Op-Ed
	În perioada post-sovietică eforturile de recuperare a memoriei, inclusiv recunoașterea victimelor deportărilor, contribuie la creșterea rezilienței culturale a societății moldovenești prin intensificarea eforturilor de redescoperire a identității naționale românești, afirmarea căreia devine un factor de importanță majoră în modelarea viitorului european al Republicii Moldova...
Anatol Țăranu

În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, mii de oameni în Moldova sovietică au fost ridicați din casele lor, îmbarcați în trenuri compuse din vagoane de vite și transportați în Siberia și Kazahstan. Se estimează că peste 11 mii de familii cu un număr de  peste 35 mii de persoane au fost deportate în această operațiune cunoscută sub numele de „Operațiunea Sud” (în rusă „Юг”), care a avut drept scop deportarea unui număr mare de persoane considerate „elemente social periculoase” sau „dușmani ai poporului”. Familii întregi, inclusiv bătrâni, femei și copii, au fost trimise în regiuni îndepărtate, unde condițiile de viață erau extrem de dificile.

Deportările ca formă specifică a represiunilor staliniste

După cel de-al Doilea Război Mondial Uniunea Sovietică a consolidat controlul asupra teritoriilor ocupate, inclusiv asupra Basarabiei, care fusese anexată de la România în 1940. Politicile de colectivizare forțată și de suprimare a rezistenței anticomuniste au dus la o serie de represiuni împotriva populației locale, operate de regimul stalinist. Printre ele deportările sau migrațiile forțate au prezentat una dintre formele represiunilor politice întreprinse de statul sovietic împotriva cetățenilor cu folosirea forței sau a constrângerii. În multe cazuri, deportările au fost doar un preludiu la distrugerea fizică a deportaților sau un element de reprimare mai cuprinzătoare, atunci când sistemului punitiv sovietic era folosit pe post de arhitect al construcției noii identități naționale – poporul sovietic.

Deportările staliniste ca formă de represiuni aveau propriile lor caracteristici specifice. În primul rând, ele se evidențiau prin caracterul lor administrativ, adică extrajudiciar. În al doilea rând, represiunile nu erau îndreptate asupra unei anumite persoane, ci asupra unui întreg grup de oameni, de regulă foarte numeros, nu rareori împotriva unor popoare întregi. Deciziile privind represiunea erau luate de obicei de către liderii partidului și guvernului sovietic și erau acceptate la cel mai înalt nivel, personal de Stalin și un cerc restrâns de asociați. Pe de o parte, deportările au fost oficializate legal: au fost adoptate decrete ale Consiliului Suprem URSS, rezoluții ale Consiliului Comisarilor Poporului din URSS, Comitetelor de Stat de Apărare etc., pe de altă parte, toate aceste decizii au contrazis Constituțiile URSS și ale republicilor unionale și prin urmare au fost inițial ilegale.

O altă caracteristică, mai comună a deportărilor, a fost represiunea cu scopul de a smulge mase de oameni din habitatul stabilit și familiar și plasarea lor într-un nou mediu neobișnuit și riscant pentru supraviețuirea lor. În același timp, noile așezări se aflau la multe mii de kilometri distanță de locurile de baștină, în acest fel întregul contingent reprimat (clasa, etnie, religie etc.) era supus unui proces feroce de desocializare și deznaționalizare.

Scopul: reducerea rezistenței și înăbușirea identității naționale

Ocupația sovietică a Basarabiei românești a prefăcut ținutul în timpul și după al Doilea Război Mondial într-o scenă a unor deportări masive către Siberia și alte regiuni îndepărtate ale URSS. Aceste deportări au fost orchestrate de autoritățile sovietice, în special în anii 1940 și 1950, și au avut ca scop eliminarea rezistenței împotriva regimului comunist și reducerea influenței factorului național românesc. Deja în decembrie 1948, imediat cum a scăzut presiunea foametei din anii 1946-47, ministrul securității de la Chișinău, Mordoveț, informa pe primul securist de la Moscova, Abacumov, despre intenția de a opera deportări din Moldova a 8 mii de familii de chiaburi și alte elemente naționaliste.

