„În circumstanțele menționate, ținând cont de ambițiile imperialiste ale regimului putinist agresiv, Republica Moldova trebuie să se grăbească să se distanțeze cât mai mult de Rusia putinistă și structurile din care face partea acesta, inclusiv CSI. Integrarea în Uniunea Europeană este calea corectă, dar insuficientă pentru asigurarea securității Republicii Moldova. Pentru a rezista în fața pretențiilor imperialiste e nevoie de coeziunea cetățenilor, care din păcate lipsește sau este zdruncinată sub diverse motive...”
---
Motivele invaziei sovietice în Afganistan
La 25 decembrie 1979 a început intervenția sovietică în Afganistan. Războiul a durat 9 ani, fiind cel mai îndelungat război al imperialismului sovietic, care i-a măcinat forțele și i-a predeterminat obștescul sfârșit. Există diverse ipoteze despre cauzele aventurării conducerii sovietice în acel război. Nu încape îndoială că un rol cheie în începerea războiului l-au avut circumstanțele concrete din Asia Centrală. Dar, nu încape îndoială, de asemenea, că intervenția militară sovietică a avut drept scop menținerea la cârma Afganistanului a unui regim pro-sovietic, care împărtășea ideologia comunistă.
Este un fapt incontestabil că URSS obișnuia să susțină mișcările pro-comuniste, marionete, din întreaga lume, inclusiv rebeliunile acestora împotriva guvernelor legitime. Evident, în mod prioritar erau susținute mișcările pro-comuniste din preajma hotarelor URSS. Afganistanul avea hotare comune cu trei republici sovietice din Asia Centrală, în care cultura și tradițiile islamice rămâneau foarte puternice, de aceea, evenimentele din acea țară îi preocupa pe bătrânii de la Kremlin. Respectiv, la un moment dat evoluțiile politice din Afganistan au cunoscut o evoluție fulminantă. În doar doi ani, în perioada 1977-1979, a avut loc o rebeliune a forțelor pro-sovietice, pretins comuniste, împotriva guvernării, urmată de încăierarea dintre liderii regimului pro-sovietic instaurat la guvernare, care s-a soldat cu uciderea unui dintre lideri, ceea ce a determinat, de fapt, intervenția militară sovietică directă pentru a se răzbuna și a instaura o altă marionetă pro-comunistă.
Majoritatea istoricilor consideră că punctul de start al suitei de evenimente care a condus la intervenția militară sovietică în Afganistan a reprezentat-o vizita la Moscova, pe 12 aprilie 1977, a conducătorului afgan, Mohammad Daoud, reprezentant al casei regale. În cadrul întâlnirii cu liderul sovietic, Leonid Brejnev, Daoud i-a reproșat primului că agenții sovietici în Afganistan depun eforturi pentru reconcilierea celor două fracțiuni rivale – Parcham și Khalq, ale Partidului Popular Democrat din Afganistan (PPDA), care se considera marxist și revoluționar și care amenința guvernarea lui Daoud. Ultimul, după vizita sa la Moscova, a întreprins o serie de vizite și în state care mențineau relații de cooperare cu Occidentul. Aceste vizite i-a făcut pe suspicioșii bătrânii de la Kremlin să presupună că Afganistanul ar putea să-și schimbe vectorul politicii externe.
