Summitul NATO de la Ankara, desfășurat pe 7 și 8 iulie, nu a fost un exercițiu diplomatic de rutină. A fost, în esență, actul prin care Alianța Nord-Atlantică și-a recunoscut oficial noua realitate strategică: Rusia nu mai este un rival ocazional sau o problemă regională, ci o amenințare structurală, pe termen lung, la adresa întregii securități euro-atlantice. Această formulare, repetată insistent în declarația finală, nu este o simplă figură de stil diplomatică. Este un diagnostic. Și diagnosticele, spre deosebire de declarațiile politice, au consecințe bugetare, militare și instituționale concrete.

Cifrele vorbesc de la sine. Peste 50 de miliarde de dolari în noi achiziții militare anunțate direct la summit. Un angajament de 70 de miliarde de euro pentru sprijinul Ucrainei doar în 2026, cu promisiunea unui nivel cel puțin egal în 2027. Cheltuielile totale de apărare ale statelor membre estimate să atingă 1,8 trilioane de dolari în acest an. Investiții masive în apărare antirachetă, sisteme fără pilot, inteligență artificială militară și infrastructură cibernetică comună. Aliații europeni și Canada și-au majorat, numai în 2025, cheltuielile de apărare cu peste 139 de miliarde de dolari.

Acesta nu este limbajul unei alianțe care se pregătește de pace. Este limbajul unei alianțe care se pregătește, metodic și cu resurse enorme, pentru o confruntare prelungită cu Rusia – fie ea directă sau, mai probabil, prin descurajare susținută financiar și tehnologic la un nivel fără precedent de la Războiul Rece încoace.

Reacția Moscovei a confirmat, paradoxal, exact ceea ce NATO a diagnosticat. Purtătoarea de cuvânt a diplomației ruse, Maria Zaharova, a numit deciziile de la Ankara „iresponsabile” și a acuzat statele europene că se pregătesc pentru un conflict armat cu Rusia. Dincolo de retorica obișnuită, a existat și o recunoaștere semnificativă din partea Moscovei: că toți aliații, inclusiv cei care nu percep un pericol imediat dinspre Rusia, au semnat aceeași evaluare a amenințării. Unanimitatea aceasta, subliniată chiar de Kremlin cu regret, este poate cel mai important semnal politic ieșit din summit.

Ce înseamnă, de fapt, apartenența la NATO – și ce înseamnă absența ei

Este exact aici unde discuția devine relevantă pentru Republica Moldova. Pentru că declarația de la Ankara nu vorbește doar despre Ucraina sau despre flancul estic al NATO în sens generic. Vorbește despre diferența fundamentală, existențială chiar, dintre statele aflate sub umbrela articolului 5 și cele care nu sunt.

Articolul 5 – principiul conform căruia un atac împotriva unui aliat este un atac împotriva tuturor – rămâne, așa cum a fost reafirmat la Ankara, fundamentul întregii arhitecturi de securitate occidentală. Este mecanismul care transformă un miliard de cetățeni din 32 de state într-o singură comunitate de apărare. Este motivul pentru care nimeni, nici măcar Rusia, nu a testat vreodată în mod direct un stat membru NATO printr-o agresiune militară convențională, în ciuda unei retorici ostile continue.

Ucraina nu are acest scut. Republica Moldova nu îl are nici ea. Și diferența dintre state precum Polonia sau statele baltice, pe de o parte, și Ucraina sau Republica Moldova, pe de altă parte, nu este una de intensitate a amenințării resimțite din partea Moscovei – este una structurală, juridică, de apartenență la un sistem de descurajare colectivă. Summitul de la Ankara a arătat, o dată în plus, cât de mult este dispusă Alianța să investească pentru a proteja acest sistem pentru membrii săi. Și, implicit, cât de expuse rămân statele din afara lui.

Sprijinul de 70 de miliarde de euro pentru Ucraina este generos, dar el rămâne, așa cum s-a subliniat chiar în textul declarației, asistență – nu garanție de securitate colectivă. Declarația finală de la Ankara nu conține nicio referire la o eventuală aderare a Ucrainei la NATO. Este o omisiune grăitoare: Alianța este dispusă să finanțeze masiv apărarea Ucrainei, dar nu, cel puțin deocamdată, să o integreze în mecanismul care ar face acest ajutor inutil pe termen lung, pentru că ar activa automat apărarea colectivă.

Precedentul Finlandei și al Suediei – și de ce contează pentru Chișinău

Cea mai clară lecție a ultimilor ani, una care ar trebui să fie punctul de plecare al oricărei dezbateri serioase despre securitatea Republicii Moldova, este cea oferită de Finlanda și Suedia. Ambele state au menținut, timp de decenii, o politică de neutralitate atent construită, motivată tocmai de dorința de a nu provoca Moscova și de a evita să devină o linie de front. Războiul din Ucraina a demonstrat, în câteva luni, falimentul acestei logici: neutralitatea nu a fost percepută de Rusia drept o garanție de siguranță pentru vecinii ei, ci drept o fereastră de vulnerabilitate. Helsinki și Stockholm au tras concluzia corectă și rapid – au renunțat la o tradiție de neutralitate mai veche decât Războiul Rece și au aderat la NATO.

Republica Moldova se află astăzi într-o poziție structural similară celei pe care Finlanda și Suedia au abandonat-o. Neutralitatea moldovenească, înscrisă în Constituție, este adesea prezentată drept o formulă de protecție împotriva implicării în conflicte regionale. În realitate, ea nu a împiedicat prezența trupelor ruse pe teritoriul național, în regiunea transnistreană, de peste trei decenii. Nu a împiedicat presiunile economice, energetice și informaționale exercitate constant asupra Chișinăului. Nu a împiedicat tentativele repetate de destabilizare politică internă. Neutralitatea nu a fost, în cazul Republicii Moldova, o garanție de securitate – a fost, cel mult, o formulă retorică ce a permis unui actor extern să mențină o influență disproporționată asupra unui stat suveran, sub pretextul respectării acestui statut.

Summitul de la Ankara confirmă, prin amploarea investițiilor și prin unanimitatea diagnosticului privind Rusia, că statele care se află efectiv sub protecția NATO tratează amenințarea rusă drept una reală, structurală și de lungă durată – nu drept un fenomen trecător care se va estompa de la sine. Este greu de argumentat că un stat aflat direct în vecinătatea acestei amenințări, fără protecția pe care o oferă articolul 5, ar putea fi mai puțin expus decât membrii Alianței.

România, Marea Neagră și responsabilitatea regională

Un alt element relevant pentru Chișinău, prezent explicit în relatările despre summit, este poziționarea României. Președintele Nicușor Dan a confirmat la Ankara angajamentul Bucureștiului de a aloca aproximativ 3,7% din PIB pentru apărare și securitate în 2026 și a subliniat rolul României ca actor stabilizator pe flancul estic și în regiunea Mării Negre, inclusiv prin sprijinul continuu acordat Ucrainei și Republicii Moldova, printre altele prin formatul București 9.

Această poziționare confirmă un adevăr geopolitic simplu, dar esențial: securitatea Republicii Moldova nu poate fi separată de securitatea regională mai largă a Mării Negre. România, stat membru NATO, își asumă un rol activ nu doar ca beneficiar al protecției Alianței, ci ca furnizor de stabilitate pentru vecinii săi nealiniați. Este o formă de sprijin valoroasă – logistică, politică, diplomatică – dar rămâne, prin definiție, limitată în comparație cu ceea ce ar oferi o apartenență directă la sistemul de apărare colectivă.

Lecția pe care Chișinăul are datoria să o învețe

Din declarația de la Ankara, din reacția furioasă a Moscovei, din precedentul finlandez și suedez, și din poziționarea activă a României, se conturează un tablou clar. NATO rămâne, așa cum demonstrează istoria ultimelor opt decenii, cea mai eficientă structură de securitate colectivă construită vreodată – nu pentru că ar fi infailibilă, ci pentru că niciun stat membru nu a fost vreodată atacat militar de un adversar convențional în cei peste 75 de ani de existență a Alianței. Investițiile anunțate la Ankara arată, mai mult decât orice discurs, că acest angajament rămâne solid și că statele membre sunt dispuse să plătească prețul politic și financiar pentru a-l menține.

Pentru Republica Moldova, întrebarea nu mai este dacă amenințarea rusă este reală – cei treizeci de ani de prezență militară neautorizată în Transnistria, de presiuni energetice și de campanii de dezinformare oferă un răspuns lipsit de ambiguitate. Întrebarea reală este dacă statutul de neutralitate mai servește vreun scop practic de protecție, sau dacă a devenit, așa cum s-a întâmplat cu neutralitatea finlandeză și suedeză înainte de 2022, o construcție simbolică menținută mai mult din inerție și teamă decât din calcul strategic rațional.

Lecția Ankarei nu este o invitație la retorică belicoasă, nici o presiune pentru decizii pripite. Este o invitație la realism. Statele care se bucură astăzi de cea mai mare securitate din regiune sunt cele integrate în structuri de apărare colectivă credibile și bine finanțate. Statele care rămân în afara acestor structuri, oricât de sinceră ar fi neutralitatea lor declarată, rămân expuse unui calcul de putere pe care nu îl controlează. Republica Moldova nu poate schimba geografia care o plasează la granița unei zone de conflict activ. Dar poate, ca și Finlanda și Suedia înaintea sa, să decidă dacă vrea să înfrunte această realitate izolată sau alături de o alianță care tocmai și-a demonstrat, cu cifre concrete și angajamente pe termen lung, disponibilitatea de a investi masiv în apărarea membrilor săi.

Ankara a fost, în fond, un test de coerență pentru Occident. Chișinăul are acum propriul test de coerență de trecut: acela de a alinia discursul politic despre europenizare și securitate cu o evaluare onestă a instrumentelor care oferă, în mod dovedit, protecție reală.

The post Ankara construiește descurajare, Chișinăul încă mizează pe neutralitate. Op-Ed de Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.

Orice guvern poate pierde miniștri. Orice premier poate fi schimbat. Însă mult mai rar un șef al executivului pleacă invocând imposibilitatea de a-și exercita mandatul „în acord cu principiile și convingerile” sale. În limbaj politic, aceasta este una dintre cele mai grave formule de demisie posibile, deoarece lasă să se înțeleagă existența unor incompatibilități morale cu modul în care este guvernat statul.

În jurul acestei singure fraze se va construi probabil întreaga interpretare politică a anului 2026.

Când un scandal devine simptomul unei boli

PAS a câștigat puterea promițând o ruptură morală – ideea că statul poate fi condus fără clientelism, fără sinecuri, fără rețele de favoruri instituționalizate în jurul întreprinderilor de stat. Acesta a fost contractul electoral, mai profund decât orice program economic.

Tocmai de aceea eșecul nu se măsoară în cifre. Nu contează doar cât de mari erau salariile la Moldatsa. Contează faptul că mecanismul care le-a permis să existe – lipsa de control real asupra întreprinderilor de stat, opacitatea în numiri, absența unor reguli ferme de salarizare – a supraviețuit intact schimbării de guvernare. Sistemul nu a fost dezmembrat. A fost doar populat cu oameni noi, prezumtiv mai integri.

Această abordare a devenit simbolul unei contradicții fundamentale. PAS și-a construit întreaga legitimitate pe promisiunea că va înlocui vechiul sistem clientelar cu unul bazat pe competență, transparență și responsabilitate. Tocmai de aceea, orice abatere în interiorul propriului sistem produce un cost politic infinit mai mare decât ar fi produs în cazul fostelor guvernări.

Societatea nu sancționează doar existența unor salarii exagerate. Sancționează senzația că începe să apară un nou sistem privilegiat. Iar atunci când această percepție apare, explicațiile tehnice nu mai conving.

Nu întâmplător chiar președinta Maia Sandu a vorbit despre necesitatea unei „curățări generale” în întreprinderile de stat. Formula a confirmat indirect faptul că problema nu era una izolată, ci una sistemică.

Moldatsa a devenit astfel mai mult decât un scandal administrativ. A devenit un test al credibilității întregii guvernări. Diferența dintre a schimba oamenii și a schimba sistemul este exact diferența care explică acum criza.

Mesajul ascuns al demisiei

Dacă un prim-ministru afirmă că nu mai poate conduce în acord cu propriile principii, întrebarea firească este: care sunt principiile care au prevalat în locul lor?