Autoritățile sovietice au vizat prin politicile sale de represiuni pe țăranii înstăriți (culaci), considerați o amenințare la adresa politicilor de colectivizare și, deci, a însăși organizării economice și sociale a societății sovietice. O țintă aparte o constituiau foștii membri ai partidelor politice, foștii funcționari români, inclusiv cei din administrația publică și educație. Persoanele deportate erau adesea intelectuali, preoți, învățători, foști funcționari ai administrației românești văzuți ca potențiali opozanți ai regimului comunist și ai politicilor de înăbușire a identității naționale românești a populației majoritare. 

Impact devastator

Deportările din 1949 au avut un impact devastator asupra societății moldovenești. Multe familii au fost destrămate, iar supraviețuitorii au trăit în condiții de muncă forțată și privare extremă. În același timp, deportările au contribuit la înfricoșarea și subjugarea populației locale, facilitând astfel implementarea politicilor sovietice de colectivizare și control social. Deportările au dus la dezintegrarea comunităților și familiilor din Basarabia, contribuind la formarea traumei generaționale, efectele psihologice și sociale ale căreia se resimt și azi în rândul populației basarabene.


Impactul deportărilor asupra identității naționale românești în Moldova la est de Prut s-a manifestat prin ruperea legăturilor de familie și comunitate, elemente fundamentale ale identității naționale. Mulți dintre cei deportați erau lideri locali, intelectuali și membri activi ai comunității, a căror pierdere a dus la o slăbire a coeziunii sociale și a capacității comunităților de a rezista la presiunile externe.

În perioada sovietică, identitatea națională românească a fost supusă unui proces de deconstrucție forțată și înlocuirea ei cu identitatea moldovenistă, susținută de rusificare forțată. Deportările au fost parte integrantă a acestei strategii, eliminând vocile care ar fi putut promova cultura și limba română. Biblioteca, școlile și alte instituții culturale au fost supuse cenzurii și, în multe cazuri, închise sau transformate pentru a servi propaganda sovietică.

Deportările au avut un impact psihologic devastator asupra celor rămași în Moldova. Frica de represalii și nesiguranța au creat un climat de teroare, afectând negativ solidaritatea și încrederea în cadrul comunității. Trauma colectivă a fost transmisă din generație în generație, influențând percepțiile despre identitatea națională adevărată și despre trecut. În acest context autoritățile sovietice au rescris istoria Moldovei, prezentând deportările ca pe o necesitate pentru combaterea elementelor "antisovietice". Aceasta a dus la o distorsionare a memoriei colective și la dificultăți în recunoașterea și comemorarea corectă a acestor evenimente în perioada post-sovietică.

„Ecoul lor și-acum mai este viu...”

După căderea Uniunii Sovietice, deportările din 1949 au fost recunoscute ca un act de represiune politică. În Republica Moldova, aceste evenimente sunt comemorate anual, iar supraviețuitorii și descendenții victimelor continuă să ceară recunoașterea și compensarea suferințelor îndurate. În prezent, există numeroase inițiative de cercetare și comemorare a acestor evenimente tragice, chiar dacă legislatorul moldovean încă nu și-a achitat plenar datoria privind recuperarea de către stat a pagubelor îndurate de persoanele deportate. 

Deși deportările operate de regimul lui Stalin asupra Basarabiei românești au avut efecte devastatoare asupra conștiinței naționale a basarabenilor, însă afirmarea adevărului despre aceste evenimente contribuie la reînvierea și consolidarea unui sentiment de identitate națională autentică, rezistență față de încercările de a reafirma în societatea moldovenească a conceptului moldovenismului antiromânesc. În perioada post-sovietică eforturile de recuperare a memoriei, inclusiv recunoașterea victimelor deportărilor, contribuie la creșterea rezilienței culturale a societății moldovenești prin intensificarea eforturilor de redescoperire a identității naționale românești, afirmarea căreia devine un factor de importanță majoră în modelarea viitorului european al Republicii Moldova.

IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.