 |
|
| Anatol Țăranu | |
Acum trei decenii, pe 23 decembrie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea „Cu privire la statutul juridic special al Găgăuziei”, în acest fel fiind instituită Autonomia Găgăuză în componența statului moldovenesc. Acest eveniment este considerat unul din puținele exemple de soluționare pașnică a multitudinii de conflicte etnopolitice, izbucnite în spațiul post-sovietic după prăbușire URSS. Este tot atât de adevărat că de-a lungul anilor conflictul între Chișinău și Comrat așa și nu a fost stins definitiv, el continuând să mocnească în toată această perioadă, traversând perioade de scurtă acalmie, urmate de ostilități deocamdată doar politice și de diversă intensitate.
Astăzi găgăuzii, în număr de aproximativ 150 de mii de persoane, reprezintă urmașii acelor coloniști transdanubieni (bulgari și găgăuzi) care au fost aduși de autoritățile țariste în Bugeac, pentru că au dat dovada unei loialități depline față de imperiul rus în războaiele cu turcii. Politica imperială rusă căuta să colonizeze Basarabia, anexată la 1812, cu populație loială țarului. Iar bulgarii și găgăuzii, aciuați în Basarabia moldovenească anexată de ruși, au abandonat patria lor la sud de Dunăre din cauza persecuțiilor osmanilor, fiind ademeniți să se strămute în Bugeac și de o serie de privilegii economice din partea administrației țariste, fapt ce le-a permis să devină populație înstărită în noua lor patrie. Însă prosperitatea economică a coloniștilor transdanubieni în Basarabia, cum de altfel și în alte regiuni ale imperiului rus, a fost achitată cu prețul unui proces lung de asimilare etnică și culturală, în cazul găgăuzilor soldată cu degradarea limbii și culturii naționale, înlocuite cu o rusificare aproape totală.
În perioada interbelică, cu începere din anul 1918, în care Basarabia se unește cu România, are loc o renaștere culturală a găgăuzilor, fiind deschise primele școli cu predare în limba turcă, apar primele scrieri în limba găgăuză și sunt traduse pentru prima dată cărți religioase în găgăuză. Marele intelectual găgăuz M. Ciachir editează, în 1938, dicționarul găgăuz-român, iar o bună parte a populației găgăuze posedă bine limba română. Integrarea găgăuzilor în viața politică a României interbelice a ajuns până la situații paradoxale, când în anii 1930 o bună parte a alegătorilor de origine găgăuză votează pentru partidul de extremă dreaptă naționalist ”Totul pentru țară”. După părerea istoricilor turci, anume perioada interbelică a fost cea mai benefică pentru ascensiunea adevărată a limbii și culturii găgăuze, și de fel nu perioada sovietică, cum afirmă mulți actuali lideri găgăuzi.
După anexarea Basarabiei în 1940 de URSS, rusificarea masivă a găgăuzilor s-a produs prin epurarea întregii elite culturale găgăuze din interbelic, de fapt la fel ca și a celei basarabene în ansamblu. Sovieticii au nimicit, deseori fizic, prin foametea organizată din 1946-47, prin deportările din 1941, 1949 și 1951, elita culturală și economică a comunității găgăuze, prefăcându-i pe majoritatea covârșitoare a găgăuzilor într-un homo sovieticus rusificat în totalitate și degradat profund ca purtător de limbă și cultură etnică găgăuză. În perioada sovietică nu a existat nicio școală cu predare în limba găgăuză, nemaivorbind despre autonomie culturală.
La începuturile proceselor de democratizare provocate de politica de perestroika, în întreaga Uniune Sovietică apar mișcări de eliberare națională, inclusiv în Moldova. Pe valul acestor transformări radicale, la Chișinău este înființat Frontul Popular din Moldova, care cerea suveranitatea poporului, limba română, alfabetul latin, recunoașterea identității moldo-române. Inevitabilul proces de emancipare națională i-a cuprins, în mod natural, și pe găgăuzi organizați în mișcarea Gagauz Halkî, care la începuturi se afla în relații de colaborare cu Frontul Popular din Moldova. Delegații găgăuze participau la mitingurile de la Chișinău, în cadrul cărora erau susținute majoritatea doleanțelor găgăuzilor, privind renașterea limbii și a culturii naționale găgăuze.
Totuși, procesele de rusificare a găgăuzilor au lăsat amprente mult mai profunde în această comunitate etnică decât în mediul moldovenilor basarabeni. În perioada sovietică aproape că s-au șters legăturile dintre găgăuzi și mediul cultural și de limbă românești din Basarabia. Adoptarea limbii moldovenești (române), ca limbă de stat, pe data de 31 august 1989, nu doar că nu a avut un ecou de solidaritate printre găgăuzi, ci și le-a trezit un sentiment de ostilitate. Liderii mișcării găgăuze au pledat pentru acordarea limbii ruse custatut de limbă de stat, orientându-i pe conaționalii lor spre o alianță cu dușmanii Mișcării de emancipare națională a moldovenilor, și s-au poziționat ca adversari înverșunați ai independenții Moldovei. La referendumul privind păstrarea URSS, comunitatea găgăuză s-a pronunțat pentru păstrarea Uniunii Sovietice, de fapt, împotriva statului independent Republica Moldova.
