Recent, Curtea Constituțională a adoptat hotărârea prin care a reconfirmat denumirea corectă a limbii de stat a Republicii Moldova care este „limba română funcționând pe baza grafiei latine”. Este un act important care i-a permis limbii române, la figurat vorbind, „să ajungă acasă” după 30 de ani de rătăcire sub denumiri și chipuri străine cum ar fi „limba moldovenească”, „limba oficială” sau „limba noastră”. Aparent, din punct de vedere juridic, legal, s-a făcut claritate și dreptate, însă aceasta nu înseamnă că divergențele pe alte planuri privind denumirea limbii vor înceta de acum încolo, nici în ansamblul societății, nici în interiorul clasei politice. Care sunt componentele, motivele, efectele acestor divergențe, dar și care ar putea fi soluțiile ce ar putea contribui la atingerea unui consens social și, poate, politic, în acest sens au discutat participanții la dezbaterea publică „Calea lungă a limbii române spre casă”, organizată de Agenția de Presă IPN.

Expertul permanent al proiectului, Igor Boțan, a declarat că limba reprezintă un sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specifice oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele. Potrivit lui, limba națională a unei țări este limba vorbită de majoritatea poporului, însă aceasta nu trebuie să fie neapărat limba oficială, deși acest lucru se întâmplă de cele mai multe ori. Totodată, dialectul este o ramificație teritorială a unei limbi, ale cărei trăsături caracteristice fonetice, lexicale, gramaticale o deosebesc de limba comună a întregului popor și de alte ramificații teritoriale ale acestei limbi – graiuri.

„Limbă literară constituie forma îngrijită, normată și cultivată a unei limbi naționale. Limba literară formează o supravariantă a limbii naționale, caracterizată printr-un sistem de norme fixate în scris, care îi asigură o anumită unitate și stabilitate, precum și caracterul ei cultivat. Limba literară are o sferă largă de funcționare, cuprinzând producțiile și manifestările culturale în sensul larg al cuvântului. Limba literară este limba scrierilor științifice, filozofice, beletristice, este limba presei și a vieții politice, precum și limba folosită în diferite instituții: administrație, școală, teatru, biserică etc.”, explică expertul.

În contextul discutat, Igor Boțan a făcut trimitere la remarca lui Antonio Gramsci, cunoscut teoretician al așa-zisului marxism cultural: „Cine vorbește într-un dialect sau grai, neștiind o limbă literară, acela, firește, se află la un nivel de cultură limitată și provincială. O mare cultură poate fi tradusă numai într-o altă limbă de cultură a unei mari culturi, dar nicidecum într-un dialect sau grai”.

Referindu-se la noțiunile pentru popor, expertul a precizat că este vorba despre o formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași tradiție culturală. Pe de altă parte, națiunea este comunitatea umană caracterizată prin unitatea de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale și, în general, prin unitate de limbă și religie, aflată de obicei în același cadru politico-juridic.

Deputatul Partidului Acțiune și Solidaritate, Vasile Șoimaru, semnatar al Declarației de Independență, a precizat că subiectul limbii în societate își are rădăcinile încă de acum 35-37 de ani. Și potrivit lui, după multiple „bătălii” din Piața Marii Adunări Naționale, cu mare greu, pe 31 august 1989 a fost votată Legea cu privire la limba de stat și alfabetul latin. Însă, așa și nu s-a oprit. Peste doi ani a urmat Declarația de Independență, în care s-a indicat denumirea corectă a limbii – limba română. Ulterior, în 1994, pe 27 iunie, a fost votată Constituția, au fost dezbateri mari în Parlament. Și în pofida acestora, a câștigat acea forță care a venit cu altă denumire a limbii – limba moldovenească.

„Nici acum nu s-au oprit. A venit acum trei ani această generație tânără, în sfârșit s-a pus punct pe toate. Dar iar s-au trezit acei care o viață întreagă au speculat ce limbă vorbesc. Și măcar de-ar vorbi-o așa moldovenească, cum o numesc, dar nici așa nu o vorbesc, nici în Parlament. Tot timpul se opresc la aceasta, la etnia noastră corectă – ei de asta s-au temut și, chiar dacă au trecut atâția ani, încă se mai tem”, susține parlamentarul.

