 |
|
| Anatol Țăranu | |
Evoluția imperiilor în istorie cuprinde două faze – ascendentă și descendentă, de creștere și de descompunere, de acaparare a teritoriilor și de pierdere a lor. Chiar dacă istoria imperiilor niciodată nu a reprezentat un proces liniar, ea incluzând perioade de dezvoltare sinusoidală, cu urcușuri și coborâri, dar, totuși, din moment cum imperiul începe să piardă necontenit teritorii, soarta lui devine pecetluită. Această legitate istorică nu a fost capabil s-o înfrunte încă niciun imperiu în mileniile de istorie ale civilizației, unica necunoscută fiind întinderea temporală a fazei de crah.
Toate imperiile au avut un început și un sfârșit, fără excepție
În flăcările Primului Război Mondial s-au topit definitiv imperiile german și austro-ungar, iar imperiul țarilor ruși a întrat în faza descompunerii prin pierderea teritoriilor Poloniei, Finlandei, Basarabiei și a republicilor baltice. Declinul de mai departe a imperiului rus a fost stopat prin aplicarea terorii fără margini de către regimul bolșevic, căruia i-a reușit să recucerească și unele teritorii pierdute după prăbușirea regimului țarist. Însă implozia URSS a repornit procesul decăderii imperiale a Rusiei, dovedind prin sine ireversibilitatea logicii istoriei.
În zadar regimul Putin încearcă prin metode războinice să reclădească imperiul. În definitiv, istoria nu poate fi fentată și în final crahul imperiului rus este inevitabil. Dar aceasta defel nu însemnă că deznodământul se va produce cu de la sine putere, fără implicarea factorului subiectiv care amplifică sau diminuează sacrificiile umane și materiale. Cel mai pregnant această realitate o conștientizează astăzi Ucraina, împotriva căreia a pornit război imperiul rus în revanșă. Ucraina este nevoită să-și apere libertatea și independența nu doar prin ripostă militară, dar și în planul luptei pentru mințile propriilor cetățeni.
Unicul liant imperial după prăbușirea URSS
În 1991, URSS s-a fărâmițat politic în state independente în hotarele fostelor republici sovietice, dar și-a păstrat unitatea intactă la nivelul organizării structurale a Bisericii Ortodoxe Ruse a Patriarhiei de la Moscova. După destrămarea Uniunii Sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă a intrat „sub tutela” noului stat rus, reanimându-și vechea tradiție a subordonării către stat, pornită încă de la instituția Sinodului din perioada țaristă și dezvoltată de practicele KGB de influențare a clerului în perioada sovietică. Această tradiție a presupus în mod mecanic și o reinserţie a ortodoxiei ruse în ideologia neo-imperială a Rusiei post-sovietice, din moment ce Biserica a rămas singurul „depozitar”, deși doar spiritual, a granițelor fostului imperiu. În așa fel, spiritul imperial țarist, evoluat în cel sovietic și dezvoltat în conceptul putinist al „lumii ruse”, dăinuie astăzi sub cupola bisericească a patriarhiei ruse, care deschis blagoslovește revanșa imperială în războiul din Ucraina.
Lupta pentru Biserică este lupta pro sau contra imperiului
Agresiunea militară rusă în Ucraina a readus în mod dramatic chestiunea organizării bisericești în statele independente din spațiul post-sovietic. Pe fundalul războiului , în Ucraina lupta pentru formarea unei singure Biserici Ortodoxe capătă forme din ce în ce mai dure. La ora actuală în Ucraina există două structuri bisericești ortodoxe, una subordonată Moscovei și alta autocefală din subordinea Patriarhatului Kievului. De câteva săptămâni la Kiev se desfășoară confruntarea în jurul apartenenții Lavrei Kiev-Pechersk aflată în jurisdicția Bisericii ruse – cea mai renumită entitate monahală din Ucraina, iar în regiunile de vest ale țării autoritățile locale deja au început să schimbe dreptul de proprietate asupra bisericilor ruse în favoarea bisericii autocefale, formată în 2018.
Astăzi Biserica Ortodoxă Rusă numără în jur de 40 de mii de parohii în întreaga lume, dintre care aproape o treime (aproximativ 12 mii) sunt în Biserica Ortodoxă Ucraineană în legătură canonică cu Biserica Ortodoxă Rusă. Cu alte cuvinte, pierderea controlului asupra Ucrainei înseamnă pentru Biserica Ortodoxă Rusă încetarea pretențiilor de supremație în Ortodoxia mondială și, de asemenea, dăunează pretențiilor geopolitice și neo imperiale ale Kremlinului. Invazia rusă a perturbat scenariul evolutiv în polemica între biserica rusă din Ucraina și biserica autocefală, forțând părțile să ia poziții mult mai radicale. Acum autoritățile ucrainene nu au nici timpul și nici răbdarea să aștepte ca bisericile înșiși să-și rezolve disputele vechi - statul îi obligă să se autodetermine activ, iar loialitatea față de Moscova, chiar și cea mai formală în condițiile războiului, devine inacceptabilă.
