe termen lung, ar costa foarte scump societatea europeană să nu aibă proiecte şi programe care să protejeze drepturile omului.


Înainte de destrămarea Uniunii Sovietice, în toate republicile unionale a existat o minoritate culturală şi lingvistică de vorbitori de rusă, care s-a simţit frustrată când rusa şi-a pierdut statutul său „privilegiat” ca limbă, în special, şi ca modalitate de a obţine un statut social mai înalt, în general. Ar trebui ca guvernul să compenseze în vreun fel acest grup lingvistic şi cultural pentru pierderea acestui privilegiu, sau  guvernul trebuie să lase acest grup să se descurce singur cu frustrările apărute?

RT: Istoria este plină de cazuri similare, în care majorităţile se transformă subit în minorităţi – din cauza schimbării frontierelor de stat sau situaţii similare. Frustrarea se reduce dacă minorităţile văd că îngrijorările şi revendicările lor sunt luate în serios. Decidenţii buni demonstrează responsabilitate şi înţelegere, iar schimbările sunt cel mai bine coordonate dacă se fac împreună cu minoritatea lingvistică cea mai mare.

Pe de altă parte, vorbitorii de limbă rusă pot privi situaţia ca pe o şansă de a-şi îmbunătăţi aptitudinile lingvistice şi culturale şi să vadă în buna cunoaştere a limbii ruse un avantaj adiţional pentru viaţa lor personală. Tranziţia către o nouă limbă de stat trebuie să fie treptată, oamenii în vârstă, îndeosebi, ar putea să nu fie în stare să înveţe o limbă nouă ca s-o vorbească fluent, astfel că trebuie să existe servicii anume pentru ei. În acelaşi timp, orice schimbare, în special în domeniul educaţie, trebuie adoptată cu toată responsabilitatea: predarea noii limbi de stat trebuie să înceapă devreme, însă limba maternă trebuie păstrată drept limbă de predare în toate cazurile posibile.

PT: Situaţii de acest fel se întâmplă des acolo unde foste teritorii ale unui stat devin independente, sau se alătură altui stat: reprezentanţii unei populaţii majoritare din vechiul stat devin o minoritate în statul nou. În contextul schimbat, statutul acestor „noi minorităţi” se poate, şi de obicei chiar se schimbă în multe aspecte, dacă nu chiar în toate.

Nu există probabil un model perfect, dar în general, asemenea minorităţi nou apărute trebuie să se bucure de toate cele mai importante drepturi ale minorităţilor, cel puţin. De exemplu, de utilizarea oficială a limbii lor, de predare în limba lor, de diferite forme de participare în procesul de luare a deciziilor în chestiuni ce ţin de drepturile lor, de mass-media în limba lor, de posibilitatea de a comunica şi coopera cu reprezentaţii etniei lor din alte ţări, de nediscriminare, de libertatea religiei etc.

Guvernele trebuie să ofere mijloace pentru a garanta cel puţin aceste drepturi, dar poate încă şi unele măsuri de „acţiune pozitivă”; de exemplu, un număr garantat de mandate în parlamentul de stat, cele regionale sau locale, pentru reprezentanţii acelui grup minoritar. E adevărat că pot apărea anumite divergenţe în interpretarea a ce anume trebuie să constituie garanţiile minime; totodată, multe deficienţe pot apărea şi în procesul de transpunere în practică a soluţiilor normative.


În cadrul seminarelor ECMI, vorbiţi despre aranjamente speciale pentru asigurarea participării minorităţilor la viaţa publică, precum şi a dialogului între autorităţi şi minorităţi. Dar oare mecanismele democratice obişnuite, cum ar fi pluripartidismul, scrutinul general şi parlamentarismul, nu sunt suficiente pentru crearea relaţiilor armonioase între guverne şi minorităţi?

RT: O întrebare foarte bună. Şi răspunsul este nu. O ţară poate ajunge foarte uşor să aibă o „tiranie” din partea majorităţii dacă nu are garanţii speciale pentru a proteja  minorităţile.

