Renata Niculiță, mamă a cinci fetițe, a înfruntat zece ani de agresiune din partea soțului. Într-un interviu pentru IPN în cadrul campaniei naționale împotriva violenței, femeia a povestit drama familiei sale și cum a reușit să-și schimbe viața. Povestea Renatei Niculiță este despre curajul în lupta cu frica, despre speranța în viață și credința de a începe totul de la zero. Experiența ei este un mesaj de încurajare și îndemn la acțiune către femeile care se confruntă cu violența domestică.
IPN: Ați spus stop violenței după zece ani de căsnicie. De ce a durat atât de mult și care a fost punctul culminant, care v-a determinat să renunțați definitiv la relație?
RN: Au fost multe încercări de a renunța, dar am fost prinsă într-un cerc vicios de manipulări, amenințări și intimidări. Mi se spunea mereu că sunt vinovată de „distrugerea familiei”, iar rudele și prietenii mă sunau și mă presau pentru a mă convinge să rămân. Mi-era teamă să plec pentru că mi se spunea că voi rămâne fără copii, fără casă, că voi fi declarată bolnavă psihic.
Moartea mamei și lipsa unor resurse financiare m-au ținut captive în această relație toxică. Soțul mă hrănea cu promisiuni false, cum că lucrurile se vor schimba, că vom trăi mai bine, că va deveni preot și vom fi fericiți. Însă între timp am descoperit că toate acestea erau doar minciuni.
Momentul decisiv a fost când am chemat ambulanța după un episod de violență. Atunci mi-am dat seama că nu mai pot rezista. Era vorba nu doar de viața mea, ci și de siguranța copiilor mei.
IPN: De ce ați avut nevoie la prima etapă, imediat după ce ați decis să plecați de acasă cu cei cinci copii?
RN: Am plecat cu cinci copii mici, dintre care unul de nici un an, și câteva lucruri strict necesare. Nu aveam un plan clar sau o destinație. Am dormit o noapte la o prietenă, apoi am ajuns la Casa Mărioarei.
Acolo am primit un minim de sprijin: un loc unde să stăm, haine și câteva alimente. Cu toate acestea, lipsa siguranței și teama constantă mă urmăreau, mai ales după ce fostul soț a aflat unde suntem.
IPN: Ce resurse v-au ajutat cel mai mult și au grăbit recuperarea dvs. și a copiilor? Cum ați găsit sprijinul necesar?
RN: Am avut parte de sprijinul câtorva oameni care nu au rămas indiferenți. Cu ajutorul lor, am reușit să închiriem o locuință modestă. În cele mai grele momente îl simțeam pe Dumnezeu lângă mine, - rugăciunea a fost cea mai importantă. M-am concentrat asupra copiilor și la cum să-mi refac viața cu ei.
Am ajuns să conștientizez și să mă bucure faptul că fiecare zi fără abuz este un pas spre vindecare. În timp, am început să mă bucur de lucrurile mici și să regăsesc valoarea în viața mea.
IPN: Cum ați depășit fricile și presiunile, inclusiv având în vedere statutul soțului dvs. în comunitate?
RN: Luptam cu mine însămi, am muncit cu propria-mi voință, după ce am învățat să trăiesc cu presiunile. Am hotărât să nu le mai las să mă controleze. Am înțeles că oamenii care aduc rău în viața altora sunt, în esență, nefericiți. Acest gând m-a ajutat să-i iert, dar fără să mă întorc la ceea ce a fost. Nopți în șir nu aveam somn, iar atunci când copiii adormeau, mă rugam.
IPN: După ruptura de soț și casa unde ați locuit împreună, cum a decurs recuperarea emoțională și psihologică a dvs. și a copiilor?
RN: Separarea de persoana abuzivă este primul pas. Am realizat apoi că vindecarea începe odată cu liniștea, iar pentru recuperare e important să cultivi încrederea în tine și să-ți găsești resursele interioare. Dumnezeu mi-a trimis oameni buni care m-au sprijinit. Am descoperit că trebuie să am un scop, să-mi stabilesc priorități și să găsesc activități care să mă facă împlinită. Este important să faci lucruri care îți plac. Să-ți amintești ce hobby-uri ai și să exersezi mici pasiuni, care să-ți aducă emoții pozitive. Copiii mei au fost cea mai mare motivație să mă depășesc pe mine și să rămân fermă în decizia de a lupta până la capăt.
IPN: Ce sfat le dați femeilor care se află în situații similare de violență în familie, dar nu au curajul să iasă din cercul vicios?
RN: Sfatul meu este să nu aștepte momentul potrivit. El poate să nu vină niciodată. Trebuie să-și găsească curajul de a pleca. Dumnezeu le va trimite sprijinul de care au nevoie. Le îndemn să ceară ajutorul persoanelor de încredere, să apeleze la un psiholog. E important să se înconjoare de oameni care le susțin și să-și stabilească niște scopuri clare. Fiecare femeie merită o viață mai bună, iar primul pas este să creadă în această posibilitate.
******
Dacă te confrunți cu violența domestică în relație, apelează la o linie de urgență pentru victimele abuzului sau la o organizație de sprijin.
Nu te izola – împărtășește-ți povestea cu o persoană de încredere sau cu un specialist.
Păstrează într-un loc sigur documentele importante (acte de identitate, certificate medicale și acte legate de locuință).
Dacă simți că viața ta este în pericol, pleacă imediat! Mergi într-un loc sigur și, dacă este posibil, caută adăpost într-un centru pentru victimele violenței domestice.
