„De la manifestația consacrată Unirii, din centrul Chișinăului, a lipsit producătorul unei eventuale viitoare uniri a Republicii Moldova cu România, dar a fost prezent produsul, în sensul rezultatului unui proces de timp de mai mult de jumătate de secol…”
---

Un observator atent ar fi putut remarca printre participanții la ceea ce organizatorii au numit „Marea Adunare Centenară”, din duminica trecută, preponderent fețe mai aspre, mai arse de soare și mai bătute de vânt, fețe neorășenești. Participarea mai masivă a oamenilor de la sat, decât cei de la oraș, pare să fi fost unul dintre semnele distinctive ale manifestației, în comparație cu alte acțiuni de masă, desfășurate în ultimii ani în Piața Marii Adunări Naționale. Impresia se accentuează și prin numărul cel mai mare de persoane de la țară care au vorbit în ultimii 25 de ani de la microfonul manifestațiilor similare din centrul capitalei, preponderent, primari ai localităților semnatare ale declarațiilor simbolice de unire.

Sătenii au devenit unioniști mai activi?

Din aceleași observații: vârsta celor mai mulți participanți a fost cuprinsă între 35-40 de ani și 55-60, sunt reprezentanți ai categoriilor cu tendințe spre clasa mijlocie, vestimentație de valori medii din punct de vedere estetic și de preț, însemne personale, pe lângă cele colective, legate de Centenar. Și mult mai puțini oameni tineri de la țară. Și mult mai puțini orășeni, în general. Sau poate că fețele tinerilor de la țară nu au apucat încă să se înăsprească atât de vizibil…

De ce oare să se fi făcut o parte din săteni adepți mai pronunțați ai Unirii? Sătenii care, de regulă, sunt mai pragmatici, mai cu picioarele pe pământ în raport cu conceptele și ademenirile politice, decât „omologii” lor orășeni?

O parte din răspuns ar putea fi că și sătenii împărtășesc sentimente legate de identitate, comunitate de limbă, istorie și cultură cu românii din dreapta Prutului. Aceasta s-ar putea referi în special la o parte din intelectualitatea rurală, mai informată decât majoritatea oamenilor care au mai rămas la țară. Dar pentru că nu putem presupune că la acțiunea de duminică au participat doar profesori și medici de la sate, trebuie să admitem că și această categorie s-ar putea să fie puternic motivată și de considerente mai comune pentru întreaga populație pro-unire, în special de la sate.

Unirea ca ultima șansă?

Se pare că, pentru toți sătenii-unioniști, Unirea este ultima șansă de a-și schimba viața pe care o trăiesc. Aceasta după ce au văzut eșuate alte idealuri și speranțe în acest sens. Generalizând, am putea spune că, pe moment, cei mai mulți care au îmbrățișat ideea unirii sunt oamenii de vârstă activă din satele Moldovei care duc greul muncii grele de la sate, greul lipsei copiilor plecați peste hotare în căutarea unei sorți mai bune ca a părinților, greul lipsei acute a medicilor, profesorilor, elevilor și a brațelor de muncă, greul sărăciei și al deznădejdii. Mai degrabă, aceasta a avut în vedere unul din vorbitorii Adunării de duminică atunci când a spus că „dacă statul nu va face Unirea, atunci satul o va face”.

Astfel, în multe privințe, gradul de pătrundere a ideii Unirii în societatea moldovenească, pe lângă considerentele identitare, este direct proporțională cu gradul dezamăgirilor și eșecurilor trăite de oamenii de aici și, în special, de cei de la sate. Producătorul principal al acestei stări de spirit sunt toate guvernările care s-au perindat de la independență încoace, dar absolut toate, nu doar cele din ultimii ani care s-au autoproclamat pro-europene, cum ar afirma într-o ieșire în public președintele Igor Dodon, cunoscut oponent al ideii Unirii. Și guvernarea „statalistă” de până la „pro-europeni”, cea comunistă din care a făcut parte și domnul președinte, a avut partea sa de „contribuție” în spulberarea idealurilor într-o viață cu adevărat mai bună, respectiv, în crearea „produsului Unirii”.

„Statalitate” și „stabilitate” iluzorie

Rămâne valabil și astăzi un exemplu citat de IPN într-o analiză mai veche. Era vorba despre o persoană intrarea căreia în categoria celor cu dizabilități severe a coincis cu începutul guvernării comuniste, când i s-a stabilit o pensie de 400 de lei moldovenești pe lună. Timp de opt ani de „statalitate” și „stabilitate”, pensia a crescut cu câte 50 de lei în fiecare an, aproximativ 2-3 euro, ajungând până la 800 de lei moldovenești, la sfârșitul acelei guvernări, acum ar fi vreo 40 de euro. Între timp, ne pare rău că trebuie să o spunem și pe aceasta, persoana a decedat și n-a mai apucat să se bucure de alte roade ale acelei „statalități” și acelei „stabilități”. Toți pensionarii din Republica Moldova și toți țăranii, în special, cunosc că în România pensiile și salariile sunt acum de ordinul zecilor mai mari. Că un pașaport românesc îți dă mai multe drepturi în lume și în special în Europa, îți creează acces liber la nivelul de trai al europenilor. Că propriul stat așa și nu a găsit bani pentru a repara școala și grădinița din sat timp de 25 de ani, iar statul „străin”, România a găsit...

Eșuat „din start” și proces de eșuare

Poate că nu toată lumea ar fi de acord cu o teză mai veche lansată de un tribun cunoscut al Unirii la manifestația de duminică, potrivit căreia „statul Republica Moldova a fost un proiect eșuat din start”. Dar mult mai multă lume ar împărtăși concluzia că „proiectul statului Republica Moldova a fost eșuat din start și până acum”. Responsabilitatea pentru această eșuare le aparține, în mare măsură, tuturor guvernărilor trecute și cea actuală încă nu a demonstrat că merită să fie scoasă din listă.

La Adunarea de duminică nu a îndrăznit să vină nimeni în calitate de actuali sau foști guvernați care să-și asume responsabilitate publică pentru sentimentul forțat de Unire al multor moldoveni. În sensul acesta, de la manifestația din centrul Chișinăului a lipsit producătorul unei eventuale viitoare Uniri a Republicii Moldova cu România, dar a fost prezent masiv produsul, în sensul rezultatului acestui proces de timp de mai mult de jumătate de secol.

Valeriu Vasilică, IPN