Alexandru Munteanu nu a acuzat pe nimeni. Nu a numit persoane. Nu a descris conflicte. Tocmai această tăcere produce însă un efect politic mult mai puternic decât o confruntare deschisă. Spațiul rămas liber este ocupat inevitabil de speculații. Iar în viitoarele perioade electorale, speculațiile vor deveni  mai periculoase decât faptele.

Nu este întâmplător că presa internațională a acordat o atenție neobișnuită acestui eveniment. Unele publicații au pus accent pe caracterul neașteptat al demisiei. Altele au asociat-o direct cu scandalul Moldatsa. În toate cazurile însă concluzia este aceeași: Republica Moldova traversează un moment de vulnerabilitate politică într-o etapă esențială a parcursului european.

Este foarte posibil ca demisia să fie rezultatul suprapunerii mai multor crize: una de imagine, una de comunicare, una administrativă și una de coordonare politică. În asemenea situații, un singur incident este suficient pentru a provoca ruptura finală.

Costul european al unei crize interne

Momentul în care a izbucnit această criză nu putea fi mai nefavorabil. Republica Moldova se află într-o etapă decisivă a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, iar partenerii europeni evaluează nu doar ritmul adoptării reformelor, ci și capacitatea instituțiilor statului de a le implementa consecvent și credibil.

Schimbarea unui guvern nu reprezintă, în sine, un motiv de îngrijorare. În orice democrație europeană matură, demisiile și remanierile fac parte din funcționarea normală a vieții politice. Problema apare atunci când o asemenea schimbare este percepută drept expresia unei crize de guvernare sau a incapacității statului de a-și reforma propriile instituții.

Investitorii, partenerii externi și instituțiile europene urmăresc acum nu doar cine va ocupa funcția de prim-ministru. Ei încearcă să înțeleagă dacă Republica Moldova traversează un episod politic inevitabil într-o democrație sau dacă asistă la primele semne ale unei vulnerabilități structurale a guvernării. Răspunsul la această întrebare va influența nu doar încrederea în actualul executiv, ci și percepția asupra capacității statului de a-și continua parcursul european.

Din această perspectivă, rapiditatea și coerența reacției instituțiilor vor fi esențiale. La fel de importantă va fi alegerea viitorului prim-ministru, care va trebui să demonstreze nu doar competență administrativă și autoritate politică, ci și capacitatea de a accelera reformele structurale, de a reforma instituțiile rămase captive vechilor practici și de a transforma promisiunea schimbării sistemului într-o realitate verificabilă.

Cea mai mare vulnerabilitate: pierderea încrederii

În ultimii ani, PAS a beneficiat de un avantaj politic rar întâlnit în Republica Moldova. Încrederea nu doar în competență, ci și în integritate.

Această resursă este însă mult mai greu de reconstruit decât majoritatea parlamentară. Un scandal de corupție poate fi gestionat. O greșeală administrativă poate fi corectată. Mult mai dificil este să fie reparată impresia că puterea începe să reproducă exact practicile pe care promisese să le elimine.

Aici se află adevărata miză a scandalului Moldatsa. Nu în valoarea salariilor. Ci în fisura produsă în contractul moral dintre guvernare și propriul electorat.

Între resetare și începutul descompunerii

Demisia lui Alexandru Munteanu poate deveni fie începutul unei reforme autentice, fie începutul unei descompuneri politice. Depinde exclusiv de reacția guvernării.

Dacă noul executiv va trata Moldatsa ca pe un accident izolat, criza va continua. Dacă însă scandalul va fi folosit pentru o reformă radicală a întreprinderilor de stat, pentru reguli transparente privind salarizarea, pentru întărirea controlului administrativ și pentru asumarea responsabilității politice, actuala criză se poate transforma într-un moment de resetare.

PAS mai are încă majoritatea parlamentară. Are sprijin extern. Are instituții funcționale. Dar acestea nu sunt deja suficiente. În politică, încrederea publică valorează mai mult decât orice majoritate numerică. Iar fraza prin care Alexandru Munteanu și-a explicat demisia va continua să urmărească această guvernare până când va fi capabilă să formuleze un răspuns credibil.

Pentru că, dincolo de schimbarea unui premier, adevărata întrebare rămâne aceeași: a fost aceasta doar demisia unui om sau primul semn că modelul politic construit în jurul promisiunii de integritate începe să se clatine? Din răspunsul la această întrebare va depinde nu doar viitorul actualei guvernări, ci și credibilitatea proiectului european al Republicii Moldova într-un moment în care statul are nevoie, mai mult ca oricând, de stabilitate, autoritate și încrederea propriilor cetățeni.

The post Demisia Guvernului: între un episod politic și riscul unei crize de sistem. Op-Ed de Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.

Republica Moldova se află într-o etapă fără precedent a relațiilor sale cu Uniunea Europeană. După obținerea statutului de stat candidat și lansarea negocierilor de aderare, accentul Bruxellesului se mută inevitabil de la declarațiile politice la funcționarea efectivă a instituțiilor. Dacă în prima etapă era evaluată voința de reformă, în prezent este testată capacitatea statului de a aplica standardele europene în practică.

În acest context, scandalul privind numirile de la întreprinderea de stat Moldatsa depășește dimensiunea unei controverse interne. El pune în discuție funcționarea mecanismelor de integritate într-o întreprindere strategică a statului și ridică întrebări privind criteriile de selecție în funcțiile publice. Investigațiile inițiate de Centrul Național Anticorupție și reacțiile instituționale demonstrează că există aspecte care necesită clarificare. Din perspectivă europeană, important nu este doar dacă au existat sau nu încălcări ale legii, ci și dacă statul dispune de mecanisme eficiente pentru prevenirea, identificarea și sancționarea eventualelor abateri.

Declarația analistului Dionis Cenușa, potrivit căreia informațiile despre acest caz ar fi ajuns inclusiv în atenția Comisiei Europene, este semnificativă din punct de vedere politic. Chiar dacă evaluarea finală aparține instituțiilor europene, este evident că asemenea cazuri contribuie la formarea imaginii externe a Republicii Moldova. În actuala etapă a negocierilor, credibilitatea devine una dintre cele mai importante resurse politice ale statului.

Mai există însă un risc, poate chiar mai important decât impactul extern. În percepția unei părți a societății, integrarea europeană este asociată aproape exclusiv cu actuala guvernare. În aceste condiții, orice scandal care afectează imaginea puterii riscă să erodeze indirect și încrederea în proiectul european. Această suprapunere între un partid și o opțiune strategică a statului constituie una dintre cele mai serioase vulnerabilități ale momentului.

II. Reforma s-a concentrat pe schimbarea oamenilor, nu suficient pe transformarea instituțiilor

Victoria PAS din 2021 a fost construită pe o promisiune clară: înlocuirea vechii clase politice cu oameni integri și competenți. În primii ani de guvernare, această strategie a produs un important capital de încredere. Societatea a acceptat că schimbarea persoanelor poate constitui primul pas spre schimbarea statului.

Experiența ultimilor ani arată însă că instituțiile sunt mai rezistente decât se anticipa. Cultura administrativă, procedurile birocratice și practicile informale moștenite din perioada statului capturat nu dispar odată cu schimbarea conducerii politice. Dimpotrivă, ele tind să îi integreze pe noii veniți în logica lor de funcționare.

Aceasta reprezintă una dintre marile lecții ale reformelor administrative din Europa Centrală și de Est. Niciun stat nu și-a modernizat administrația exclusiv prin schimbarea oamenilor. Reforma durabilă a presupus modificarea regulilor de recrutare, întărirea controlului instituțional, profesionalizarea funcției publice și limitarea influenței politice asupra administrației.

Din această perspectivă, scandalul actual poate fi interpretat ca simptom al unei probleme structurale. Nu atât identitatea persoanelor aflate în funcții este esențială, cât mecanismul care permite apariția unor asemenea controverse și capacitatea sistemului de a le preveni înainte ca ele să devină scandaluri publice.

Prin urmare, adevărata întrebare nu este dacă vor mai exista demisii, ci dacă va fi revizuit modul în care sunt organizate procedurile de selecție, evaluare și control în întreprinderile și instituțiile statului.

III. Monopolizarea agendei europene produce efecte politice contrare

În ultimii ani, actuala guvernare a urmărit consolidarea unui mesaj politic simplu: integrarea europeană este proiectul său fundamental, iar sprijinul pentru acest proiect se exprimă, în primul rând, prin susținerea guvernării.

Această strategie a avut avantaje electorale evidente. Ea a contribuit la mobilizarea electoratului proeuropean într-o perioadă marcată de războiul din Ucraina și de intensificarea presiunilor Federației Ruse asupra Republicii Moldova.

Pe termen lung însă, identificarea aproape completă dintre un partid și un obiectiv strategic al statului generează riscuri importante. Dacă popularitatea partidului scade, se poate diminua și încrederea cetățenilor în proiectul european, deși cele două nu sunt sinonime.

Sondajele de opinie din ultimele luni arată o creștere a neîncrederii față de instituțiile politice. Aceste evoluții nu înseamnă automat o diminuare a sprijinului pentru integrarea europeană, însă creează condițiile în care adversarii orientării occidentale pot încerca să prezinte dificultățile guvernării drept dovada eșecului proiectului european.

Din această perspectivă, una dintre prioritățile clasei politice ar trebui să fie separarea clară dintre evaluarea unui guvern și evaluarea direcției strategice a statului. Integrarea europeană trebuie să rămână un proiect național, capabil să supraviețuiască alternanței democratice la guvernare.

IV. Integrarea europeană are nevoie de o dezbatere strategică mai largă, inclusiv asupra perspectivei unirii cu România

Un alt efect al polarizării politice este restrângerea spațiului pentru o dezbatere autentică privind diferitele căi prin care Republica Moldova își poate realiza obiectivul integrării europene.

În ultimii ani, discuția publică s-a concentrat aproape exclusiv asupra negocierilor clasice de aderare. Aceasta este, fără îndoială, principala opțiune urmărită de autorități și susținută de instituțiile europene. Totuși, într-o societate democratică, existența unei opțiuni dominante nu exclude analiza altor scenarii compatibile cu valorile europene și cu ordinea constituțională.

În acest context, perspectiva unirii cu România continuă să fie susținută de o parte semnificativă a societății și a spectrului politic. Susținătorii acestei opțiuni argumentează că reunificarea ar reprezenta o modalitate de integrare imediată în spațiul instituțional al Uniunii Europene și al NATO, prin intermediul unui stat deja membru al acestor organizații. Alții consideră că parcursul de aderare trebuie urmat de Republica Moldova ca stat independent.

Aceste poziții diferite nu ar trebui tratate ca incompatibile cu orientarea proeuropeană. Dimpotrivă, ele pot face parte dintr-o dezbatere legitimă privind modalitățile prin care obiectivul comun al integrării europene poate fi atins.

Evitarea unei asemenea discuții riscă să transforme integrarea europeană într-o temă rezervată exclusiv unei majorități politice temporare, în loc să o consolideze ca proiect național împărtășit de o pluralitate de curente democratice.

V. Cursul european trebuie desprins de destinul electoral al unui singur partid

Experiența statelor care au aderat la Uniunea Europeană arată că succesul procesului de integrare depinde de existența unui consens politic și social larg. În toate aceste state au existat schimbări de guvern, alternanță democratică și competiție electorală, fără ca obiectivul aderării să fie pus sub semnul întrebării.

Republica Moldova are nevoie de același tip de consens. Integrarea europeană nu poate deveni captivă ciclurilor electorale și nici nu poate depinde exclusiv de performanța unui singur partid. Dacă proiectul european este identificat cu succesul sau eșecul unei singure formațiuni politice, atunci orice criză de guvernare se transformă inevitabil într-o criză a încrederii în direcția strategică a statului.

Scandalul de la Moldatsa poate deveni, paradoxal, o oportunitate de reflecție. El ar putea determina extinderea dialogului între toate forțele democratice și prooccidentale și reafirmarea faptului că integrarea europeană este un obiectiv care depășește interesele unui partid sau ale unui guvern.

În această logică, consolidarea consensului proeuropean presupune acceptarea pluralismului politic și a unei dezbateri deschise asupra tuturor opțiunilor democratice privind viitorul Republicii Moldova. Numai astfel proiectul european poate dobândi stabilitatea necesară pentru a rezista inevitabilelor schimbări de guvern și competiției electorale.