PT: Aş fi de acord cu asta. Dacă mecanismele generale ar fi fost suficiente, nici nu ar fi existat nevoia să se inventeze altele care să se ocupe de chestiunile minorităţilor. Problemele minorităţilor sunt o materie delicată oriunde am merge. Aşa că mecanismele generale care există pentru treburile de stat generale nu sunt întotdeauna potrivite pentru relaţia dintre stat şi minorităţi.


Ce practici bune există care să asigure participarea minorităţilor în viaţa publică şi un dialog eficient între guverne şi minorităţi? Ar putea ţările din Vecinătate Estică a UE, cum este R. Moldova, să importe această experienţă şi să se beneficieze de ea?

RT: Treaba cu „importatul” ar fi cam complicată. Această retorică despre cele mai bune practici nu-i un lucru rău, însă în fiecare caz aparte trebuie să luăm în calcul circumstanţele specifice. Nu cred că există vreo soluţie sau bună practică „perfectă” pe care s-o iei de-a gata şi s-o implementezi. Aşa că mă bucur să văd toată această lume foarte implicată (care participă la seminarele ECMI) şi care este dornică să facă schimb de idei şi să se gândească la alternative, cunoscând bine ţările în care trăiesc şi situaţiile specifice. Participanţii din Moldova, bunăoară, demonstrează foarte multă bunăvoinţă în cadrul discuţiilor.


Poate Serbia ar putea să ne ofere un model bun?

PT: Nu ştiu pe cât de bun. Noi am avut diferite modele de integrare a minorităţilor, iar multe mecanisme s-au schimbat pe parcursul ultimilor douăzeci de ani. Aşadar, Serbia încă se află în căutarea celei mai bune soluţii, a celor mai bune modalităţi de comunicare şi cooperare cu minorităţile. În privinţa faptului dacă un model poate fi important, cred că mai degrabă ar trebui să servească drept inspiraţie, pentru că există o sumedenie de domenii în care se pot face modificări. De exemplu, dacă e să vorbim de instituţia Ombudsmanului (pentru minorităţi), nucleul şi principalele caracteristici ale acestui mecanism trebuie păstrate, dar detaliile pot varia.

RT: Oricare ar fi modelul, cel mai important lucru este să existe voinţă politică de a colabora cu minorităţile. Fără asta, orice model nu va avea succes.

Unul din modelele discutate (în cadrul seminarului de la Chişinău) prevede prezenţa unui reprezentant al minorităţilor direct în Parlament. Apoi, există diferite forme de autonomii culturale, în cadrul cărora la fel ai o relaţie strânsă între decidenţi şi reprezentanţii minorităţilor.

Însă, bunăoară în Moldova, se pare că aveţi legi destul de bune, dar dacă nu există suficientă voinţă politică de a te angaja într-un dialog serios, consistent cu minorităţile, atunci impactul legii este diluat.


Care ar fi câteva din cele mai importante puncte ale prelegerilor pe care le-aţi susţinut în Moldova şi poate câteva din concluziile de la discuţiile care au urmat?

RT: Mesajul meu central a fost că este foarte important să se înţeleagă că drepturile minorităţilor fac parte din nucleul sistemului drepturilor omului. Că ele nu sunt nişte drepturi separate sau suplimentare pentru minorităţi; ele înseamnă mai degrabă protecţie suplimentară pentru oamenii care nu se pot bucura de drepturi în măsura în care se bucură de ele majoritatea. Grupul majoritar poate privi multe lucruri ca pe ceva dat, ceva de la sine înţeles, de exemplu, că poţi auzi cum se vorbeşte în limba ta la televizor şi peste tot, sau îţi poţi practica religia fără niciun fel de impedimente, dar minorităţile deseori nu au asta. Aşadar, e nevoie de garanţii speciale pentru a asigura protejarea drepturilor omului pentru minorităţi la fel ca şi pentru ceilalţi.

