Op-Ed
	Criza migranților provocată de regimul lui Lukașenko la granița cu Polonia scoate în evidență că frontierele externe ale UE pot fi destabilizate din toate direcțiile, inclusiv din Est...
Dionis Cenușa, Columnist principal

Belarusul se impune din nou în calitate de urgență pe agenda Uniunii Europene (UE), de această dată din cauza crizei migranților, provocată de regimul lui Alexandr Lukașenko. Situația deja a degradat într-o criză umanitară, iar implicarea armatei pe ambele părți ale frontierei polono-bieloruse militarizează criză, creând premise periculoase pentru ciocniri armate între membrii NATO (Polonia) și forțele beloruse. Apartenența la Uniunea Statală cu Rusia și la Organizația Tratului de Securitate Colectivă poate duce de asemenea la atragerea Rusiei într-un eventual conflict militar de partea Minskului. Detensionarea situației nu se prevede deocamdată, decât dacă Lukașenko cedează ca urmare a noilor sancțiuni (o variantă puțin probabilă) sau a unor aranjamente diplomatice, care îi va conferi aparența unei recunoașteri internaționale minime.

Între timp, partea europeană a reiterat că Belarusul a „orchestrat” utilizarea migrației ilegale în calitate de „atac hibrid” (UE, Noiembrie 2021). Deși transportarea organizată a migranților originari din Orientul Mijlociu spre frontiera Belarusului cu Letonia, Lituania și Polonia a demarat încă în vara lui 2021, problema s-a exacerbat doar după ce fluxul de migranți a fost concentrat pe direcția poloneză. Câteva zeci de mii de militari polonezi au fost antrenați pentru a proteja frontiera estică. UE a declarat solidaritate cu partea poloneză și noi sancțiuni sectoriale ce vor lovi în prestatorii de servicii avia și turistice din Belarus, începând cu 15 noiembrie 2021. Totodată, Bruxelles-ul a cerut acces la frontieră pentru organizațiile internaționale de profil umanitar, fără a specifica dacă demersul este de asemenea adresat Poloniei sau doar Belarusului.

Noul episod de tensiune în relația cu UE are loc la o distanță de aproape șapte luni de la coborârea forțată a avionului Ryanair, pusă la cale cu scopul reținerii jurnalistului de opoziție Roman Protasevich. Această acțiune a Minskului a stat la baza celui de-a patrulea pachet de sancțiuni, care a vizat nu doar oficiali, dar și 15 companii, dintre care câteva vitale pentru industria bielorusă pentru numărul de persoane angajate și veniturile generate la buget. Pe lângă companiile țintite de sancțiunile economice, în baza de date a UE figurează circa 166 de persoane (inclusiv Aleksandr Lukașenko), asupra cărora se aplică restricții individuale de călătorie și respectiv de înghețare a bunurilor. În pofida acestor presiuni împotriva conducerii bieloruse, pe suprafața regimului de la Minsk nu au apărut încă fisuri grave. Din contra, pe plan intern, regimul încearcă să se consolideze, folosind un mecanism represiv agresiv împotriva opoziției, instituțiilor media și a platformelor de comunicare. Acțiunile de persecutare exercitate de autoritățile belaruse au atins proporții enorme – circa 35,000 de persoane arestate, dintre care 830 de persoane sunt calificate ca prizonieri de conștiință, iar numărul ONG-urilor supuse verificării și, respectiv, lichidării numără aproape 270 de entități (UE, Noiembrie 2021). Acest bilanț depășește după asprime și dimensiune contracararea opoziției politice și civice din Rusia. Totodată, pe plan extern, Lukașenko accelerează procesele integraționiste cu Rusia (Uniunea Statală) și mizează pe cooperarea economică cu organizațiile din spațiul ex-sovietic, în particular Uniunea Economică Euroasiatică (CSI, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă), pentru a mitiga efectele presiunii venite din partea Occidentului. Relația cu China și alte piețe internaționale de desfacere contează în egală măsură pentru regimul lui Lukașenko.