The post Scandalul de la Moldatsa și limitele modelului de integrare europeană. Concluzii strategice. Op-Ed de Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.

Efectele au fost spectaculoase. Localități modeste s-au transformat în centre urbane dinamice, iar orașe precum San Francisco au cunoscut o dezvoltare explozivă. Creșterea populației și a activității economice a fost atât de rapidă încât California a fost admisă ca stat al Statelor Unite încă din anul 1850, la numai doi ani după descoperirea aurului.

Dincolo de impactul imediat, Febra aurului a avut consecințe de durată asupra evoluției Statelor Unite. Ea a transformat California dintr-o provincie periferică și slab populată într-unul dintre principalele motoare economice ale țării, accelerând expansiunea americană spre vest și consolidând poziția Statelor Unite ca putere continentală. Nu întâmplător, numeroși istorici consideră că acest episod a contribuit decisiv la modelarea Americii moderne.

În timp, expresia „febra aurului” a depășit sensul său istoric și a devenit o metaforă pentru perioadele în care mase mari de oameni se îndreaptă spre un domeniu nou, convinși că acesta oferă oportunități excepționale de câștig și ascensiune socială. Astăzi, tot mai mulți observatori folosesc aceeași analogie pentru a descrie explozia investițiilor și interesului pentru inteligența artificială. Așa cum aurul a atras aventurieri, antreprenori și investitori în California secolului al XIX-lea, inteligența artificială atrage în prezent capital, talente și ambiții din întreaga lume, generând sentimentul că ne aflăm în fața unei transformări economice și tehnologice comparabile ca amploare cu marile revoluții ale trecutului.

O nouă goană după aur

În zona golfului San Francisco se conturează astăzi centrul unei transformări economice comparabile, prin amploare și impact, cu marile febre ale aurului din trecut. De această dată însă, sursa noii prosperități nu se află în zăcămintele subterane, ci în tehnologiile bazate pe inteligența artificială, în capacitatea de procesare a datelor și în dezvoltarea algoritmilor avansați. Marile companii tehnologice poartă o competiție acerbă pentru atragerea celor mai talentați specialiști, oferindu-le remunerații și pachete de stimulente financiare care ating niveluri fără precedent Pentru numeroși tineri ingineri care au reușit să se alăture încă din primele etape celor mai promițătoare companii din domeniul inteligenței artificiale, ritmul acumulării de capital este atât de rapid încât independența financiară timpurie a devenit o perspectivă cât se poate de realistă. În multe cazuri, succesul unor astfel de start-up-uri transformă în doar câțiva ani specialiști obișnuiți în posesori ai unor averi considerabile, confirmând amploarea oportunităților create de noua revoluție tehnologică.

În spatele entuziasmului se ascunde însă și o teamă profundă. Chiar oamenii care construiesc această nouă lume sunt convinși că inteligența artificială va elimina milioane de locuri de muncă și va schimba radical structura economiilor moderne. În Silicon Valley se vorbește tot mai des despre un viitor în care doar câteva companii și câteva state vor controla principalele surse de bogăție ale planetei.

Aceasta este adevărata miză a revoluției tehnologice aflate în desfășurare.

Nu toate statele vor beneficia de noua revoluție

În mod tradițional, marile revoluții economice au produs atât câștigători, cât și învinși. Revoluția industrială a transformat Marea Britanie într-o putere globală și a împins alte regiuni ale lumii în dependență economică. Revoluția digitală a consolidat dominația Statelor Unite și a creat giganți tehnologici fără precedent.

Revoluția inteligenței artificiale pare să urmeze aceeași logică.

Statele Unite și China se află deja în fruntea cursei. Coreea de Sud, Japonia și Taiwan ocupă poziții importante datorită industriei semiconductorilor. Europa are foarte puține exemple comparabile. Cazul companiei olandeze ASML reprezintă una dintre rarele excepții.

În schimb, numeroase state din Africa, America Latină și din fostul spațiu sovietic riscă să rămână în afara nucleului noii revoluții tehnologice, fiind menținute în rolul de furnizori de materii prime și piețe de desfacere pentru produsele și serviciile dezvoltate în marile centre de inovație. Chiar și în cazul unor țări care dispun de resurse energetice considerabile, precum Rusia, lipsa unui ecosistem tehnologic competitiv, dependența excesivă de exportul de resurse naturale și dificultățile de integrare în lanțurile globale ale inovației limitează capacitatea de a valorifica pe deplin oportunitățile oferite de noua economie. În era inteligenței artificiale, avantajul strategic nu mai este determinat exclusiv de controlul asupra resurselor energetice sau minerale, ci de capacitatea de a genera tehnologii, de a atrage talente, de a procesa volume uriașe de date și de a dispune de infrastructura financiară și digitală necesară transformării cunoașterii în putere economică și geopolitică.

Problema nu este doar una economică. Ea devine rapid una geopolitică.

Țările care nu vor avea acces la tehnologiile de vârf vor depinde tot mai mult de cele care le controlează. Așa cum în secolul XX petrolul a determinat ierarhiile globale, în secolul XXI datele, algoritmii și capacitatea de procesare pot deveni noile instrumente ale puterii.

Lecția pentru România: securitatea începe cu tehnologia

Pentru România, revoluția inteligenței artificiale reprezintă probabil cea mai importantă provocare strategică după aderarea la Uniunea Europeană și NATO.

Timp de decenii, avantajul competitiv al României a fost reprezentat de forța de muncă bine pregătită și relativ ieftină. Industria IT s-a dezvoltat spectaculos tocmai datorită acestui model. Însă inteligența artificială amenință să automatizeze exact acele activități care au făcut posibil succesul economic al multor companii software.

În următorii ani nu va mai fi suficient să existe programatori buni. Va conta cine deține platformele, centrele de date, infrastructura de calcul și capacitatea de a dezvolta modele proprii de inteligență artificială.

România dispune de câteva avantaje importante: apartenența la Uniunea Europeană, accesul la fondurile europene, integrarea în piața comună și existența unui sector IT competitiv. Totuși, aceste avantaje trebuie transformate într-o strategie națională coerentă.

Investițiile în centre de date, cercetare, educație tehnologică și securitate cibernetică nu mai reprezintă simple politici economice. Ele devin componente ale securității naționale.

În noua lume care se conturează, statele care nu produc tehnologie vor ajunge să consume tehnologia produsă de alții și să plătească pentru aceasta o formă permanentă de tribut economic.

Lecția pentru Republica Moldova: neutralitatea nu produce dezvoltare

Pentru Republica Moldova, provocarea este și mai mare. Statul moldovean intră în această nouă eră tehnologică cu resurse limitate, o piață redusă, infrastructură insuficient dezvoltată și un exod continuu al forței de muncă calificate.

Dacă în urmă cu două decenii decalajele tehnologice puteau fi recuperate relativ ușor, revoluția inteligenței artificiale riscă să creeze diferențe structurale aproape imposibil de recuperat.

Problema fundamentală este că dezvoltarea inteligenței artificiale necesită investiții uriașe în energie, infrastructură digitală, cercetare și educație. Niciuna dintre acestea nu poate fi susținută pe termen lung de un stat mic și vulnerabil.

De aici rezultă o concluzie strategică esențială: pentru Republica Moldova, integrarea în spațiul economic și tehnologic românesc și european nu mai reprezintă doar o opțiune politică, ci o necesitate de dezvoltare.

În condițiile în care Uniunea Europeană mobilizează sute de miliarde de euro pentru tehnologiile viitorului, apărare, digitalizare și inteligență artificială, capacitatea Republicii Moldova de a participa la aceste procese depinde direct de gradul său de integrare în structurile occidentale.

Riscul este evident. În timp ce marile puteri investesc masiv în tehnologiile viitorului, Republica Moldova poate rămâne captivă disputelor identitare, conflictului transnistrean și crizelor politice permanente.

Istoria arată că statele mici care ratează revoluțiile tehnologice ajung să plătească prețul timp de generații.

O nouă lume a inegalităților

Poate cea mai importantă concluzie este că revoluția inteligenței artificiale nu va crea doar noi bogății. Ea poate genera și noi forme de inegalitate.

Diferența dintre statele care dezvoltă tehnologie și cele care doar o utilizează riscă să devină mai mare decât diferența existentă astăzi între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare.

În această ecuație, România are încă șansa de a intra în categoria câștigătorilor. Republica Moldova riscă însă să rămână în afara jocului dacă nu accelerează procesul de integrare europeană prin conectarea la spațiul economic și tehnologic românesc.

Aceasta este, probabil, cea mai importantă lecție pentru România și Republica Moldova: viitorul nu va aparține celor care se limitează să consume tehnologia creată de alții, ci celor care participă la dezvoltarea și controlul ei. În noua eră a inteligenței artificiale, dimensiunea pieței, capacitatea de inovare și accesul la resurse umane, financiare și instituționale devin factori decisivi ai competitivității.

Pentru Republica Moldova, un stat cu resurse limitate și cu o piață internă redusă, șansa de a participa cu adevărat la această competiție istorică nu poate fi separată de obiectivul integrării cât mai rapide și mai profunde în spațiul românesc și european. Într-o lume în care marile transformări tehnologice favorizează entitățile economice și politice de mari dimensiuni, Unirea cu România nu mai apare doar ca un ideal istoric și național, ci și ca o opțiune strategică de dezvoltare și modernizare.

Prin reunificarea spațiului românesc, Republica Moldova ar avea acces direct la o piață mai mare, la resurse financiare și instituționale incomparabil mai consistente, la ecosistemul tehnologic românesc aflat în plină dezvoltare și, prin acesta, la oportunitățile oferite de Uniunea Europeană. În condițiile în care noua revoluție tehnologică riscă să adâncească decalajele dintre statele care produc inovație și cele care doar o importă, Unirea devine nu doar o chestiune de identitate și solidaritate națională, ci și cea mai sigură garanție că cetățenii dintre Prut și Nistru nu vor rămâne la periferia lumii care se conturează astăzi.

The post Inteligența artificială și geopolitica secolului XXI: implicații pentru spațiul românesc. Op-Ed de Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.

Răspunsul este mai complex decât pare. SAFE nu este doar un program de securitate. El reprezintă una dintre cele mai importante schimbări de paradigmă din istoria Uniunii Europene, comparabilă prin amploare cu apariția fondurilor structurale sau cu Planul European de Redresare. Pentru prima dată după multe decenii, Europa investește masiv nu doar în prosperitate, ci și în capacitatea sa de a se apăra.

Sfârșitul iluziei că pacea este garantată

Timp de trei decenii după căderea comunismului, majoritatea statelor europene au trăit cu convingerea că un război de amploare pe continent este imposibil. Bugetele militare au fost reduse, iar resursele au fost orientate spre dezvoltare economică și programe sociale.

Invazia rusă împotriva Ucrainei a schimbat însă radical această percepție. Europa a înțeles că securitatea nu este un dat permanent, ci o condiție care trebuie întreținută și apărată. Din această realitate s-a născut SAFE – Security Action for Europe –, un mecanism prin care Uniunea Europeană finanțează dezvoltarea industriei de apărare, infrastructurii strategice și a tehnologiilor necesare securității continentului.

În esență, SAFE este răspunsul Europei la o lume devenită mai periculoasă.

De ce România este unul dintre marii beneficiari

Faptul că România se numără printre principalii beneficiari ai programului nu este o întâmplare. Poziția sa geografică o transformă într-un stat-cheie al flancului estic al Uniunii Europene și al NATO.

România se află la Marea Neagră, la frontiera cu Ucraina și în imediata apropiere a unei zone de conflict care a schimbat profund arhitectura de securitate a Europei. În aceste condiții, investițiile în infrastructură strategică, în industria de apărare și în noile tehnologii nu reprezintă un lux, ci o necesitate.

Din această perspectivă, SAFE nu este un privilegiu acordat Bucureștiului, ci o recunoaștere a rolului strategic pe care România îl joacă în securitatea europeană.

Revoluția dronelor și noua economie a securității

Dacă există un simbol al războiului modern, acesta este drona.