De aceea, când azi liderii găgăuzi încercă să prezinte Găgăuzia ca un pilon al statalității Republicii Moldova, ei trișează cu nerușinare. În realitate, pentru majoritatea clasei politice găgăuze Republica Moldova este doar o stație de tranzit, în care găgăuzii s-au aciuat până la momentul când acest spațiu din nou va fi înghițit de imperiul rus revanșard. Anume acest sentiment dominant printre găgăuzi lasă această minoritate națională dezinteresată de asumarea limbii române, de integrarea în mediul cultural al etniei majoritare românești. Iar românofobia aproape totală din mediul găgăuzilor este rezultatul acestor așteptări de recucerire de către Moscova a spațiului românesc la est de Prut. Tot așa cum în mediul găgăuzilor persistă înțelegerea, de altfel corectă, că doar o Republică Moldova dezvoltată pe conceptul moldovenismului antiromânesc este pasibilă să devină iarăși rusească. Pe când, o Republică Moldova românească înseamnă desprinderea definitivă de coșmarul colonialismului rus și europenizarea efectivă a acestui spațiu.
În aceste condiții, de acordarea statutului de autonomie raioanelor compact populate de găgăuzi a profitat cel mai mult Kremlinul. În toți anii existenții sale, UTA Găgăuzia, alături de Transnistria separatistă, au devenit pentru Rusia pârghii eficiente de a ține Republica Moldova în zona sa de influență geopolitică. De fiecare dată când Chișinăul manifesta dorința de a promova politici suverane de interesul Moscovei, imediat era activat factorul separatismului teritorial, iar găgăuzii erau folosiți pe post de carne de tun pentru tensionarea relațiilor între Chișinău și Comrat. Așa s-a întâmplat atunci când Chișinăul s-a activizat pe domeniul integrării europene, imediat în Găgăuzia, în 2014, a fost organizat un referendum neconstituțional, folosit ca element de șantaj împotriva Chișinăului, și la care peste 98% dintre găgăuzi au votat pentru apropierea de Uniunea Vamală a Rusiei, de fapt, împotriva integrării în UE.
În majoritatea sa absolută, comunitatea găgăuză se plasează pe poziții antieuropene, sfidând prin această atitudine aspirațiile de civilizație a românilor moldoveni. Astfel, la referendumul constituțional din 2024, aproape 95% dintre găgăuzi au votat împotriva includerii în Constituție a prevederii privind aderarea la UE. Prin urmare, se conturează o situație în care întreaga Moldova se îndreaptă către UE, în timp ce Găgăuzia dorește să meargă spre Moscova, iar această atitudine se manifestă în condițiile când finanțările din bugetul de stat pentru UTA Găgăuzia le depășesc pe cele direcționate spre majoritatea raioanelor din restul Republicii Moldova. Aceiași situație se atestă și în raport cu finanțările europene. După cum a menționat recent președintele Maia Sandu, guvernul de la Chișinău acordă o mare atenție îmbunătățirii vieții locuitorilor din autonomie și doar în cadrul programului Satul European implementează 15 proiecte în valoare de 73 de milioane de lei. Iar Uniunea Europeană a investit peste 1 miliard de lei în autonomie, în ultimii cinci ani.
La 30 de ani de la adoptarea Legii „cu privire la statutul juridic special al Găgăuziei” trebuie să constatăm că de avantajele Autonomiei Găgăuze nu s-au folosit cetățenii simpli, iar limba și cultura găgăuză, în toți acești ani, au degradat continuu. Principalul profitor al autonomiei a devenit clasa politică de la Comrat, care a trădat interesele vitale ale propriului popor, schimbându-le pe posibilitatea de a se îmbogăți material, inclusiv din subvenționările venite de la Moscova, pentru perpetuarea conflictului continuu între Comrat și Chișinău. Această realitate a devenit îndeosebi clară după alegerea în calitate de bașcan a Evgheniei Guțul, o figură politică ștearsă și totalmente aservită oligarhului condamnat Șor, aflat în serviciul intereselor imperiale ale Moscovei. Iar ieșirea din acest impas poate să se producă doar după o asanare a clasei politice găgăuze, când la conducerea de la Comrat vor veni adevărații patrioți ai Găgăuziei, capabili să contribuie la armonizarea intereselor autentice ale comunității găgăuze cu interesele majorității românilor moldoveni din Republica Moldova. Pentru ca această transformare a clasei politice găgăuze să se întâmple cât mai curând, Chișinăul trebuie să manifeste o politică activă în raport cu Comratul, bazată pe un concept minuțios elaborat, cu scopul aducerii comunității găgăuze în spațiul loialității statului din care fac parte.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.