Persoanele care au participat la seminare au fost foarte entuziaste să gândească în această cheie, dintr-o perspectivă a drepturilor omului. În acelaşi timp, a fost poate un pic dificil (pentru ei să înţeleagă) ce înseamnă concret drepturile omului (cu toate că, trebuie să remarc, aveţi lecţii de educaţie civică în şcoală – o foarte bună bază pentru studierea acestui sistem).

În cadrul discuţiilor, a existat un interes viu pentru experienţa unor popoare băştinaşe din ţările nordice care beneficiază de aşa-numite autonomii culturale. E vorba despre un tip de autonomie specială în care ei primesc o anumită sumă de bani de la bugetul de stat, pe care ei o pot utiliza la discreţia lor pentru scopuri culturale. Astfel de autonomii nu se bucură de prea multe privilegii politice, dar ei au totuşi dreptul să fie auziţi în procesul de luare a deciziilor care le afectează viaţa. E vorba, mai mult sau mai puţin, de chestiuni ce ţin de cultură şi limbă. Aceasta este o formă „blândă” de satisfacere a necesităţilor minorităţilor.

PT: Eu vorbesc în principal despre diferite instituţii şi mecanisme care au drept scop protejarea drepturilor minorităţilor şi/sau menţinerea şi îmbunătăţirea dialogului şi relaţiilor între stat (şi grupul majoritar în general) şi membrii minorităţilor etnice. Unele dintre aceste mecanisme fac parte din executiv, altele sunt independente, cum este cazul Ombudsmanului, iar altele sunt organe consultative. Majoritatea lor pot întreprinde diferite măsuri legale în cazurile în care se presupune că drepturile minorităţilor au fost încălcate; totodată ele contribuie la o mai bună comunicare cu statul.


Vorbind de mecanisme speciale. Dr. Teofilović, sunteţi unul dintre pionierii instituţiei Ombudsmanului pentru provincii din Sebia, fiind de fapt chiar primul oficial sârb în acest post. Care sunt principalele scopuri ale acestei instituţii? Credeţi că ar fi potrivită şi pentru Moldova?

PT: Principalul scop al instituţiei Ombudsmanului în cele mai multe cazuri este protejarea drepturilor omului în general, sau în particular protejarea unor categorii de drepturi sau grupuri anumite, cum ar fi drepturile minorităţilor etnice, atunci când aceste drepturi se presupune că au fost încălcate de către administraţie.

În conformitate cu sarcinile instituţiei, Ombudsmanul de asemenea controlează toate aspectele activităţii administraţiei în procesul de investigare a unor cazuri, astfel vorbim de o instituţie cu experienţă şi competenţă specializată, care ştie din interior structura şi modul de funcţionare a administraţiei. Recomandările sale trebuie să fie temeinic explicate şi sprijinite prin argumente juridice puternice, contribuind astfel la îmbunătăţirea activităţii organelor publice şi a serviciilor publice.

Mai mult de două treimi din statele contemporane au creat o astfel de instituţie, majoritatea fiind instituite în ultimii 40 de ani.

Este important totodată să se ofere mijloacele necesare pentru ca aceste instituţii să rămână independente, pentru a garanta faptul că expertiza şi concluziile lor rămân obiective şi nepărtinitoare atunci când trebuie să se pronunţe privind încălcarea vreunui drept.


Credeţi că discuţiile comune cu participarea funcţionarilor publici, reprezentanţilor societăţii civile şi ai mediului academic, de felul celor ce se poartă în cadrul seminarelor ECMI, sunt benefice şi efective?

RT: De fapt cred că este singura cale. Mi-ar fi plăcut să văd (la aceste seminare) mai multe persoane de pe la ministere sau politicieni. Cred că poate asta ar fi următoarea etapă. Acum au fost participanţi care cunosc problema din interior. Dar cred că este nevoie de încă o şedinţă la care aceste probleme să fie comunicate decidenţilor.

PT: Acest gen de întruniri şi dezbateri sunt foarte importante. Şi chiar dacă apar diferenţe de opinii, este bine să fii conştient de existenţa lor şi să încerci să găseşti teren comun.


Vă mulţumim.