Similitudini moldo-ucrainene
Republica Moldova are anumite similitudini la capitolul viața bisericească cu cea din Ucraina, în ambele state existând două entități bisericești ortodoxe. În Moldova, la fel ca și în Ucraina majoritatea cetățenilor se declară a fi de religie creștin ortodoxă. Și în Republica Moldova ortodoxia este gestionată de cele două mari instituții bisericești – Mitropolia Moldovei, în jurisdicția Moscovei și Mitropolia Basarabiei, în jurisdicția Bucureștiului. Mitropolia Basarabiei, aflată sub jurisdicția Patriarhiei Române este cea canonică, cu rădăcini ce se trag de la prima entitate bisericească națională - Mitropolia Moldovei, recunoscută de Patriarhia ecumenică de la Constantinopol încă la 1401. A doua, Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove, aflată sub jurisdicția Patriarhiei de la Moscova își trage obârșia ca entitate bisericească de la actul de dezmembrare a Moldovei prin anexarea părții de răsărit a Principatului Moldovei în 1812 de către Rusia țaristă.
În ce privește titulatura pe care și-a asumat-o impropriu Biserica ortodoxă din Moldova aflată sub jurisdicția Rusiei, ea este concepută după calapodul rusesc care spune, că Biserica ortodoxă rusă nu e a Rusiei, dar e a întregii Rusii. Acest termen fiind extins și asupra Bisericii ruse din Republica Moldova, atribuindu-se calificativul fals „a Întregii Moldove”, cu pretenții aproape devoalate la teritoriul canonic românesc din dreapta Prutului. Acest termen reflectă adevărata esență a bisericii ruse aflată de secole în serviciul expansionismului imperial rus, care în Republica Moldova se pliază pe ideologia antiromânească de refacere a așa-numitei Moldove mari. Și cum din punct de vedere politic ideea nu a putut fi exprimată direct, aceasta a fost plasată pe teren bisericesc. Așa s-a ajuns la adăugarea titulaturii „și a Întregii Moldove”, ceea ce presupune niște pretenții asupra unui teritoriu care Republicii Moldova nu-i aparține.
Moldova este chemată să contribuie la păstrarea unității „Sfintei Rusii”
O biserică națională întotdeauna reprezintă națiunea, deservește interesele poporului respectiv, cea ce vine să certifice că biserica și ierarhul ei sunt exponenții națiunii pe care o păstoresc. În cazul Bisericii ruse din Moldova aceasta reprezintă doar un segment de enoriași, nu poporul în totalitatea sa, fapt ce creează o situație deosebită față de ceea ce presupune canonul. Având situația identitară din Republica Moldova, unde populația nu are o identitate clară națională datorită politicilor imperiale de deznaționalizare, atunci biserica își caută adepți de jurisdicție și nu de credință în sensul consensului național.
La 21 august 2010, la mănăstirea din Solovki (insula Solovki din Marea Albă) în cadrul unei întâlniri dintre Patriarhul Kiril și o delegație de ierarhi moldoveni în frunte cu mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove Vladimir, Întâistătătorul bisericii ruse declara: „Ne rugăm astăzi pentru Moldova, pentru înflorirea poporului moldovenesc, pentru ca orientarea politică a Moldovei să contribuie la păstrarea unității Sfintei Rusii”. Deci, formula ecleziastică „Sfânta Rusie”, teritoriu canonic în care este înglobată și Republica Moldova datorită apartenenții sale la biserica rusă, cu ușurință se preface de geostrategii de la Kremlin în spațiul laic al „Rusiei istorice”, spațiu revendicat ca aparținând de imperiul rus în refacere. Defel întâmplător, duminică, Președintelui rus Vladimir Putin, în mesajul său cu prilejul Paștelui ortodox a insistat să vorbească despre rolul "consolidator" al Bisericii ruse pentru societate și tineri, în condițiile în care Patriarhul rus Kiril a exprimat în numele bisericii pe care o conduce susținerea pentru agresiunea rusă în Ucraina.
Decolonizarea este imposibilă fără...
În Ucraina, drumul anevoios spre independență de imperiu este pavat de efortul complicat de adjudecare pentru biserica națională ucraineană a statutului ei de autocefalie. În Republica Moldova această cale de revenire la biserica națională este imposibilă. Chișinăul nu poate pretinde la o organizare ecleziastică de sine stătătoare. Pe teritoriul Republicii Moldova nu a funcționat niciodată o structură bisericească independentă recunoscută. Canonic, Basarabia a făcut parte din Mitropolia Moldovei, apoi, după crearea statului național român, din Biserica Ortodoxă Română. Conform legislației canonice (Canonul 34), fiecare enoriaș trebuie să asculte de ierarhul neamului său. Ierarhul superior al etnicilor români-moldoveni din Republica Moldova, din punct de vedere canonic, este patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Daniel. Pe acest motiv autoritățile ecleziastice moldovenești nu au niciun temei să pretindă la dreptul de autocefalie.
În același timp, structura ecleziastică numită Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove este necanonică, ea a fost creată de autoritatea ecleziastică rusă ca rezultat al ocupării unei părți de teritoriu românesc, prefăcând Basarabia într-o colonie a imperiului rus. Decolonizarea efectivă a spațiului românesc la Est de Prut niciodată nu va fi deplină fără refacerea dominației bisericii naționale în acest teritoriu și a declinării apartenenții sale la spațiul bisericesc autoproclamat ”Sfânta Rusie”. Iar biserica națională în Republica Moldova nu poate fi alta decât Biserica Română.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.