Experiența Ucrainei a demonstrat că viitorul conflictelor nu mai aparține exclusiv tancurilor, avioanelor și sistemelor clasice de armament. Dronele de recunoaștere, dronele de atac și sistemele autonome au devenit elemente esențiale ale câmpului de luptă.

În jurul acestor tehnologii se dezvoltă deja o nouă industrie europeană, iar statele care vor reuși să se integreze în acest proces vor beneficia nu doar de avantaje militare, ci și de beneficii economice uriașe.

România are șansa de a deveni unul dintre centrele regionale ale producției de drone și tehnologii asociate. SAFE poate finanța cercetarea, dezvoltarea și producția acestor sisteme, creând mii de locuri de muncă și stimulând apariția unor sectoare industriale de înaltă tehnologie.

Republica Moldova și oportunitatea ratată a accesului direct la SAFE

În ultimii ani, și în Republica Moldova au apărut inițiative privind dezvoltarea capacităților de producere a dronelor și a altor tehnologii cu utilizare duală – civilă și militară. Pentru o țară mică, lipsită de resurse naturale importante, economia bazată pe tehnologie reprezintă una dintre puținele căi de dezvoltare accelerată.

Problema este că Republica Moldova nu este stat membru al Uniunii Europene și, prin urmare, nu are acces direct la fondurile SAFE.

Aceasta este una dintre diferențele fundamentale dintre statutul de țară candidată și cel de stat membru. În timp ce România poate participa direct la marile programe europene de securitate și industrie strategică, Republica Moldova rămâne în afara mecanismelor care vor modela economia și securitatea europeană a următoarelor decenii.

Desigur, Chișinăul poate beneficia indirect prin cooperarea cu România și prin participarea la proiecte comune. Însă beneficiul indirect nu este același lucru cu accesul direct la finanțare, la decizie și la piața europeană de apărare.

Ce ar fi însemnat reunificarea din perspectiva SAFE

Programul SAFE oferă și o perspectivă interesantă asupra unei teme care revine periodic în dezbaterea publică: reunificarea Republicii Moldova cu România.

Dacă Republica Moldova ar fi făcut parte astăzi din România, întreg teritoriul dintre Prut și Nistru ar fi avut acces direct la fondurile europene destinate dezvoltării industriei strategice. Proiectele de producere a dronelor, dezvoltarea centrelor de cercetare, modernizarea infrastructurii logistice și integrarea în lanțurile industriale europene ar fi putut fi finanțate din aceleași mecanisme de care beneficiază deja România.

Mai mult decât atât, întreprinderile și specialiștii din Republica Moldova ar fi avut acces direct la cea mai amplă investiție europeană în domeniul securității de la sfârșitul Războiului Rece.

Această realitate ilustrează faptul că problema reunificării nu mai poate fi privită exclusiv prin prisma argumentelor istorice, culturale sau identitare. Ea are și o dimensiune economică și strategică foarte concretă.

Într-o Europă care investește sute de miliarde de euro în infrastructură, securitate și tehnologie, apartenența la spațiul decizional european devine o resursă de dezvoltare în sine.

O lecție pentru Republica Moldova

Pentru Republica Moldova, programul SAFE transmite un mesaj clar: viitorul aparține statelor și comunităților capabile să participe la marile proiecte economice și tehnologice ale Europei.

Lumea intră într-o nouă etapă istorică în care securitatea, industria strategică, inteligența artificială și tehnologiile autonome vor determina poziția statelor în economia globală.

Statele mici și izolate riscă să rămână simple zone de consum. Statele integrate în marile structuri economice și politice vor avea acces la investiții, tehnologii și oportunități de dezvoltare.

Din această perspectivă, apropierea de România și integrarea europeană capătă o dimensiune practică, nu doar simbolică.

Concluzie

SAFE nu este doar un program european de apărare. El reprezintă dovada că Uniunea Europeană începe să gândească securitatea și dezvoltarea economică ca părți ale aceluiași proiect.

Pentru România, SAFE poate deveni cea mai importantă oportunitate strategică de după aderarea la Uniunea Europeană.

Pentru Republica Moldova, el reprezintă un semnal despre direcția în care se mișcă Europa și despre avantajele concrete ale apartenenței la spațiul politic, economic și de securitate european.

În definitiv, miza nu este doar cine va produce dronele viitorului sau cine va atrage miliardele europene destinate securității. Miza este cine va face parte din Europa care decide și cine va rămâne în Europa care doar privește deciziile luate de alții.

The post 150 de miliarde pentru securitatea Europei: unde se află România și Moldova? Op-Ed de Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.

Doamnelor și domnilor, vă invit și pe dumneavoastră să ascultați muzica și să înțelegeți de ce festivalul Născut în Moldova este revoluția culturală pe care România a ratat-o și pe care o evită constant.

Să cânte muzica!

“Doina te quiero, hora te quiero

Limba română moldovano vero

Focul din vatră, Doga, Vieru”

El este Vlad Sabajuc, pe numele de scenă Satoshi, are 27 de ani și este din Cahul, iar pe scena Stadionului Dinamo din Chișinău a entuziasmat mii de oameni. E un rapper care citează în refren doina și hora, care îi invocă în melodiile lui pe Eugeniu Doga și pe Grigore Vieru. Care spune că focul din vatră e un reper, nu doar o simplă metaforă și care, în aceeași piesă, cântă:

Patria-mamă, te amo

Forever ne cheamă

La lucru, la zeamă, noi trecem vama

Familia e baza

Acestea sunt versurile care reprezintă esența generației de tineri pe care o înțelegem prea putin. O generație care a ales să-și iubească țara, chiar dacă părinții ei au găsit-o prea mică și prea nevolnică, chiar dacă multe rânduri de alegeri au fost furate și influențate de unii mai puternici, chiar dacă Rusia a împins din toate părțile, chiar dacă jumătate din populație a plecat la muncă în Occident. O generație care nu face din patriotism o scuză sau un slogan electoral, ci o stare de spirit asumată zilnic, pe scenă și în afara ei.

Un steag ca o mantie protectoare

Una dintre cele mai puternice imagini pe care le-am văzut la Chișinău este cea a tinerilor care își fac mantie din steagul moldovenesc. Să te înfășori cu steagul uneia dintre cele mai sărace țări din Europa, țara care ți-a alungat părinții la muncă în afară, nu înseamnă doar că nu o urăști pentru cum este, ci, probabil, că o iubești pentru cum va deveni prin chiar efortul tău. Înseamnă că ți-ai ales un proiect în loc să-ți alegi o scuză.

Cât de ușor ar fi fost altfel și câte ocazii ți-ar da Moldova să o faci. Să-ți fie silă de ea, să o înjuri, să o părăsești fără să te uiți înapoi, să o folosești ca explicație pentru toate eșecurile tale. Sunt țări care îți oferă mai multe motive să le iubești și totuși sunt iubite mai puțin. Moldova îți oferă sărăcia, corupția, războiul de la graniță, jumătate din familie plecată, un trecut sovietic care nu s-a terminat cu totul și un viitor care nu a început cu totul și, cu toate acestea, tinerii ei aleg să cânte despre ea. Nu din neștiință, nu din naivitate, nu din lipsă de alternativă. Dintr-o luciditate pe care noi, românii, am pierdut-o demult sau pe care, poate, n-am avut-o niciodată: că o țară nu este ce găsești când te naști în ea, ci tot ce construiești cât timp trăiești în ea.

13 iunie în două vieți

Pe 13 iunie 1990 fugeam de mineri prin București. Eram student, deci țintă sigură. “Capurile” au fost întotdeauna inamicul numărul unu al regimurilor autoritare și distracția preferată a celor care cred că a gândi este nu doar plictisitor, ci și periculos. Comuniștii le spuneau “căpățâni”, torționarii lor, “țeste”. Îmi feream capul și nu știam nimic despre Moldova. Nu știam că frica de atunci și speranța de acum sunt același lucru, la distanță de treizeci și șase de ani și la o zvârlitură de Prut.

Pe 13 și 14 iunie 2026 a avut loc a doua ediție a festivalului Născut în Moldova. O bună ocazie de a înțelege că, spre deosebire de festivalurile românești, există popoare mici care se poartă ca niște minorități chiar la ele acasă și care își apără tezaurul cultural cu toată ființa. Nu pentru că sunt slabe. Ci pentru că știu un lucru pe care popoarele mari pare că l-au uitat: numai cei care simt că identitatea le este în primejdie știu cu adevărat să o apere.

Pe scena de la NIM au urcat Irina Rimes, Satoshi, Tania Turtureanu, Lupii lui Calancea, Alternosfera, Carla’s Dreams, Zdob și Zdub, Magnat & Feoctist, Pavel și Cleopatra Stratan, Misha Miller și alții carora le prezint scuze că nu i-am menționat.

Ce au în comun toți? Un singur lucru, folclorul

Prețuit ca podoabă, nu ca ornament aplicat pe un produs occidental ca să pară exotic pe Spotify, ci ca materie primă, ca osatură, ca punct de pornire către arta lor unică. Zdob și Zdub au combinat folclorul basarabean cu hard rock-ul și au dus Moldova de trei ori la Eurovision, cântând pe aceleași scene cu Red Hot Chili Peppers și Linkin Park.

Magnat & Feoctist cântă despre Iura din Telenești, despre fata din sat care vrea să se mărite, despre comunitatea în care viața privată devine eveniment colectiv și o fac cu umor sănătos, cu inteligența detaliului și cu onestitatea pe care nu o găsești la nici un alt artist român mainstream. Irina Rimes, originară din satul Izvoare, și-a construit albumul „Origini“ pornind de la cântecele pe care i le fredona bunica. „Ne naștem cu o moștenire culturală de excepție“, spune ea, ca și când ar dezvălui un mare secret.

Satoshi a luat formula tradițională a cântecului popular – Foaie verde, Foaie lată – și a transformat-o în hook de rap despre dragoste și bucuria de a iubi! Și apoi sunt Lupii lui Calancea, Carla’s Dream, surorile Osoianu, toți, unici, inegalabili.

Și Alternosfera. Fondată în 1998 de doi liceeni din Chișinău, trupa a început să cânte în rusă, lucrul cel mai firesc pentru un adolescent din capitala Moldovei post-sovietice. Ceea ce s-a întâmplat “după” este, în sine, o poveste despre identitate: „Odată cu maturizarea, s-a conturat sistemul de valori, am dezlegat rebusul identității, apartenența lingvistică și codul cultural cu care te adresezi publicului“ spune Marcel Bostan, solistul trupei.

Versurile lor sunt, spune cineva care i-a ascultat prima dată în mașină pe drumul spre Sibiu, „parcă asculți poezii la volum maxim”. Douăzeci și șapte de ani de rock alternativ, cinci albume, sute de concerte în România, Olanda, Marea Britanie. O trupă care tratează muzica, în cuvintele aceluiași Marcel Bostan, „responsabil“, un cuvânt care nu mai există în vocabularul scenei muzicale românești.

Blues, rock’n’roll din folclor, hip-hop, pop, toate declinate dintr-o rădăcină comună, vatra satului. Mândruțe și cosițe, nu curve, nu vagaboande, nu cocalari! Mama care te-a crescut, bunei cu mâinile bătătorite, doina și hora, câmpia și via și focul din vatră, acestea sunt materialele simbolice din care moldovenii și-au construit muzica.

La prima ediție, în iunie 2025, pe Stadionul Zimbru, au fost 28 de artiști și 24.000 de oameni, două recorduri naționale: cea mai mare scenă construită vreodată în Moldova pentru un eveniment muzical și cel mai mare lineup de artiști autohtoni prezenți într-un singur festival.

Totul a pornit dintr-un concert în aprilie 2024, cu 5.500 de spectatori la Chișinău Arena. Doi ani mai târziu, NIM e pe Stadionul Dinamo și ediția a treia e deja anunțată pentru 2027, sub sloganul NE reuNIM. Fără fonduri guvernamentale, fără vreo sofisticată politică de stat.

Este doar voința unui public activ, participativ, care trăiește și prin altceva decât urlete, care dansează toate sârbele și horele și învârtitele așa cum le-a văzut la părinții lor. Privindu-i pe toți, tineri, bătrâni, copii, părinți și bunici, îti dai seama că acest popor, în ciuda tuturor greutăților, a decis că merită să se iubească pe sine mult mai mult decât să se deteste pentru toate nereușitele!