Concomitent, situația de pe frontul estic al UE este agravată de intensificarea prezenței militare ruse pe segmentul regiunii Donbas și Luhansk al frontierei cu Ucraina (circa 100,000 de soldați). Prin urmare, UE riscă să se confrunte, din nou, cu mai multe probleme de securitate în vecinătatea sa estică. Acest lucru nu înseamnă altceva decât o nevoie sporită de a dialoga cu Rusia, nu doar în privința Ucrainei, dar și în cea a Belarusului. Astfel, Vladimir Putin s-ar putea converti în facilitatorul dialogului (deja inițiat) dintre UE sau reprezentanții statelor membre (cum ar fi cancelarul în funcție Angela Merkel) și Aleksandr Lukașenko, care caută recunoaștere internațională cât mai largă pentru a diminua profilul politic al opoziției în exil, condusă de Sviatlana Tsikhanouskaya.

Slăbiciunile UE în domeniul migrației

În contextul evenimentelor din Belarus se accentuează slăbiciunea UE legată de migrația ilegală. UE nu este capabilă să prevină sau să gestioneze efectiv fluxurile de migrație ilegală. Acest neajuns are repercusiuni politice și de securitate. Pe de o parte, problema migrației alimentează vocile eurosceptice care o folosesc pentru a lovi în frontierele deschise și libertatea de mișcare la nivel european, fără de care Zona Schengen și-ar înceta existența. Bunăoară, criza refugiaților din 2015 a pus la încercare grea trăinicia frontierelor interne și externe europene, dar și cea a solidarității între statele UE. În timp ce Ungaria și Polonia erau printre principalii oponenți ai mecanismului de redistribuire a refugiaților, Germania și-a deschis ușa pentru peste 1 milion de refugiați, în principal de origine siriană. Pe de altă parte, migrația ilegală este generator de insecuritate pentru UE, care implică și dependența de statele de tranzit tradiționale (Turcia, Libia, Maroco etc.). Astfel, nu doar rețelele criminale organizate, dar și actorii statali autocratici sunt dispuși să exploateze respectiva slăbiciune a UE (în trecut Muammar Gaddaffi, ulterior Tayyip Erdogan, iar mai recent și Aleksandr Lukașenko).

Ultimele date publicate de Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă (Frontex) arată că UE continuă să se confrunte cu un număr înalt de traversări ilegale a frontierelor sale. În primele nouă luni ale lui 2021, cifra traversărilor ilegale a fost de circa 133,900 sau cu 47% mai mult decât în 2019, înainte de pandemie (Frontex, Octombrie 2021). Există șase rute prin intermediul cărora migranții și refugiații încearcă să ajungă în UE, iar cea mai aglomerată este cea Central-Mediteraneană (Vezi Tabelul de mai jos).

Tabel. Numărul de traversări ilegale, Ianuarie-Septembrie 2021

Sursa: Frontex.europa.eu

Comparativ cu fluxurile de migranți de pe alte rute, traversările ilegale înregistrate la frontierele estice ale UE sunt cele mai nesemnificative (deși în lunile octombrie-noiembrie rata a crescut). Totuși, atenția politică a UE asupra acestei dimensiuni geografice le întrece pe celelalte din câteva motive evidente.

Primo, evenimentele din vecinătatea estică constituie produsul unei scheme de transportare organizată a migranților din Orientul Mijlociu de către regimul lui Lukașenko. Este pentru prima dată când migrația ilegală de proporții capătă mobilitate aeriană, comparativ cu modalitățile convenționale pe pământ și apă. Un asemenea precedent deranjează decidenții europeni. De aceea, UE a intrat în contact cu țări de origine și de tranzit (cel puțin 13 la număr) pentru a descuraja transportarea migranților la Minsk. Posibilitatea includerii companiilor avia din aceste țări în noul pachet de sancțiuni împotriva Belarusului (al cincilea) a determinat restricționarea parțială a deplasării naționalilor din Irak, Siria și Yemen spre Minsk din Turcia. Alte restricții noi a fost adopted pentru zborurile din Dubai spre Belarus.