„Acum Curtea Constituțională a emis această hotărâre prin care spune clar – nu mai speculați atâta cu limba română și limba moldovenească. În loc să ne oprim la problemele sociale și la cele economice, nu, uite, iar ne întorc la problema limbii. Nu știu cât poate să mai dureze asta”, a mai spus Vasile Șoimaru.

El a făcut trimitere la mai multe articole, publicate încă acum câteva zeci de ani și care arată la denumirea corectă, la alfabetul latin. „Și uite de atunci continuă și continuă. Noi apărăm argumentul științific, iar ei apără minciuna. Când o să ne debarasăm? Eu cred că niciodată. Ei o să moară cu acest argument stalinist, despre limba moldovenească pe acest plai. Chiar și în locuri publice, în piețe, scrie în limba rusă – este un exemplu foarte rău de batjocură de limba română și de alfabetul latin”, a mai spus deputatul PAS.

Doctorul habilitat în istorie Valentin Constantinov, cercetător științific principal la Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova, a menționat că Republica Moldova este țara unde istoria și discuția istorică permanent este în capul mesei.

„În epoca medievală, odată cu formarea statelor românești independente – în 1330 Țara Românească și în 1365 Țara Moldovei – aceste state, chiar dacă rămân vasale Regatului Ungariei, ele sunt independente. Ele și-au învins suzeranul și chiar dacă rămân vasali, dar un fel de vasali independenți. Era nevoie de întemeierea unei cancelarii domnești, unde să se producă actul guvernării. Evul Mediu este momentul legat de sacralitate, care vine din scrierile biblice, acolo unde se spune că nu ai voie să schimbi cuvintele rostite de Mântuitor. Primele limbi sacre sunt greaca, latina și ebraica. În mediul european se consolidează două limbi – limba latină și limba greacă”, explică Valentin Constantinov.

Potrivit lui, acesta este aspectul ideal, dar până la urmă lumea e formată din oameni, care ajung în funcții înalte de conducere. Și acolo unde sunt doi oameni, există de regulă trei păreri și apare zâzania între Constantinopol – Noua Romă și Roma Veche. „În Roma Veche, limba de cult, cea a Mântuitorului – în limba sacră. Slavii au acceptat să se creștineze cu condiția ca toate cărțile sacre să fie traduse în limba slavonă. Astfel, limba de cult, noi fiind sub impactul extraordinar al culturii bizantine, limba slavonă a devenit în țările române limbă de cancelarie. Dar populația majoritară este românească, vorbește limba română. Românii întotdeauna și-au zis români, indiferent că alții i-au numit volohi, vlahi etc”, a precizat doctorul în istorie.

„De ce limba este românească? Limba este românească și nu moldovenească, pentru că limba moldovenească s-a vorbit doar în Țara Moldovei, dar limba română se vorbește și la Cluj, și la București, și la Timișoara, și la Maramureș – teritorii care nu au fost sub autoritatea domnitorului Țării Moldovei. Cum s-a încetățenit termenul de limbă moldovenească? Țara s-a numit Moldova 500 de ani – până la 1859, când Alexandru Ioan Cuza este ales și la Iași, și la București domn al unui stat nou, care românii au hotărât să se numească România. Adică eu de la Chișinău, dacă mă întâlnesc mâine cu cineva de la Ilfov, din Oltenia, din Bănat, din Maramureș – ne înțelegem perfect. Și este probabil greu de găsit o limbă mai unitară decât limba românească. Cum s-a asigurat această unitate? Prin faptul că oamenii au circulat extraordinar de mult”, a mai spus Valentin Constantinov.

Dezbaterea publică la tema „Calea lungă a limbii române spre casă” este a 32-a ediție de dezbateri din ciclul „Impactul trecutului asupra proceselor de consolidare a încrederii și păcii”. Agenția IPN desfășoară acest ciclu cu sprijinul Fundației germane „Hanns Seidel”.