Pe scenă, Satoshi nu se prezintă publicului, el alege să vorbească unei întregi generații. „Nu uitați, oriunde vă duceți, sunteți moldoveni. Și asta vă cere să vă reprezentați țara cu demnitate. Să fii moldovean înseamnă să muncești mai bine și mai mult decât alții, pentru că noi suntem o națiune mică!“ Sunt mii de oameni în fața lui și el alege să le reamintească un cod moral.

Pe Stadionul Dinamo am văzut copii de școală cântând aceleași versuri cu oameni trecuți de șaizeci de ani. Aceeași melodie, același text, aceeași mână ridicată în aer. Tineri ai căror părinți muncesc în Occident, care știu română, care vorbesc și engleză, franceză și rusă, care ascultă Linkin Park și J. Cole și care aleg să cânte în limba lor. Nu din ignoranță, pur și simplu așa au ales ei. Pentru că ai lor sunt buni. Pentru că ai lor sunt internaționali. Pentru că ai lor sunt modele, nu mostre.

Lângă noi, la concert, se afla și Ministrul Educației din Republica Moldova care s-a bucurat din plin de muzică și a dansat pe toate ritmurile posibile. „Moldova nu este un loc, este un popor” — cânta Satoshi împreună cu Dara și Magnat & Feoctist, pe 27 august 2024, de Ziua Independenței. Și nimeni nu este ironic, deși ar avea atâtea motive să fie. Aceasta este coagularea generațiilor în jurul unui vis comun. Un popor mic și talentat, care alege să facă o țară mare.

Ce nu spunem noi, românii, ce nu gândim, ce nu facem

Și acum să vorbim despre noi! Cu onestitate și prin comparație!

România are festivaluri de sute de mii de oameni, poate chiar de milioane! Untold, Electric Castle, Neversea, Beach Please, producții impecabile, artiști internaționali, logistică de prim rang. Este bine și, în același timp, este exact problema principală, nici un festival românesc major nu coagulează generații în jurul identității românești, pentru că identitatea românească nu există pe scenele lor. Se disipeaza în marketing, în business, în monden și social media. Nu este rău, este doar insuficient, este prea puțin.

Folclorul românesc, unul dintre cele mai bogate patrimonii muzicale din Europa, n-are acolo nici un loc, nici un artist care să-l reinventeze cu inteligența cu care o fac moldovenii.

Ce are în schimb România? Îl are pe Gheboasă la Untold cu „Dă-i țiganca“ — versuri care incită la ură rasială și la violență împotriva femeilor. A mai fost și Șatra B.E.N.Z., amendat la Neversea pentru versuri cu referire explicită la organe sexuale în fața unor minori. Mai avem și tot felul de petreceri unde traperii ceruți de elevi cântă, cu minori în sală, „ridică-ți, fă, chiloții de jos”. Ca dezastrul să fie complet, o instanță de judecată, tembelă e drept, dar instanță, a decis că artiștii cu versuri obscene nu pot fi amendați la festivaluri, deoarece spectatorii au ales să participe.

Muzica românească mainstream s-a manelizat și s-a cocalarizat până la punctul în care nu mai poți face diferența între o producție muzicală și o insultă adusă decenței minime, bunei cuviințe și limbii române. Versurile nu mai sunt versuri, sunt protuberanțe, mormăieli, onomatopee sexuale aranjate peste un beat cumpărat cu zece dolari de pe internet. Limba lui Eminescu, a lui Creangă, a lui Caragiale, limba care a supraviețuit imperiilor nu mai supraviețuiește asaltului românilor lipsiți de direcție și de minimă educație. Ea, limba română, este astăzi violată în fiecare seară pe scenele și pe televizoarele României, în fața unor copii care nu știu că există și altceva.

Parcă ne-am născut cu toții la cort și la șatră, nu pe prispă, lângă vatră si lângă șură. Parcă nu am avut niciodată doină, niciodată horă, niciodată un tezaur muzical care să fi făcut înconjurul Europei. Au dispărut mândruțele și cosițele. Ce a rămas are versuri pe care nu le poți cânta în public, cu atât mai puțin în fața copiilor tăi și nici nu-ți vine să le cânți, pentru că nu mai spun nimic nici despre tine, nici despre familia ta, nici despre locul din care vii.

La moldoveni este despre dragoste, despre părinți și despre bunei. La noi este despre excrescențe și extremități, despre mărimi și găuri. Toate adânci! Și strâmte, de parcă toată viața noastră ar fi un coit fără sfârșit, o băgare și o scoatere repetate până la idioțenie. Cu asta ne încântă artiștii noștri și, mai grav, cu asta ne distrăm și noi. Fără găuri am fi morți, fără extremități am fi doar niște hoituri. Civilizația ne-a abandonat demult și este explicabil, are și ea mândria ei.

Ignoranți, dar aroganți

Și problema nu este că România nu ar avea artiști valoroși, pentru că are. Mulți sunt cel puțin la nivelul celor din Moldova. Problema este însă că artiștii români nu construiesc nimic în jurul lor, nici o identitate, nici o mișcare, nici un proiect care să depășească propriul cont de streaming și propria imagine de scenă.

Există Loredana, care a valorificat folclorul cu o inteligență și cu o explozie pe care puțini artiști români au atins-o vreodată. Există și Bogdan Mihail Simion, care cântă la inimă cu mintea și care transformă trecutul în modernitate. Nici măcar Tudor Gheorghe nu a reușit să creeze ceva și dincolo de scenă. Nu au creat școală, nu au format o generație, nu au construit un fenomen. Între un artist excepțional și o mișcare culturală este exact distanța dintre un om de geniu și un popor care și-a ales un proiect comun. Moldova a parcurs această distanță. România nici măcar nu a început-o.

Aș vrea sǎ o amintesc aici, distinct, pe Teodora Brody-Enache, născută la Onești, stabilită în Elveția, singura artistă română care a construit o carieră internațională pe fuziunea dintre jazz și doină. A cântat cu Johnny Răducanu, a urcat pe scena de la Carnegie Hall, a dat voce Rapsodiei I de George Enescu cu orchestră de cameră. A înțeles că doina românească nu trebuie să rămână în muzee și a transformat-o în materie primă vie. Dar și ea a rămas singură, un fenomen izolat, admirat și ignorat în același timp, fără urmași muzicali, fără școală, fără o generație care să ducă mai departe ce a construit.

Ceea ce ne lipsește nu este talentul. Este simțul responsabilității față de public. Nici un artist român mainstream nu a urcat vreodată pe scenă și a spus publicului ceva despre cine este, de unde vine și ce datorează celor care l-au crescut. Nici un artist român nu a transformat concertul într-un act civic, nu a ales să fie model în loc să fie numai spectacol, show și sclipici!

La moldoveni, scena este un loc din care vorbești unei națiuni. La noi, scena este un loc din care te vinzi unui public. Diferența dintre cele două atitudini este exact diferența dintre NIM și orice festival românesc pe care îl știți. Dar eșecul nu e doar al artiștilor. Este și al tinerilor care îi ascultă și care nu au curiozitatea să afle de unde vin, ce au moștenit, ce li s-a luat sau ce au aruncat.

Și mai adânc de atât, este și eșecul părinților lor, adică al nostru. Al generației care a făcut Revoluția din decembrie 1989, care a ieșit sub gloanțe cerând libertate și demnitate și care, în anii care au urmat, n-a transmis mai departe nici valorile, nici tezaurul, nici sentimentul că există ceva de apărat.

Moldova a pierdut mai mult, a suferit mai mult, a fost mai amenințată și totuși a găsit puterea să construiască o scenă muzicală despre dragoste, despre bunici, despre patrie, despre demnitate. România a câștigat libertatea în 1989 și a cheltuit-o pe virginitatea culturală pierdută pe nimic.

Ne-am obișnuit să credem, cumva comod, că frații moldoveni sunt mai nevoiași, mai slabi și că, prin contrast, noi suntem mai mari, mai bogați, mai evoluați. Ne amuzăm de ei cu un zâmbet larg și generos, zâmbetul celui care “s-a ajuns”. Istoria ne contrazice, așa cum și NIM ne contrazice! Și Satoshi ne contrazice! Chiar și bătrânul cu pălărie de pai care știe pe de rost versurile unui cântec rap ne contrazice!

Cu toate greutățile pe care le au, ei au construit ceva ce noi nu avem: o fibră comună, un proiect care îi unește, respectul față de părinți și față de bunei, față de limbă și față de tot ce au moștenit. Au încă puterea să cânte despre dragoste și despre credință, despre satul din care au plecat și despre mama care i-a așteptat.

Asta nu e înapoiere, eu cred că asta e smerenie. Asta e împăcare cu tine însuți și cu poporul tău, un lux pe care noi ni l-am pierdut în goana după “civilizație”. Noi suntem civilizați, chipurile! Eu cred că și ei sunt civilizați, dar și că sunt înrădăcinați. Întrebarea care ar trebui să ne țină treji noaptea cred ca este cine, de fapt, ar trebui să învețe de la cine?

Pentru mine, român născut la București, Născut în Moldova nu este doar titlul unui festival. Este un certificat de apartenență la o națiune pe care ne-am amuzat să o privim de sus până când zâmbetul ne-a înghețat pe față și s-a transformat în rictus.

Al nostru, desigur!

SERGIU TOADER

The post „Născut în Moldova”. Un Op-Ed de Sergiu Toader appeared first on ipn.md.

Criza politică și instituțională din Găgăuzia a intrat într-o etapă care nu mai poate fi privită exclusiv prin prisma raporturilor dintre Chișinău și Comrat. Refuzul Comitetului Executiv al Găgăuziei de a accepta documentul de compromis elaborat în cadrul grupului comun de lucru privind organizarea alegerilor pentru Adunarea Populară, precum și promovarea unui proiect alternativ care contravine legislației electorale naționale, transformă problema într-o chestiune de securitate națională.

În mod formal, disputa pare să vizeze aspecte tehnice și juridice, inclusiv denumirea instituției electorale regionale sau modul de aplicare a prevederilor noului Cod Electoral al Republicii Moldova. În realitate însă, conflictul reflectă o confruntare mult mai profundă privind controlul politic asupra regiunii și orientarea geopolitică a Republicii Moldova.

Mandatul Adunării Populare a Găgăuziei a expirat încă în noiembrie 2025. În prezent, legislativul regional funcționează într-o situație juridică precară, fără posibilitatea de a adopta legi, ceea ce accentuează incertitudinea instituțională. Cu toate acestea, în loc să contribuie la depășirea blocajului, anumite grupuri politice din autonomie continuă să împiedice armonizarea legislației regionale cu legislația națională și să tergiverseze organizarea alegerilor.

Această situație ridică întrebarea fundamentală: cine are interesul ca Găgăuzia să rămână într-o zonă gri legislativă și electorală?

Interferența Federației Ruse și instrumentalizarea autonomiei

Tot mai multe indicii arată că blocajul actual nu este rezultatul unor simple divergențe juridice. După consultările desfășurate la Președinție și după identificarea unor formule de compromis acceptabile pentru toate părțile, autoritățile de la Comrat au revenit asupra poziției inițiale și au respins documentul convenit.

Coincidența dintre această schimbare de poziție și activizarea reprezentanților Federației Ruse în regiune nu poate fi ignorată. În ultimele luni, Moscova și-a intensificat eforturile de influență în Republica Moldova, iar Găgăuzia reprezintă unul dintre principalele instrumente utilizate pentru menținerea presiunii asupra Chișinăului.

Narațiunile promovate de liderii autonomiei reproduc aproape identic tezele propagandei ruse: „atac asupra autonomiei”, „subminarea drepturilor găgăuzilor”, „centralizare excesivă” sau „presiuni politice ale Chișinăului”. Aceste mesaje nu urmăresc soluționarea crizei, ci alimentarea unei stări permanente de confruntare între centru și regiune.

Pentru Kremlin, menținerea unei crize deschise în Găgăuzia are multiple avantaje. În primul rând, afectează stabilitatea internă a Republicii Moldova. În al doilea rând, oferă argumente propagandistice împotriva parcursului european al țării. În al treilea rând, creează impresia unui stat incapabil să-și exercite autoritatea pe întreg teritoriul său.

