Oricât de nobile ar fi intenţiile statului în vederea diminuării permeabilităţii frontierelor, asemenea măsuri au efecte nefaste asupra populaţiei din zonele transfrontaliere. Chiar separaţi de bariere artificiale, oamenii tind să transforme ideea de “frontieră – linie ce separă” în “frontieră – zonă de contact”, fapt care de-a lungul timpului duce la consolidarea unor realităţi politice, economice, sociale şi culturale. Afinităţile identitare şi de limbă nu fac decât să accelereze aceste procese, dând naştere fenomenului micului trafic de frontieră.
Cineva trăieşte din comercializarea produselor agricole dincolo de graniţă, ştiind că poate lua un preţ mai bun pe două căldări de caise la Iaşi decât la Ungheni, sau şi mai departe, la Chişinău. Altcineva este căsătorit pe celălalt mal al Prutului şi face adesea naveta pentru a-şi vizita rudele. Un al treilea traversează frontiera din considerente cultural-religioase, pentru pelerinaje în locaşurile sfinte, spre exemplu. Lista poate continua: studii, serviciu permanent sau munci sezoniere, odihna pe litoral etc.
Ideea centrală a Politicii Europene de Vecinătate, încă de la conceperea acesteia, este diminuarea decalajelor şi înlăturarea liniilor de demarcaţie de-a lungul noilor graniţe ale Uniunii Europene extinse. Adică beneficiile extinderii urmează a fi împărţite cu vecinii. Anume din aceste considerente, începând cu anul 2003, UE a adoptat o serie de derogări de la Codul Frontierelor Schengen, care reglementează regimul micului trafic de frontieră. Spre exemplu, Regulamentul (CE) nr. 1931/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului UE, din 20 decembrie 2006, prevede că „Este în interesul Comunităţii extinse să se asigure că frontierele cu vecinii săi nu constituie o barieră în calea comerţului, a schimburilor sociale şi culturale, şi nici în calea cooperării regionale”.
Aşteptările cetăţenilor Republicii Moldova faţă de aceste reglementări au fost destul de mari, generând scumpiri de terenuri şi proprietăţi în spaţiile frontaliere, aceştia neputându-şi stăvili dorinţa de a le înţelege ca pe o liberalizare a regimului de vize cu UE. Multiplele discuţii în controversă la această temă generează necesitatea unor precizări:
1. Facilitarea traversării frontierei cu România vizează locuitorii unităţilor administrativ-teritoriale din regiunea de frontiera, aflându-se în perimetrul de până la 50 km de la linia frontierei. Aceasta cuprinde cel puţin 11 raioane limitrofe ale Republicii Moldova, precum şi anumite localităţi din alte câteva raioane însumând o populaţie de circa un milion de locuitori (potrivit datelor ultimului recensământ).
2. Persoanele care locuiesc în zonele de frontieră de cel puţin un an (cu excepţii posibile în cazul minorilor, căsătoriilor sau moştenirii pământului în aceste zone), vor fi în drept să primească un permis de trecere a frontierei care va conţine fotografia posesorului, datele personale, autoritatea emitentă, validitatea (de la unu la cinci ani), precum şi zona de frontieră în care este autorizat să circule titularul permisului. Chiar dacă permisul este un document destul de liberal, persoana putând traversa frontiera fără a i se aplica ştampilele de intrare-ieşire, în anumite cazuri se vor solicita şi alte documente de călătorie care justifică deplasarea.
3. Permisul este eliberat pentru călătoriile într-o singură ţară – România şi doar în limita a 50 km de la linia de frontieră. Dacă depăşeşte această zonă, posesorul permisului intră în ilegalitate. Desigur, evitând controalele de ocazie, unii ar putea ajunge şi la frontiera cu Ungaria, însă în lipsa unei vize Schengen nu se va putea trece. Apoi, sancţiunile aplicate în asemenea cazuri sunt comparabile cu cele privind încălcarea regimului de traversare a frontierei.
4. Deşi nu este obligatorie, reglementările europene admit instituirea unei taxe pentru eliberarea permisului, care nu trebuie să o depăşească pe cea achitată în cazul unei vize Schengen cu intrări multiple. De exemplu, Ucrainenii vor plăti pentru asemenea permise 20 de euro. În mod normal, copiii şi persoanele cu dizabilităţi ar trebui să primească aceste permise gratuit.
5. Permisele vor fi eliberate de consulatul României, fapt care, în absenţa oficiilor consulare româneşti de la Cahul şi Bălţi, va determina populaţia să se deplaseze iarăşi la Chişinău şi astfel să suprasolicite consulatul cum a mai fost în cazul vizelor de intrare. În cazul Ucrainei şi Poloniei, permisele vor fi eliberate de Consulatele Poloniei din Lvov şi Luţk.
6. Durata de şedere este limitată. Normele europene stipulează un termen de cel mult de trei luni fără întreruperi.
Impresionaţi de aderarea Poloniei la spaţiul Schengen, la finele anului 2007, primii şi-au manifestat nemulţumirea cetăţenii ucraineni de la frontiera polonezo-ucraineană blocând în repetate rânduri, în ianuarie şi februarie 2008, punctele de trecere şi avansând revendicări pentru grăbirea procesului de semnare a acordului privind micul trafic de frontieră şi pentru facilitarea regimului de vize. Acordul a fost semnat la 28 martie 2008 la Kiev, primele permise urmând a fi eliberate către luna iunie, după ratificarea documentului de către parlamentele ambelor state.
În cazul proiectului Convenţiei între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul României privind micul trafic la frontieră, mingea este în terenul autorităţilor de la Chişinău, care condiţionează semnarea acesteia prin încheierea Tratatului privind frontiera de stat între Republica Moldova şi România. Unicul argument invocat este că proiectul Convenţiei conţine sintagma „frontiera de stat moldo-românească”, care există de facto însă nu figurează în documentele bilaterale.
Întrucât însăşi filosofia integrării europene are la bază ideea de dispariţie graduală a frontierelor în Europa, de transformare a acestora din linii ce separă în linii ce unesc, insistarea pe formulări juridice banale nu este cea mai judicioasă abordare. Mai ales că frontiera moldo-română este mult mai securizată şi are o infrastructură net superioară celeia moldo-ucrainene, iar delimitarea acesteia nu este o sarcină într-atât de dificilă. Nu trebuie decât să urmăm cursul râului Prut şi să citim cu atenţie Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991, care confirmă adeziunea la Carta de la Paris pentru o Nouă Europă şi la Actul Final de la Helsinki, fapt reconfirmat şi prin Declaraţia de la Alma-Ata, din decembrie 1991. Alte detalii pot fi găsite cu uşurinţă şi în Tratatul de Pace de la Paris (1947) şi în alte documente de demarcare şi re-demarcare semnate ulterior. Prin urmare, insistenţa de a ţine în aşteptare peste un milion de cetăţeni ai Republicii Moldova nu este justificată, mai ales că aceasta aduce prejudicii cetăţenilor, şi, implicit, într-un an preelectoral, şi guvernanţilor.