Segundo, criza migrației din Belarus iese în evidență, deoarece UE nu îi poate returna pe migranții care intră pe ruta bielorusă. După ce Lukașenko a dispus anularea Acordului de Readmisie cu UE (Euronews, Septembrie 2021), Belarusul s-a absolvit de vreo obligație legală pentru a accepta înapoi migranții care au tranzitat teritoriul său. Acest specific constituie punctul major de atractivitate în rândul grupurilor interesate (rețelele de traficanți și potentiații migranți ilegali). În privința altor rute, UE a semnat acorduri de readmisie cu statele din vecinătatea estică – Armenia, Azerbaijan, Georgia, Moldova, Ucraina și Rusia – și Balcanii de Vest – Albania, Bosnia și Herțegovina, Macedonia de Nord, Muntenegru, Serbia și Turcia. Aceste acorduri sunt cuplate la regimuri facilitate sau liberalizate de vize cu UE. În cazul țărilor din Africa de Nord, partea europeană este în negocieri anevoioase cu Maroco (2000), Algeria (2002), Tunisia (2014). Atunci când lipsește UE, intervin statele membre, care semnează acorduri bilaterale cu țările de tranzit, cum este Memorandumul din 2017, reînnoit în 2019, dintre Italia și Libia, criticat pentru că duce la violări grave a drepturilor migranților (Amnesty.org, Ianuarie 2020).

Tertio, criza migranților din Belarus are o încărcătură geopolitică impunătoare, deoarece este interpretată drept recidivă a regimului lui Lukașenko, ultima dată penalizat pentru deturnarea avionului cu cetățeni europeni la bord. Acest lucru se pare că preocupă Bruxelles-ul mai mult, deoarece acuzații despre instrumentalizarea migrației ilegale nu răsună în prezent doar în raport cu Belarusul. Recent, Premierul elen Kyriakos Mitsotakis a lansat acuzații despre pretinsa implicare a părții turce în facilitarea migrației ilegale (Greek Reporter, Noiembrie 2021). În răspuns, președintele turc Tayyip Erdogan a sugerat că Grecia nu va ține piept fluxului de migranți, dacă „Turcia deschide ușile”. Declarații similare au fost lansate în luna martie 2020, iar anterior partea turcă a amenințat cu retragerea din acordul cu UE, care datează din 2016 și expiră în decembrie 2021. Conform acestui aranjament, UE returnează migranții ajunși din Turcia, iar în schimb preia și redistribuie la nivel european solicitanți de azil sirieni, pentru întreținerea cărora Bruxelles-ul a alocat Turciei circa 6 miliarde de euro. Aspectul geopolitic al crizei migranților care focusează adițional atenția pe Belarus ține de violența regimului asupra opoziției și populației, dar și suspiciunile de colaborare cu Rusia.

Cele trei scenarii ale lui Lukașenko

Utilizarea crizei migranților de către regimul lui Lukașenko reiese din faptul că migrația ilegală constituie o vulnerabilitate reală a UE. Acest pas însă cauzează costuri noi pentru Belarus, deoarece UE adoptă al cincilea pachet de sancțiuni ce vor lovi în sectorul serviciilor (avia, turism, hotelier), implicat în traficul de migranți. Chiar dacă regimul lui Lukașenko este eratic și impulsiv, acesta nu este irațional, ci mai degrabă folosește criza migranților pentru a obține niște beneficii. În caz contrar, ar însemna că Lukașenko acționează împotriva supraviețuirii propriului regim. Prin urmare, cel puțin trei scenarii pot avea o anumită valoare tactică pentru Lukașenko: 1) „criză umanitară”; 2) „acord sectorial”; 3) „altercații militare”.

Primul scenariu care deja este în derulare este „criza umanitară”, care se poate intensifica în continuare. Autoritățile belaruse folosesc migranții, aglomerați la frontiera cu Polonia, pentru a agrava situația umanitară, în condiții de iarnă. Pe de o parte, Lukașenko a ordonat oferirea asistenței umanitare pentru migranți, dintre care peste 25% sunt femei și copii. Pe de altă parte, reprezentanții forțelor de ordine belaruse încearcă să ajute migranții să pătrundă pe teritoriul polonez și, respectiv, în UE. În lunile septembrie-noiembrie, Germania a identificat aproape 10 mii de migranți veniți pe ruta Belarus-Polonia și a reținut circa 400 de contrabandiști, inclusiv cu pașapoarte nemțești. În conformitate cu primul scenariu, obiectivul urmărit este de importanță locală. Astfel, Lukașenko vrea să discrediteze UE în ochii publicului bielorus și, totodată, să-și reabiliteze imaginea pozând în calitate de salvator al migranților nevoiași. Acest lucru are loc în contextul unui război informațional masiv, în care Belarusul este sprijinit de oficialii ruși și presa pro-Kremlin, care demonizează Polonia și Țările Baltice, de unde opoziția belorusă în exil operează împotriva regimului lui Lukașenko.