În acest sens, criza găgăuză trebuie analizată în același registru geopolitic cu problema transnistreană, chiar dacă amploarea și natura celor două situații sunt diferite. În ambele cazuri, Moscova urmărește păstrarea unor pârghii de influență asupra deciziilor strategice ale Republicii Moldova.

O zonă gri electorală incompatibilă cu statul de drept

Unul dintre cele mai grave aspecte ale situației actuale este existența unor reguli electorale care nu corespund standardelor aplicate pe restul teritoriului Republicii Moldova.

Persistă numeroase neclarități privind finanțarea campaniilor electorale, verificarea candidaților, controlul donațiilor și actualizarea listelor electorale. Aceste vulnerabilități creează condiții favorabile pentru influențe externe, corupție electorală și manipularea rezultatelor scrutinului.

Autoritățile centrale insistă, pe bună dreptate, că transparența finanțării campaniilor, verificarea organizatorilor procesului electoral și integritatea listelor electorale trebuie să fie identice pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Autonomia nu poate însemna excluderea de la respectarea principiilor fundamentale ale statului de drept.

În același timp, există suspiciuni serioase că anumite grupări afiliate fostei rețele politice controlate de Ilan Șor urmăresc păstrarea actualului sistem pentru a menține controlul asupra viitoarelor instituții electorale regionale. Dacă aceste obiective vor fi realizate, riscul perpetuării unui mecanism de influență politică și financiară asupra autonomiei va crește considerabil.

Tergiversarea crizei devine un risc pentru securitatea națională

Cel mai mare pericol nu este însă conflictul juridic în sine, ci prelungirea sa. Fiecare lună de blocaj slăbește autoritatea instituțiilor statului și transmite un semnal de vulnerabilitate atât partenerilor externi, cât și adversarilor Republicii Moldova. O regiune aflată într-o permanentă stare de excepție politică și electorală poate deveni, în contextul actualei confruntări dintre Federația Rusă și Occident, o platformă pentru destabilizare.

În condițiile războiului din Ucraina și ale intensificării operațiunilor hibride ale Kremlinului în spațiul post-sovietic, tergiversarea crizei găgăuze nu mai reprezintă doar o problemă administrativă. Ea se transformă într-o vulnerabilitate strategică.

Statul are obligația constituțională de a garanta funcționarea instituțiilor democratice și exercitarea drepturilor electorale ale cetățenilor. Locuitorii Găgăuziei au dreptul la reprezentare legitimă și la instituții funcționale. Acest drept nu poate fi sacrificat din cauza intereselor unor grupări politice sau a influențelor externe.

Necesitatea unor măsuri ferme și decisive

Chișinăul a demonstrat în repetate rânduri disponibilitate pentru dialog și compromis. Au fost organizate consultări sub egida Președinției, au fost elaborate proiecte comune și au fost identificate formule care să respecte atât statutul autonomiei, cât și legislația națională.

Dacă aceste eforturi continuă să fie blocate deliberat, autoritățile centrale vor trebui să recurgă la instrumentele constituționale și legale disponibile.

Sesizarea Curții Constituționale de către Ministerul Justiției și inițiativele Comisiei Electorale Centrale reprezintă pași importanți. Totuși, dacă blocajul persistă, vor trebui examinate și alte mecanisme care să permită organizarea scrutinului în condiții legale și transparente.

O discuție serioasă trebuie purtată și asupra modificării sistemului electoral regional. Actualul model majoritar favorizează influențele financiare obscure și menținerea unor rețele de dependență de factorul extern. Un sistem proporțional ar putea reduce semnificativ posibilitățile de corupție electorală și ar asigura o reprezentare mai echilibrată a opțiunilor politice.

În situații extreme, dacă ordinea constituțională și drepturile electorale ale cetățenilor continuă să fie afectate, statul trebuie să fie pregătit să utilizeze toate instrumentele prevăzute de lege pentru protejarea interesului național și garantarea funcționării instituțiilor democratice.

Situațiile excepționale necesită soluții excepționale

Criza găgăuză nu este doar o dispută privind organizarea unor alegeri regionale. Ea reprezintă un test major pentru capacitatea Republicii Moldova de a-și apăra ordinea constituțională, stabilitatea internă și parcursul european.

În joc nu se află doar viitorul autonomiei, ci credibilitatea statului moldovean. Fiecare zi de tergiversare favorizează actorii interesați de destabilizare și slăbește poziția Republicii Moldova într-un context regional extrem de complicat.

Din acest motiv, soluționarea rapidă a crizei trebuie să devină o prioritate națională. Dialogul trebuie continuat, dar el nu poate fi transformat într-un pretext pentru blocaj permanent. În momentele în care securitatea statului este pusă în discuție, autoritățile au obligația de a acționa ferm, legal și hotărât.

În orice stat democratic există situații în care apărarea ordinii constituționale și a securității publice impune măsuri excepționale. Nimeni nu dorește recurgerea la asemenea mecanisme. Ele reprezintă întotdeauna ultima soluție. Însă există momente în care inacțiunea devine mai periculoasă decât intervenția.

Astăzi, Găgăuzia se află într-o situație de incertitudine instituțională fără precedent. Adunarea Populară funcționează cu mandat expirat. Procesul electoral este blocat. Normele regionale contravin legislației naționale. Există suspiciuni serioase privind influențe externe și tentative de control politic asupra instituțiilor electorale. În același timp, cetățenii regiunii sunt privați de posibilitatea de a-și alege în mod liber și legitim reprezentanții.

În asemenea circumstanțe, examinarea posibilității instituirii unei stări de urgență limitate teritorial în regiune nu mai poate fi considerată un subiect tabu. Dimpotrivă, ea trebuie discutată deschis și responsabil, ca una dintre opțiunile legale aflate la dispoziția statului.

Scopul unei asemenea măsuri nu ar fi restrângerea autonomiei și nici limitarea drepturilor cetățenilor găgăuzi. Dimpotrivă, obiectivul ar trebui să fie protejarea populației de influențe externe, restabilirea funcționării normale a instituțiilor și garantarea exercitării drepturilor electorale în condiții de legalitate și transparență.

O eventuală administrare temporară a procesului electoral de către instituțiile centrale ale statului ar putea permite organizarea scrutinului conform standardelor naționale, verificarea finanțării campaniilor electorale, actualizarea listelor electorale și asigurarea integrității procesului de vot. O asemenea soluție ar avea un caracter strict temporar și ar urmări revenirea cât mai rapidă la funcționarea normală a instituțiilor autonome.

Desigur, o asemenea decizie ar genera reacții și controverse. Moscova ar încerca inevitabil să o prezinte drept un atac împotriva autonomiei găgăuze. Rețelele de influență afiliate Kremlinului și grupărilor oligarhice ar exploata propagandistic situația. Totuși, adevărata întrebare nu este ce va spune propaganda rusă. Adevărata întrebare este dacă statul moldovean își poate permite să accepte existența unei regiuni în care legislația națională nu este aplicată, iar organizarea alegerilor depinde de voința unor grupuri aflate sub influență externă.

Experiența ultimelor trei decenii demonstrează că fiecare ezitare a Chișinăului în fața provocărilor separatiste sau a ingerințelor externe a fost interpretată de adversarii Republicii Moldova ca un semn de slăbiciune. Din această perspectivă, tergiversarea actualei crize poate produce efecte mai grave decât măsurile ferme adoptate în conformitate cu legea.

Statul are obligația să protejeze nu doar integritatea teritorială a Republicii Moldova, ci și integritatea spațiului său constituțional și electoral. Nu poate exista o democrație funcțională în care regulile de transparență, control financiar și organizare electorală sunt aplicate selectiv.

În definitiv, situațiile excepționale necesită soluții excepționale. Dacă toate mecanismele de dialog și compromis au fost epuizate, iar blocajul continuă să amenințe stabilitatea politică și securitatea națională, autoritățile constituționale trebuie să aibă curajul să adopte deciziile necesare pentru restabilirea legalității. Nu din dorința de confruntare, ci din obligația fundamentală de a apăra statul și drepturile cetățenilor săi.

În joc nu se află doar organizarea unor alegeri regionale. În joc se află capacitatea Republicii Moldova de a demonstra că este un stat funcțional, capabil să-și exercite autoritatea legitimă pe întreg teritoriul său și să reziste presiunilor geopolitice care urmăresc subminarea suveranității sale.

The post Criza găgăuză și consecințele sale geopolitice. Op-Ed de Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.

Continuitate și dezvoltare

Pe 7 iunie 2005, a avut loc prima transformare, care poate fi considerată și drept a doua zi de naștere, când a fost înregistrată Agenția de presă independentă Info-Prim Neo. Am putea insista pe noțiunea de transformare, pentru că noua Agenție a avut la bază aceeași echipă, aceeași politică editorială și, practic, aceeași denumire la care s-a mai adăugat doar un NEO, care obliga atât la continuitate, cât și la dezvoltare. Mai târziu, pentru comoditatea abonaților și a altor consumatori de informație, am apelat la abrevierea IPN în calitate de brand, deși denumirea juridică a rămas aceeași. Deja în calitate de IPN, pe 25 iulie 2024, a avut loc cea de a treia zi de naștere sau transformare radicală, atunci când Agenția a devenit parte a grupului media Realitatea.

S-ar putea ca toată această „matematică temporală”, de aproape 3 decenii, să ne ofere anumite date care ne-ar permite să analizăm suficient de obiectiv starea actuală a institutului Agenției de presă, dar și a presei în ansamblu din Republica Moldova.

Funcții speciale cu responsabilități speciale

Una dintre concluziile care se impune ține de rolul mai special al agențiilor de presă, datorită funcțiilor ceva mai diferite, comparativ cu alte genuri și organe de presă. Ca să își exercite funcția de informare sau, eventual, de educație, de propagandă sau chiar de manipulare, cealaltă presă este pusă în situația să aștepte ca beneficiarii să facă un efort pentru a ajunge până la platformele lor și a accesa, una câte una, informațiile sau opiniile furnizate de ele. Mecanismele agențiilor de presă prevăd și ele această procedură, având la dispoziție site-urile proprii. Dar, agențiile de presă sunt singurele care îndeplinesc și rolul de „angrosist” în domeniul media, cu aducerea la casa, masa, calculatorul și telefonul consumatorului, în bază de abonament convenit între părți, tot setul de informație în flux continuu.

Este adevărat, că, în ultimul timp, unele organe de presă în format online (de ex: site-uri, portaluri) au preluat de la agențiile de presă funcția de angrosist, doar că aceasta nu le transformă în agenții de presă veritabile. Mai întâi, pentru că, de cele mai multe ori, acestea sunt clone ale organelor de presă fie pentru că fură content mediatic de pe unde pot, sau, și mai rău, sunt și organe de propagandă și manipulare folosite de unele forțe departe de interesele presei profesioniste, inclusiv interese politice, economice, geopolitice, poate și criminale, poate și de alte genuri. La rândul lor, agențiile de presă sunt obligate, inclusiv, prin aceleași abonamente-contracte semnate cu beneficiarii, să furnizeze informație obiectivă, nepărtinitoare, de care aceștia au nevoie, de regulă, pentru a putea lua decizii corecte, de exemplu, în cazul ambasadelor și misiunilor organismelor internaționale, dar și pentru a-și putea formata un buletin de știri amplu și echilibrat, în cazul altor organe de presă.

„Călcâiul lui Ahile”

Este adevărat că acest atu de angrosist, pluralist și obiectiv, specific agențiilor de presă, devine pentru ele și un fel de „călcâi al lui Ahile”, adică locul cel mai vulnerabil care de multe ori amenință chiar existența acestora. Pentru a face gândul mai clar, revin la cazul distrugerii Agenției municipale în anul 2005. În aceeași perioadă, au fost lichidate și postul municipal de radio Antena C, și postul municipal Euro TV. Însă acestea două au fost privatizate la prețuri derizorii de către aceeași membri ai „coaliției monstruoase PCRM-PPCD”. Spre deosebire de acestea, Agenția Info-Prim a fost distrusă complet, cu concedierea a circa 30 de membri ai echipei și darea afară a acestora din sediul din strada Veronica Micle, 1, care și astăzi, la distanță de 21 de ani, stă pustiu, ruinat și degradează tare. Un post de televiziune sau un post de radio, dar și un ziar pot fi folosite în scopuri de propagandă, cu finanțare de multe ori neoficială și, de multe ori, direct sau indirect, cu proveniență din bugetul public. Iar o agenție de presă nu ai cum să o folosești în scopuri extra-mediatice, respectiv, nu ai de ce să investești în ele. În calitate de exemplu relevant ar putea servi prima și faimoasa Agenție independentă de presă, Basa-press, care și-a încheiat activitatea în scurt timp după ce fost vândută unui partid politic.