Recurgând la termenii utilizați astăzi de președintele Vladimir Putin, am putea spune că Daoud a încercat să promoveze o politică externă independentă, îndreptată spre consolidarea suveranității Afganistanului. Și mai relevant ar fi să afirmăm că Daoud încerca să promoveze o politică echilibrată între Est și Vest, așa cum preferă să se exprime actualii lideri ai partidelor pro-rusești din Republica Moldova. S-a dovedit că dorința liderului afgan de a promova o politică externă suverană și echilibrată l-a costat propria viață și aruncarea țării sale în haos pentru decenii. De ce n-ar învăța actualii politicieni moldoveni din experiența afgană? Fiindcă sunt naivi sau mai rău…
Revoluția din Aprilie și consecințele acesteia
Invazia sovietică în Afganistan e ultimul epizod din seria invaziilor imperialismului sovietic pentru răspândirea ideologiei comuniste: Polonia și Finlanda, în 1939; Țările Baltice și Basarabia, în 1940; ocuparea de fapt a Europei Centrale și de Est, după cel De al Doilea Război Mondial prin înlocuirea regimurilor fasciste cu cel comunist; înăbușirea mișcărilor reformiste din Germania de Est, în iunie 1953, din Ungaria, în 1956, și din Cehoslovacia, în 1968. De aceea, ultimul epizod, cel afgan, e relevant pentru înțelegerea mecanismelor și clișeelor propagandistice utilizate pentru justificarea tuturor invaziilor din trecut și, din păcate, foarte posibile pe viitor.
Este de remarcat că regimul lui Mohammad Daoud a fost instaurat în Afganistan în 1973 cu suportul minusculului partid marxist – Partidul Popular Democrat din Afganistan (PPDA), care a fost implicat în organizarea loviturii de stat împotriva monarhiei, conduse de regele Mohammed Zahir Shah, vărul lui Daoud. Trecerea de la monarhie spre republică, într-o țară în care încă nu fusese depășite relațiile caracteristice formațiunii social-economice feudale, s-a soldat cu guvernarea autoritară a Partidului Național Revoluționar (PNR), constituit peste un an de la preluarea puterii de către Daoud. Peste doar 5 ani de la instaurarea regimului lui Daoud, la 27 aprilie 1978, a avut loc rebeliunea organizată de același PPDA cu suportul unor unități ale armatei afgane. Drept pretext pentru rebeliune a servit uciderea, la 17 aprilie, a unui dintre liderii fracțiunii Parcham, urmată de învinuirea regimului Daoud de comiterea crimei. Evident, rebeliunea, pentru a suna frumos, a fost botezată în Revoluția din Aprilie sau Revoluția Saur (Saur e două lună a anului, potrivit calendarului solar al unei comunități etnice din Afganistan).
În timpul rebeliunii, Daoud și membrii familiei sale au fost uciși în palatul prezidențial Arg din capitala Kabul, iar puterea a fost preluată de PPDA, care a anunțat despre crearea unui guvern socialist, afiliat URSS, în frunte cu Nur Muhammad Taraki, Secretar General al PPDA, președinte al Consiliului Revoluționar și președinte al Consiliului de Miniștri. S-ar părea că iată sunt pe față toate premisele pentru construirea socialismului și comunismului în Afganistan, mai cu seamă că imediat după instaurarea guvernării lui Taraki fusese semnat un acord de 5 ani privind suportul URSS în edificarea socialismului. Dar nu a fost să fie, Hafizullah Amin, care de asemenea făcea parte din conducerea PPDA s-a simțit ofensat de faptul că, deși jucase unul din rolurile centrale în rebeliunea din Aprilie, a fost lăsat pe poziții secundare – ministru al Afacerilor externe și vicepremier. Avea motive de supărare omul, fiindcă în timp ce Taraki era în arest, după izbucnirea revoltei din aprilie 1978, el, Amin, reușise să convingă un șir de ofițeri ai armatei afgane să răstoarne regimul lui Daoud, fiind în drept să pretindă la pozițiile supreme.
Relațiile dintre Taraki și Amin nu era singura problemă. Construcția socialismului în Afganistan după modelul sovietic a întâmpinat rezistența cercurilor influente ale societății și ale segmentelor largi ale populației, care s-a opus reformelor socialiste, inclusiv reformei funciare. În consecință, peste doar un an, la 29 martie 1979 a izbucnit o altă răscoala, de la Herat, care încet, încet s-a transformat într-un război deschis între guvernul afgan și rezistența anti-regim. Anume în astfel de condiții au ieșit la iveală talentele organizatorice ale lui Amin, care în pofidă jocurilor de culise a reușit să impună reorganizarea Consiliului de miniștri pentru a ajunge în fruntea acestuia, dar insistând să preia și postul de ministru al Apărării. Între timp, bătrânii de la Kremlin, în baza informațiile de la KGB, au început să-l suspecteze pe Amin de revizionism, punând la cale înlăturarea acestuia din pozițiile pe care le deținea.