Al doilea scenariu vizează semnarea unui „acord sectorial” ce ar permite soluționarea crizei migranților. Un asemenea scenariu ar însemna că Lukașenko va triumfa, deoarece va forța UE sau actori politici ce ar reprezenta interesele (ca Angela Merkel) europene să ajungă la un numitor comun pentru a detensiona situația (aparent, aflat în proces de derulare). Atingerea unui aranjament ce ar duce la asistarea migranților și sistarea ofensivei lor în direcția frontierei poloneze ar putea necesita câteva componente: facilitarea negocierilor de către partea rusă, alocarea de asistență financiară pentru Belarus și/sau dialog (cel puțin indirect) cu autoritățile belaruse, în prezent sancționate de către UE. Deși acest lucru poate fi realizat prin intermediul organizațiilor internaționale umanitare, oficiul lui Lukașenko și-ar dori o “foaie de parcurs” agreată și implementată cu UE privind soluționarea crizei migranților (Belta, Noiembrie 2021). Acesta a sugerat crearea unui „coridor umanitar” prin Polonia sau a unui pod aerian care să transporte migranții direct în Germania. Astfel, Lukașenko crede că poate fi instituit un dialog sectorial cu UE, inspirat din aranjamentele cu Turcia în domeniul migrației. Prin realizarea acestui scenariu, regimul de la Minsk mizează pe o recunoaștere internațională măcar parțială.

Al treilea scenariu este cel mai negativ și poate duce la izbucnirea unor altercații militare cu Polonia. Implicarea altor state NATO nu este exclusă. Același lucru însă ar însemna că Belarus va chema în ajutor Rusia, care nu va ezita să-și trimită forțele militare pentru a proteja frontierele vestice ale Uniunii Statale Rusia-Belarus. Înarmarea migranților staționați lângă frontiera poloneză și radicalizarea acestora împotriva părții poloneze poate produce provocări cu consecințe militare. Deși frontiera poloneză-bielorusă este de practic două ori mai scurtă (396,6 km) decât cea cu Lituania (678,8 km), ceea ce simplifică pătrunderea migranților, ținta autorităților beloruse a fost anume Polonia. Unul din motivele principale este lipsa reprezentanților Frontex în Polonia, care, spre deosebire de Lituania, a refuzat asistența respectivei agenții europene, al cărei centru operațional se află în Varșovia. Implicarea UE sau NATO, alături de poliția și armata polonă, va asigura mai multă coordonare și, respectiv, reținere în raport cu provocările urmărite Lukașenko.

În loc de concluzii...

Criza migranților provocată de regimul lui Lukașenko la granița cu Polonia scoate în evidență că frontierele externe ale UE pot fi destabilizate din toate direcțiile, inclusiv din Est. De asemenea, criza dată demonstrează că „migrația ilegală” rămâne a fi un instrument eficace în mâinile regimurilor autoritare din vecinătatea europeană, pregătite să exploateze slăbiciunile UE.
Doar utilizarea sancțiunilor nu este suficientă pentru a stabiliza situația din Belarus, deoarece regimul lui Lukașenko se adaptează repede la noile constrângeri externe, iar Rusia oferă o mască de oxigen. Totodată, abandonarea dosarului belarus permite regimului să recidiveze, manifestând creativitate destructivă în vecinătatea estică a UE, care poate avea repercusiuni asupra regiunii nordice a Parteneriatului Estic, în special la frontiera cu Ucraina. Situația din Belarus necesită abordări noi, rapide și eficiente, pentru a preveni convertirea acesteia într-o altă „Coree de Nord”, în proximitatea UE. Orice acțiune întreprinsă trebuie analizată cu atenție (dar nu amânată sau înmuiată) pentru a evita consecințele nedorite ale decuplării Belarusului de Occident, în tentativa de a-l pedepsi Lukașenko. Nicio acțiune nu ar trebui să contribuie la accelerarea absorbției tăcute și treptate a țării de către Rusia.

IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.