.... Unul din liderii Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE) povestea ani buni în urmă despre întâlnirea pe care o avuse atunci cu regretatul Alghirdas Brazauskas, prim preşedinte şi prim-ministru în două rânduri al Lituaniei independente, precum şi ultimul Prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al Lituaniei sovietice. La întrebarea cum de a reuşit Lituania să ajungă acolo, unde a ajuns, Brazauskas ar fi spus: „Şi la noi în ţară sunt multe partide şi politicieni, şi noi ne „mâncăm” pentru scopurile noastre politice. Dar noi ştim să depăşim divergenţele, când este vorba de cauza noastră naţională”.

Potrivit liderului lituanian, una din astfel de cauze a fost ruperea univocă de trecutul sovietic şi orientarea clară spre Uniunea Europeană şi NATO. Se poate presupune că şi preşedintele interimar Mihai Ghimpu s-a gândit la aceeaşi cauză naţională când a semnat decretul privind declararea zilei de 28 iunie drept Zi a ocupaţiei sovietice şi de comemorare a victimelor regimului comunist. Se poate presupune că el şi, să recunoaştem, destul de mulţi părtaşi ai acestui gest, au frământări mari de la gândul că, timp de aproape 20 de ani de independenţă, Republica Moldova merge... nicăieri, că nici ţara şi nici omul nu vede, practic, schimbări spre bine pentru propria soartă şi soarta propriilor copii. Şi aceasta comparativ cu ţările baltice şi oamenii ţărilor baltice, care au pornit din aceeaşi găoace sovietică. De ce, atunci, decretul a provocat atâta deranj, pe mai toate planurile posibile?

Cauza neformulată este ca şi una inexistentă

Această cauză naţională a balticilor ex-sovietici, a avut două faţete: desovietizarea şi integrarea europeană. „Decretul Ghimpu s-a referit doar la un aspect, cel al desovietizării, transformat într-un scop în sine. Oricât de mult l-a „chinuit” prezentatoarea unui post de televiziune pe Mihai Ghimpu pentru a afla de ce a trebuit adoptat decretul anume acum, nu a putut scoate de la el mai mult nimic decât argumentul că „timp de douăzeci de ani nu am avut unde depune o floare în memoria victimelor regimului comunist”.

Se pare că nu este vorba pur şi simplu de o scăpare de moment, pentru că nici Mihai Ghimpu, nici alţi lideri politici din Republica Moldova nu au ajuns să formuleze pentru sine şi pentru alţii interdependenţa dintre desovietizare şi integrarea europeană. Această interdependenţă există şi trebuie luată în calcul, promovată, implementată. Mai mult: dintre aceste două elemente, integrarea europeană este primară, este scopul, iar desovietizarea este una din formele care facilitează atingerea scopului. Nu scop în sine, cum s-a întâmplat în cazul „decretului Ghimpu”. Cu o asemenea înţelegere, lucrurile s-ar fi aranjat mai clar şi pentru clasa politică, şi pentru societate în ansamblu.

Mai multă lume ar fi înţeles rostul decretului, dacă i s-ar fi explicat că putem nimeri cu toţii şi fiecare în parte sub protecţia sistemelor democratice europene doar dacă ne dezicem de acele sisteme ale trecutului, care înseamnă violenţă, atrocităţi, inechitate, totalitarism, intoleranţă etc. În mare parte, acestea sunt manifestările regimului sovietic, iar regimul sovietic a fost implementat pe aceste meleaguri de Uniunea Sovietică, în mod forţat. Simplu, logic, chiar stimulator pentru o bună parte din societatea moldovenească, societate care are mai multe trăsături specifice, comparativ cu cele ale ţărilor baltice. La suprafaţă stau două asemenea trăsături specifice esenţiale: clasă politică neformată şi naţiune în proces de constituire.

Clasă politică neformată

La moment, avem o clasă politică încă neformată. Aceasta o recunoaşte însăşi clasa politică în ansamblu şi formaţiunile politice în parte prin căutările febrile de identitate, de mesaje, de lideri, de configuraţii politice etc. În aceste căutări, formaţiunile şi liderii se aruncă deseori în extreme, se transformă în propriul antipod, vând şi cumpără ceea ce mai ieri li se părea imposibil de vândut şi de cumpărat. Clasa politică moldovenească nu are experienţă de convieţiure atât cu oponenţii, cât şi cu partenerii. Toate tentativele guvernărilor de coaliţie de până acum s-au prăbuşit. Încă o prăbuşire, de data aceasta a AIE, ar plasa Republica Moldova într-un sertar al istoriei, la conservare, din care ar putea să nu iasă decenii sau secole înainte, iar aceasta înseamnă pe veci.

Poate că Mihai Ghimpu a trebuit să ţină cont de acest specific şi de acest pericol. Din perspectiva dată, se pare că, puse pe cântar, decretul şi AIE, soarta Alianţei trage mai greu, la acest moment. Menţinerea Alianţei nu este un scop în sine, se cere menţinută linia strategică de integrare europeană univocă pe care o promovează Alianţa, inclusiv cu şansa de desovietizare, pentru care pledează „decretul Ghimpu”.