În scopul înlăturării lui Amin, Taraki fusese instruit de serviciile secrete sovietice să convoace, în septembrie 1979, o întrunire pentru a discuta probleme organizatorice, dar de fapt pentru demiterea lui Amin din toate posturile deținute, propunându-i în schimb postul de ambasador în SUA. Amin a participat la întrunirea în cauză, care a degenerat într-o banală altercație. Câteva zile mai târziu Taraki l-a mai invitat o dată în plus pe Amin la palatul prezidențial, chipurile la un prânz, întinzându-i o capcană. Intrând în palatul prezidențial, Amin și companionii săi au fost supuși unui tir de focuri de arme, care a curmat viețile însoțitorilor, Amin fiind doar rănit și reușind să se retragă din capcana întinsă de Taraki. Drept răspuns, în calitate de ministru al Apărării, Amin a pus armata în alertă maximă, asaltând clădirile guvernamentale și arestându-l pe Taraki. După o discuție cu Leonid Brejnev, Amin ar fi înțeles greșit că nu ar fi o problemă lichidarea fizică a oponentului său, ordonând uciderea, la 8 octombrie 1979, a lui Taraki. Acest fapt l-a întristat nespus de mult pe Leonid Ilici și pe ceilalți bătrâni de la Kremlin, care au decis, la rândul lor, lichidarea lui Amin. Această decizie a fost preludiul catastrofei, care în loc să transforme Afganistanul într-un fel a Mongolie liniștită și ascultătoare în Asia Centrală, l-a transformat într-o țară de rebeli, implicați într-un război pe viață și moarte timp de 9 ani.
Vedem cum ambițiile imperialiste ale bătrânilor de la Kremlin, intrigile nesăbuite ale acestora, a trebuit ulterior să fie camuflate sub paravanul datoriei internaționale, care a implicat sute de mii de soldați sovietici, trimiși să lupte cu detașamentele de rezistență într-o țară, care numai comunistă nu dorea să fie.
Introducerea forțelor armate sovietice în Afganistan
Decizia privind invazia sovietică în Afganistan a fost adoptată de către Biroul Politic al Comitetului Central al PCUS, la 12 decembrie 1979. Chiar a doua zi, la 13 decembrie a fost constituit un grup operativ pentru Afganistan al ministerului sovietic de război, care și-a început imediat activitatea în districtul militar Turkestan. Către 25 decembrie Armata a 40-a era deja echipată și pregătită pentru intervenția în Afganistan, violând hotarele acestei țări în aceiași zi. Deja la 27 decembrie, forțele speciale sovietice, deghizate în uniforma armatei afgane, au luat cu asalt Palatul Tajbeg, reședința lui Amin din Kabul, ucigându-l mișelește pe șeful statului suveran și independent. Versiunea oficială sovietică afirma că “regimul dictatorial al lui Amin a fost răsturnat de „majoritatea sănătoasă, patriotică a PPDA, a Consiliului Revoluționar și a forțelor armate ale Republicii Democrate Afganistan”. S-a întâmplat, chipurile, în cadrul unei revolte armate, Amin ar fi fost împușcat prin decizia unui tribunal revoluționar, iar prezența trupelor sovietice în Kabul în acel moment ar fi fost o simplă coincidență. Toate titulaturile lui Amin, chiar în ziua lichidării acestuia, i-au revenit lui Babrak Karmal, care fugise în URSS după venirea lui Amin la putere, temându-se de represalii. Nimeni nu-și amintește cum a început războiul din Donbas, în 2014? Argumentele invocate de regimul putinist?