Iată de ce actorii interesați, în special partidele politice, „grupările criminale organizate”, guvernările de tot felul și-au „tras” permanent un post de radio sau TV, sau mai multe, site-uri, portaluri, bloguri, vloguri, podcasturi și troli, dar niciunul, niciodată nu și-a creat o agenție de presă, pentru că ea, apriori, trebuie să fie echidistantă și corectă, lucruri de care actorii nominalizați nu au nevoie nici pentru propria informare și nici pentru a oferi societății posibilitatea de a se informa (mai) obiectiv.

Mecanisme utilizate de toți și oricând

Cu regret, acești și alți actori au însă un interes contrariu: să existe cât mai puține agenții de presă sau să nu existe deloc. În anul apariției Info-Prim Neo, în Republica Moldova existau în jur de 13 organisme media cu preocupări de agenții de presă, actualmente există doar 2 agenții de presă independente generaliste. Practica de mulți ani în domeniu îmi oferă dreptul să cred că restrângerea spațiului de acțiune a agențiilor de presă a fost un proces țintit, permanent, gestionat în mare parte de către clasa politică, în principal de segmentele ajunse la guvernare, dar nu numai. Mecanismul a fost și rămâne și astăzi simplu și accesibil celor cu drept de decizie: diminuarea bazei economice a agențiilor de presă prin limitarea, de multe ori intenționată, a posibilităților de perfectare a abonamentelor, în special, cu instituțiile statului, cu presa subordonată lor politic, geopolitic, oligarhic etc. Aceasta chiar dacă întregul proces s-a aflat și se află în contradicție cu prevederile unei Hotărâri speciale a Guvernului Republicii Moldova nr. 1211 din 27.12.2010, p.13 al căreia stipulează: „Autoritatea publică centrală asigură abonarea la publicațiile periodice din țară și de peste hotare, precum și la știrile agențiilor de presă, pentru buna desfășurare a activității Unității”.

Cele descrise mai sus, pot genera concluzia că institutul agenției de presă din Republica Moldova se află sub pericolul dispariției, iar aceasta va influența negativ și starea generală a presei din țara noastră, care se va pomeni mai ciuntită în forme și esențe.

A fi ori a nu fi?

Ar fi cazul poate să anticipăm anumite opinii potrivit cărora declinul, până la dispariție, a agențiilor de presă ar putea fi un proces obiectiv, sub influența proceselor tehnologice vertiginoase, care fac să dispară mai multe lucruri care ni se păreau obligatorii până nu demult. Asemenea punct de vedere pare a fi profund îndoielnic atâta timp cât în țările cu tradiții democratice continua să activeze agenții de presă independente cu adevărat, care, prin impunerea unor modele profesioniste de informare și comunicare, exercită influență semnificativă asupra situației din presa și din societățile statelor lor. E suficient să amintim aici de astfel de granzi internaționali în domeniu cum sunt Associated Press (AP – SUA), Reuters (Marea Britanie/SUA), Agence France-Presse (AFP – Franța), Bloomberg News (SUA). La nivel regional și național, statele democratice mențin, de asemenea, propriile agenții de încredere pentru a asigura reflectarea corectă a realităților locale și europene: Deutsche Presse-Agentur (dpa – Germania), ANSA (Italia), Agerpres (România) etc.

Pentru Republica Moldova, nu în ultimul rând, este important faptul că, spre deosebire de aproape toate celelalte organe mass-media, agențiile de presă adresează aceleași mesaje în mai multe limbi mai multor categorii de consumatori, contribuind la depășirea stării de profundă divizare a societății moldovenești, inclusiv, după criteriul lingvistic, dar și la o mai bună cunoaștere a realităților moldovenești peste hotare, în particular de către partenerii de dezvoltare ai țării.

Există soluții?

Desigur, este și de datoria a înseși agențiilor de presă să identifice soluții pentru a abate pericolul dispariției lor. Agenția IPN a găsit o astfel de soluție în iulie 2024, când s-a pus sub umbrela grupului media Realitatea. A fost una din puținele soluții de supraviețuire pentru că un trust de presă are mai multe posibilități să manevreze cu resursele umane, financiare și tehnologice, când are de salvat o situație în una din subdiviziunile sale. Desigur, este corect ca și fiecare subdiviziune să-și dezvolte capacitățile de ajutor reciproc în caz de nevoie. Privită deja de la distanță, cred că soluția respectivă și-a demonstrat eficiența, dar este mai corect să se pronunțe în acest sens colegii mei mai tineri care au avut curajul și profesionalismul să preia povara deciziilor grele, dar necesare.

Dincolo de probleme și speranțe, mulțumim tuturor care au fost până acum cu noi, care au ales să se informeze prin IPN, în diferitele ei perioade de existență și afirmare. Mulțumim mult în special abonaților noștri, pentru încrederea ce ne-au acordat-o și ne-o acordă în calitate de sursă de informație credibilă, dar și pentru sprijinul esențial pe care ni l-au oferit și ni-l oferă în menținerea politicii editoriale nepărtinitoare. Mulțumim tuturor membrilor echipei de până acum și de acum care au fost și au rămas făcătorii de istorie a IPN și, prin IPN, a presei de la noi.

Valeriu Vasilică,
membru al echipei IPN,
ex-director-fondator al IPN

The post IPN, o Agenție de presă cu trei zile de naștere, o distrugere și două transformări mari. Op-Ed de Valeriu Vasilică appeared first on ipn.md.

Dincolo de cifrele votului, semnificația politică este mult mai profundă. Pentru prima dată de la reunificarea Germaniei din 1990, cea mai mare putere economică a Europei a pierdut o competiție pentru accesul în principalul organism al ONU responsabil de menținerea păcii și securității internaționale.

Evenimentul nu schimbă echilibrul de putere la nivel mondial, însă transmite un semnal important despre transformările care au loc în sistemul internațional. Tot mai multe state din Asia, Africa și America Latină votează în funcție de propriile interese geopolitice și economice, fără a mai urma automat opțiunile promovate de marile puteri occidentale.

În acest sens, eșecul Germaniei nu reprezintă doar o problemă a Berlinului, ci și un simptom al dificultăților cu care se confruntă întregul Occident în relația cu așa-numitul „Sud global”.

De ce a pierdut Germania?

Explicațiile sunt multiple. Pe de o parte, Austria și Portugalia și-au început campaniile diplomatice cu mult timp înaintea Germaniei, construind alianțe și acumulând sprijin în rândul statelor membre ale ONU.

Pe de altă parte, pozițiile ferme ale Berlinului în sprijinul Ucrainei și politica sa tradițională de susținere a Israelului au generat rezerve în anumite regiuni ale lumii. Nu poate fi exclus nici factorul rusesc. Oficialii germani au afirmat că Moscova a desfășurat o campanie activă împotriva candidaturii germane, încercând să reducă influența Berlinului în organizațiile internaționale.

Rezultatul demonstrează că puterea economică nu se traduce automat în influență diplomatică globală. Germania rămâne principalul motor economic al Uniunii Europene, însă capacitatea sa de a mobiliza sprijin în afara spațiului occidental este pusă sub semnul întrebării. Dacă o putere economică și politică de talia Germaniei descoperă că influența sa globală este mai limitată decât se credea, atunci statele mici și vulnerabile au toate motivele să privească cu îngrijorare spre viitor.

Pentru Republica Moldova, aceasta este poate cea mai importantă lecție a votului de la New York.

Noua ordine mondială și dispariția iluziilor

Lumea intră într-o etapă în care regulile care au guvernat relațiile internaționale după sfârșitul Războiului Rece sunt din ce în ce mai contestate.

Competiția dintre marile puteri se intensifică. Statele Unite, China, Rusia, India și alte centre de putere își urmăresc propriile interese strategice, iar instituțiile internaționale se dovedesc tot mai puțin capabile să impună reguli universal acceptate.

În acest context, principiile invocate frecvent în documentele internaționale – suveranitatea, integritatea teritorială, dreptul internațional sau egalitatea statelor – continuă să existe formal, dar aplicarea lor devine tot mai selectivă.

Realitatea crudă a politicii internaționale rămâne aceeași ca acum un secol: marile puteri decid, iar statele mici sunt adesea obligate să se adapteze.

Republica Moldova cunoaște foarte bine această realitate. Conflictul transnistrean, prezența militară rusă ilegală pe teritoriul său și dificultățile de a obține soluții internaționale eficiente reprezintă exemple concrete ale limitelor sistemului internațional atunci când interesele marilor puteri sunt implicate.

Când interesele statelor mici devin secundare

În noua configurație geopolitică, statele mici riscă să fie percepute nu ca actori, ci ca spații de influență. Pentru Republica Moldova, aceasta este o provocare existențială.

Țara nu dispune de resurse energetice semnificative, nu are capacități militare comparabile cu cele ale marilor actori regionali și se află într-o zonă de contact între spațiul euroatlantic și cel de influență rusă. În asemenea condiții, simpla existență a unui stat independent nu reprezintă automat și o garanție a securității sale.

Istoria demonstrează că statele mici supraviețuiesc nu prin neutralitate declarativă sau prin apeluri morale la comunitatea internațională, ci prin integrarea în spații politice, economice și de securitate suficient de puternice pentru a le proteja.

Din această perspectivă, votul de la ONU este un avertisment pentru toate statele vulnerabile: nimeni nu va apăra interesele lor mai bine decât o pot face ele însele prin construirea unor alianțe solide și ireversibile.

Republica Moldova între integrare europeană și imperativul reunificării

În ultimii ani, integrarea europeană a devenit principalul proiect strategic al Republicii Moldova. Acest obiectiv rămâne esențial și trebuie continuat cu consecvență. Totuși, schimbările din sistemul internațional obligă la o reflecție mai amplă asupra garanțiilor reale de securitate și dezvoltare pe termen lung.

Într-o lume marcată de instabilitate, cea mai puternică garanție pe care o poate obține un stat mic nu este reprezentată doar de promisiuni diplomatice, ci de apartenența efectivă la un spațiu politic, economic și de securitate consolidat.

Din această perspectivă, ideea reunificării Republicii Moldova cu România capătă o dimensiune care depășește sfera identitară sau sentimentală. Ea devine și o temă de securitate strategică.

Reunificarea ar însemna integrarea imediată și deplină în Uniunea Europeană și NATO, eliminarea vulnerabilităților geopolitice generate de statutul de zonă-tampon și plasarea definitivă a spațiului dintre Prut și Nistru în cadrul instituțional occidental.

Pentru prima dată după multe decenii, tema unirii începe să fie analizată nu doar prin prisma trecutului comun, ci și a viitorului comun.

Unirea – de la ideal istoric la proiect de securitate

În trecut, argumentele în favoarea reunificării erau formulate în principal în termeni istorici, culturali și identitari. Astăzi, ele sunt completate de argumente geopolitice tot mai evidente.

Războiul Rusiei împotriva Ucrainei, slăbirea mecanismelor internaționale de securitate, dificultățile ONU de a gestiona conflictele și competiția crescândă dintre marile puteri au modificat fundamental mediul strategic în care există Republica Moldova.

În aceste condiții, unirea nu mai apare doar ca un deziderat național al unei părți a societății, ci și ca una dintre puținele opțiuni capabile să ofere garanții de securitate durabile într-un mediu internațional tot mai imprevizibil.

Aceasta nu înseamnă că reunificarea este inevitabilă sau că se va produce automat. Ea depinde de voința cetățenilor de pe ambele maluri ale Prutului, de evoluțiile regionale și de contextul european.

Înseamnă însă că tema unirii devine tot mai relevantă în dezbaterea privind viitorul strategic al Republicii Moldova.

Concluzie

Eșecul Germaniei la ONU nu schimbă direct parcursul european al Republicii Moldova. Berlinul rămâne unul dintre cei mai importanți susținători ai extinderii Uniunii Europene și ai integrării Chișinăului în familia europeană. Totuși, semnificația profundă a acestui episod este alta.