Mihai Ghimpu a avut dreptate când a afirmat că decretul nu ar fi existat, dacă l-ar fi consultat în prealabil cu partenerii din AIE. Dar el a ratat şansa să verifice, chiar să confirme practic acest lucru. El a ratat şi şansa să le ofere partenerilor de coaliţie posibilitatea de a ţine cont şi de a modela reacţia propriului electorat în cazul unei eventuale aprobări colective a decretului.

Decretul a apărut, într-un fel, pe neaşteptate, la 24 iunie, dar într-un context similar mai larg. Se cunoştea că Parlamentul va discuta, la 28 iunie, Raportul Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova. Proiectul de Hotărâre pe marginea raportului era foarte apropiat ca esenţă de decretul examinat. Într-un fel, Ghimpu şi anturajul său, au utilizat, în problema desovietizării, tactica „totul dintr-o dată”, dar au obţinut efecte după formula „totul sau nimic”. Poate că efectul ar fi fost altul dacă se mergea, mai întâi, pe adoptarea prin consens a Hotărârii Parlamentului, cu statut juridic superior, care ulterior ar fi putut fi consolidată printr-un decret prezidenţial, dacă ar fi fost necesar.

După efectele produse, se crează impresia că cineva nu a dorit, mai întâi de toate, adoptarea Hotărârii, cu compromiterea concomitentă a decretului. Poate că ţinta a fost destrămarea Alianţei şi toată lumea are dreptul la impresie. Nu există cauză naţională a unui singur partid. Am mai avut de-a lungul istoriei partide care pretindeau că ele unicele ştiu să ne fericească. Experienţa balticilor demonstrează că aceste cauze au nevoie de susţinere largă politică, dar şi socială. Clasa politică moldovenească este imperfectă, dar ea reprezintă perfect societatea moldovenească de astăzi, naţiunea moldovenească în proces de constituire.

Despre cauză naţională şi naţiune

În prezenta analiză noţiunea „naţional(ă)” este utilizată cu sens de „totalitatea cetăţenilor unei ţări”, cu drepturi, obligaţii şi responsabilităţi pentru ţară şi propria soartă şi nu cu sens de „etnie”. Respectiv, noţiunea „cauză naţională” se referă la această totalitate de cetăţeni. O astfel de abordare ar fi fost utilă şi pentru autorii proiectului de decret, pentru a putea cântări scopul, grupul ţintă, oportunitatea şi conţinutul documentului la momentul actual, precum şi efectele acestuia în interiorul şi exteriorul ţării.

S-a mai spus în repetate rânduri că, în ansamblu, avem acum o societate / naţiune extrem de neuniformă, divizată pe criterii lingvistice, etnice, teritoriale, ideologice, de mentalitate, de educaţie etc. Formaţiunile politice de multe ori fac uz de aceste diferenţe în scopurile lor politice. În acelaşi timp, avem o societate / naţiune extrem de tolerantă, care nu acceptă agresivitatea, mişcările bruşte, poziţiile dure, nesinceritatea. Iar aceasta înseamnă că societatea / naţiunea şi-a creat o imunitate aparte la factorul politic, care a încercat de-a lungul istoriei mai vechi şi mai noi să-i bage pe gât anumite valori care, de regulă, s-au dovedit a fi străine, promovate în scopuri înguste, egoiste ale politicului. Se referă atât la mesajul politic de opt ani de guvernare a PCRM, dar şi la mai multe decenii de mesaj PCUS.

Poate că societatea / naţiunea moldovenească a trebuit pregătită pentru asimilarea „decretului Ghimpu”, dacă tot s-a contat pe suportul acesteia. Sau nu s-a contat? În această pregătire a trebuit să se ţină cont atât de divizările existente în cadrul societăţii, cât şi de „imunitatea” generală. Sau nu s-au cântărit efectele, pe care trebuie să le suporte nu atât politicienii, cât întreaga societate / naţiune? Naţiunile baltice au suportat consecinţele cauzelor lor naţionale, inclusiv la capitolul desovietizării, nu doar pentru că au avut mai puţine cordoane ombilicale prin care au fost legate de sistemul sovietic (o perioadă istorică mai scurtă, o altă biserică decât cea ortodoxă etc), dar şi pentru că a fost întrebată, convinsă, încurajată, implicată. Toate acestea sunt valabile dacă autorii „decretului Ghimpu” s-au gândit la o cauză naţională când l-au elaborat. Dacă nu s-a confundat cu o cauză electorală sau dacă nu sunt la mijloc alte interese, mai puţin naţionale.

Oricum, decretul privind declararea zilei de 28 iunie drept Zi a ocupaţiei sovietice şi de comemorare a victimelor regimului comunist are valoare istorică, chiar dacă este, se pare, unul „de o singură folosinţă”. Despre această – în episodul următor al analizei „Decretul Ghimpu: cauză naţională neformulată”.

Valeriu Vasilică, Info-Prim Neo