În termenii actuali, utilizați de regimul putinist, intervenția în Afganistan era văzută de bătrânii de la Kremlin ca un fel de operațiune militară specială, de câteva zile sau săptămâni. Nimeni nu a luat în calcul că, de fapt, populația Afganistanului intrase de ceva timp, din martie 1978, într-un război cu guvernarea și acel război se desfășura cu o intensitate mai mare sau mai mică în 18 din cele 26 de provincii ale țării. Ironia sorții e că Hafizullah Amin își exprimase recunoștința conducerii URSS după decizia de a invada Afganistanului, dând ordin Statului Major General al Forțelor Armate să acorde asistență trupelor sovietică care ar fi sosit să asiste regimul afgan în lupta cu rebelii. Nu a înțeles liderul afgan că chiar el fusese ținta operațiunii militare speciale, cum ar fi numită astăzi invazia sovietică în Afganistan. Așa a început cel mai îndelungat război desfășurat de URSS pentru triumful ideilor comuniste în toată lumea.
În acel război și-au pierdut viața între 15 – 25 de mii de soldați sovietici, fiind uciși aproximativ 2 milioane de oameni din rândurile detașamentelor de rezistență și persoanelor civile din țara invadată. Conform datelor oficiale peste 12 mii de băștinași din Republica Moldova au participat în acel război nedrept, peste 300 fiind uciși. Evident, participanții nu poartă nicio vină, fiind obligați să-și îndeplinească așa-zisa datorie internațională, de fapt, să satisfacă ambițiile aventuriste și imperialiste ale bătrânilor de la Kremlin, lucru care a devenit clar pentru oricine în procesul de disoluție a URSS, în 1991, peste aproximativ doi ani de la retragerea trupelor sovietice din Afganistan.
Concluzii
O maximă afirmă că istoria ne învață că nu învățăm nimic din istorie. Acest adevăr pare a fi evident, dacă privim la expansiunea neîntreruptă, de-a lungul secolelor, a imperiului țarist care, potrivit lui Lenin, a creat o închisoare a popoarelor. După lichidarea imperiului țarist și înlocuirea acestui cu regimul totalitar comunist, închisoarea popoarelor a fost înlocuită cu un GULAG gigantic, care a luat viețile a milioane de oameni. Actualmente, regimul putinist își revendică dreptul de a înlocui imperiul ideologic comunist agresiv cu ceea ce numește Lumea Rusă, începând primul război al secolului XXI pe continentul european, inventând tot felul de basme despre lupta împotriva nazismului, de parcă omenirea nu ar ști că naziste sunt regimurile care încep mișelește războaiele de agresiune sub tot felul de pretexte, provocând pierderi de sute de mii de vieți omenești și pierderi materiale colosale.
În pofida zecilor de războaie și intervenții militare pe care le-a început și desfășurat imperiul sovietic și regimul putinist în secolele XX și XXI, în Republica Moldova mai există formațiuni politice și lideri de partid, care pledează pentru relații echilibrate între Est și Vest, de parcă nu ar cunoaște ce i s-a întâmplat liderului afgan, Mohammad Daoud, care încercase să se joace de menținerea echilibrului sau ce i s-a întâmplat unui dintre succesorii acestuia, Hafizullah Amin, care a salut invazia sovietică în Afganistan, crezând că e vorba despre soluționarea conflictului ce rebelii regimului său pro-comunist.
În circumstanțele menționate, ținând cont de ambițiile imperialiste ale regimului putinist agresiv, Republica Moldova trebuie să se grăbească să se distanțeze cât mai mult de Rusia putinistă și structurile din care face partea acesta, inclusiv CSI. Integrarea în Uniunea Europeană este calea corectă, dar insuficientă pentru asigurarea securității Republicii Moldova. Pentru a rezista în fața pretențiilor imperialiste e nevoie de coeziunea cetățenilor, care din păcate lipsește sau este zdruncinată sub diverse motive.