El confirmă faptul că lumea se îndreaptă spre o ordine internațională în care interesele marilor puteri prevalează tot mai des asupra preocupărilor statelor mici. Într-un asemenea context, Republica Moldova nu își poate permite luxul de a rămâne într-o zonă gri de securitate și incertitudine geopolitică.

Pentru Chișinău, adevărata provocare nu este să înțeleagă de ce a pierdut Germania un vot la ONU, ci să răspundă la o întrebare mult mai importantă: care este cea mai sigură formulă prin care cetățenii Republicii Moldova își pot garanta libertatea, prosperitatea și securitatea într-o lume tot mai instabilă?

Din ce în ce mai des, răspunsul la această întrebare este căutat nu doar la Bruxelles, ci și la București.

The post Eșecul Germaniei la ONU și lecția pentru Republica Moldova. Op-Ed de Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.

Un nou front al confruntării dintre Rusia și Occident

Timp de peste trei decenii, Republica Moldova a reprezentat unul dintre principalele câmpuri de confruntare geopolitică dintre Federația Rusă și lumea occidentală. Kremlinul a utilizat întregul arsenal disponibil – conflictul transnistrean, dependența energetică, propaganda mediatică, influența economică și sprijinul acordat partidelor pro-ruse – pentru a împiedica apropierea Chișinăului de Uniunea Europeană.

Astăzi, la mii de kilometri distanță, în Caucazul de Sud, se conturează un tablou surprinzător de asemănător. Armenia, considerată până nu demult unul dintre cei mai loiali aliați ai Moscovei, începe să urmeze o traiectorie comparabilă cu cea a Republicii Moldova. Pe măsură ce Erevanul își redefinește orientarea strategică și caută noi parteneriate cu Uniunea Europeană și Statele Unite, Kremlinul reacționează exact după modelul deja testat la Chișinău.

Nu este vorba doar despre o coincidență. Este vorba despre aplicarea aceleiași doctrine geopolitice față de două state care încearcă să iasă din sfera tradițională de influență a Moscovei.

Lecția Karabahului și lecția regiunii transnistrene

Pentru Republica Moldova, conflictul transnistrean a fost principalul instrument prin care Rusia și-a menținut influența asupra politicii externe a Chișinăului. Prezența militară rusă din stânga Nistrului a funcționat timp de peste trei decenii ca un mecanism permanent de presiune. În Armenia, un rol asemănător l-a jucat conflictul din Nagorno-Karabah.

Ani la rând, Moscova s-a prezentat drept garant al securității armene. În schimb, Erevanul a acceptat o dependență strategică aproape totală. Însă pierderea Karabahului și incapacitatea Rusiei de a preveni deznodământul au provocat o adevărată revoluție psihologică în societatea armeană.

Mulți armeni au înțeles ceea ce mulți moldoveni au înțeles încă din anii 90: conflictele înghețate nu sunt soluționate de Moscova deoarece ele reprezintă unul dintre principalele instrumente de control geopolitic.

Astfel, dacă regiunea transnistreană a fost pentru Republica Moldova o lecție despre limitele „protecției” ruse, Karabahul a devenit pentru Armenia o lecție asemănătoare.

O societate care privește tot mai mult spre Europa

Poate cel mai important fenomen politic din Armenia ultimilor ani este schimbarea de mentalitate a societății.

Sondajele recente arată că aproximativ 70% dintre cetățenii armeni susțin apropierea de Uniunea Europeană și integrarea în structurile occidentale. Pentru o țară care, timp de decenii, a fost considerată unul dintre cei mai fideli parteneri ai Rusiei, această transformare este remarcabilă.

Fenomenul amintește de evoluția Republicii Moldova după invazia rusă în Ucraina. În loc să întărească influența Kremlinului, războiul a accelerat procesul de distanțare față de Rusia și apropierea de Europa.

Paradoxul este evident. Cu cât Moscova încearcă să exercite mai multă presiune asupra fostelor republici sovietice, cu atât acestea caută mai activ alternative strategice în Occident.

În Armenia, la fel ca în Republica Moldova, Uniunea Europeană nu mai este percepută doar ca un spațiu al prosperității economice, ci și ca o garanție a independenței naționale.

Kremlinul repetă scenariul aplicat în Republica Moldova

Înaintea alegerilor parlamentare armene, Moscova pare să fi ales o strategie deja cunoscută publicului din Republica Moldova. În centrul acestei strategii se află omul de afaceri Samvel Karapetyan, prezentat de numeroase cercuri pro-ruse drept alternativa la actuala conducere de la Erevan.

Metodele utilizate amintesc izbitor de modelul construit de Ilan Șor în Republica Moldova. În ambele cazuri întâlnim aceeași combinație de populism social, promisiuni economice generoase, exploatarea nemulțumirilor populației, atacuri împotriva instituțiilor occidentale și promovarea ideii că Rusia ar reprezenta singura garanție a stabilității.

În Republica Moldova, Ilan Șor a încercat să transforme frustrările sociale în capital politic pentru proiectele Kremlinului. În Armenia, Karapetyan pare să joace un rol similar, încercând să capitalizeze nemulțumirile provocate de pierderea Karabahului și dificultățile economice.

Diferența fundamentală constă însă în faptul că modelul moldovenesc este deja cunoscut. Societatea armeană poate observa astăzi consecințele pe care astfel de proiecte politice le-au avut în Republica Moldova.

Alegerile nu mai sunt doar despre guvernare

Ceea ce se întâmplă în Armenia depășește cadrul unei competiții electorale obișnuite. La fel ca în Republica Moldova, alegerile au fost transformate într-o confruntare geopolitică. Miza nu este doar alegerea unui nou parlament sau a unui nou guvern, ci orientarea strategică a statului pentru următorul deceniu.

Pentru Kremlin, pierderea influenței în Armenia ar reprezenta o lovitură geopolitică majoră. După Ucraina, Republica Moldova și Georgia, Armenia ar deveni încă un exemplu al erodării influenței ruse în spațiul post-sovietic.

Pentru Erevan însă, miza este diferită. Este vorba despre dreptul de a-și defini singur viitorul și de a construi relații externe bazate pe propriile interese naționale. Aceeași dilemă a stat și în fața Republicii Moldova în ultimii ani.

Armenia și Republica Moldova: două istorii, aceeași alegere

Desigur, Armenia nu este Republica Moldova. Cele două state au istorii diferite, poziții geografice diferite și provocări de securitate diferite. Și totuși, experiențele lor recente converg într-un punct esențial.

Ambele țări au descoperit că dependența de Rusia nu garantează securitatea. Ambele au experimentat utilizarea conflictelor regionale ca instrumente de influență geopolitică. Ambele au devenit ținta unor operațiuni de influență menite să împiedice apropierea de Occident.

În același timp, ambele au început să privească spre Europa nu doar ca spre o destinație economică, ci ca spre un proiect civilizațional și de securitate. Din această perspectivă, Armenia pășește astăzi pe urmele Republicii Moldova.

Embargoul economic – arma preferată a Kremlinului

Dacă există un element care apropie și mai mult experiența Armeniei de cea a Republicii Moldova, acesta este utilizarea embargoului economic ca instrument de presiune geopolitică.

Republica Moldova a cunoscut această practică încă din primii ani ai apropierii sale de Uniunea Europeană. În 2006, Federația Rusă a impus un embargo total asupra vinurilor moldovenești, lovind direct unul dintre cele mai importante sectoare ale economiei naționale. Au urmat restricții privind fructele și alte produse moldovenești. Atunci instituțiile economice ale statului moldovean au constatat că aceste măsuri au reprezentat o reacție politică la apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană.

Astăzi, la mai bine de două decenii de la primul embargo, același scenariu pare să fie aplicat Armeniei. Pe măsură ce guvernul lui Nikol Pașinian și-a intensificat dialogul cu Uniunea Europeană și Statele Unite, Moscova a început să introducă restricții comerciale asupra unor produse armenești, inclusiv fructe, legume, pește, băuturi alcoolice, apă minerală și flori. În paralel, oficialii ruși au lansat avertismente privind posibila eliminare a prețurilor preferențiale la gaze naturale și chiar suspendarea unor facilități economice de care beneficiază Armenia în cadrul Uniunii Economice Eurasiatice.

Coincidența este prea evidentă pentru a fi ignorată. În ambele cazuri, sancțiunile economice apar exact în momentul în care țările respective încearcă să se apropie de Occident. Mesajul Kremlinului este identic: integrarea europeană trebuie să fie asociată cu costuri economice și sociale cât mai mari.

Lecția moldovenească pe care Armenia ar putea să o repete

Paradoxal, experiența Republicii Moldova demonstrează și limitele acestei strategii. Pe termen scurt, embargourile au provocat pierderi considerabile și au creat dificultăți pentru producători. Pe termen lung însă, ele au obligat economia moldovenească să se adapteze. Vinificatorii și exportatorii moldoveni au fost nevoiți să caute noi piețe în Uniunea Europeană, America de Nord și Asia, reducând astfel dependența de piața rusă.

În loc să readucă Republica Moldova în orbita Moscovei, embargourile au accelerat procesul de diversificare economică și orientarea către piețe mai stabile și mai previzibile. Numeroși producători moldoveni recunosc astăzi că șocul embargourilor a contribuit la modernizarea sectorului vitivinicol și la creșterea competitivității produselor moldovenești pe piețele occidentale.

Un proces asemănător începe să fie vizibil și în Armenia. În fața restricțiilor impuse de Moscova, Uniunea Europeană discută deja măsuri de sprijin economic și facilități comerciale pentru producătorii armeni. Bruxellesul vorbește deschis despre „coerciție economică” exercitată de Rusia și încearcă să ofere Erevanului alternative reale de acces la piața europeană.

Astfel, la fel cum embargoul asupra vinurilor moldovenești a sfârșit prin a reduce dependența Republicii Moldova de piața rusă, actualele restricții impuse Armeniei riscă să producă exact același efect. Kremlinul încearcă să pedepsească apropierea de Europa, dar ar putea contribui, fără să dorească, la accelerarea acesteia.

Concluzie: un efect invers celui dorit de Kremlin

Privind retrospectiv, Republica Moldova oferă Armeniei nu doar un avertisment, ci și un model de reziliență. Chișinăul a demonstrat că embargourile, presiunile energetice și șantajul economic pot provoca dificultăți temporare, dar nu pot opri definitiv orientarea strategică a unui stat atunci când aceasta este susținută de o majoritate a societății.

Dacă o majoritate apreciabilă dintre cetățenii armeni privesc astăzi spre Uniunea Europeană, iar Moscova răspunde prin restricții comerciale și susținerea unor actori politici care reproduc scenarii deja testate, dar în mare parte compromise în Republica Moldova, atunci Armenia nu face decât să repete o experiență pe care Chișinăul a traversat-o în ultimii douăzeci de ani. Diferența este că Armenia poate învăța din lecția moldovenească: embargourile pot afecta economia, dar pot accelera și desprinderea de dependențele care le-au făcut posibile. Astfel, ceea ce Kremlinul concepe ca instrument de constrângere riscă să devină, încă o dată, un catalizator al integrării europene.

Ironia istoriei este că Moscova riscă să obțină exact rezultatul pe care încearcă să îl evite. În Republica Moldova, presiunile politice, energetice și informaționale exercitate de Kremlin au contribuit la consolidarea opțiunii europene. În Armenia, procesul pare să urmeze aceeași logică.

Tentativele de a transforma alegerile într-un referendum pro-rus, promovarea unor figuri politice apropiate Moscovei și exploatarea vulnerabilităților sociale pot genera pe termen scurt tensiuni și polarizare. Pe termen lung însă, ele riscă să întărească convingerea că independența reală a statului nu poate fi construită prin dependență față de o putere externă.

Dacă această tendință se va confirma, Armenia va ajunge la aceeași concluzie la care au ajuns tot mai mulți cetățeni ai Republicii Moldova: că securitatea, prosperitatea și suveranitatea nu se află în trecutul imperial al Rusiei, ci în capacitatea națiunilor de a-și alege liber propriul viitor. Astfel, Armenia nu doar că pășește pe urmele Republicii Moldova, ci riscă să devină următorul exemplu al eșecului politicii Kremlinului în spațiul post-sovietic.

The post Armenia pășește pe urmele Republicii Moldova. Op-Ed de Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.