Evoluțiile politicii modelării memoriei istorice pot fi cel mai timpuriu indicator al contradicțiilor emergente construcției statale. Diferențele în evaluarea trecutului cu iminență provoacă diferențe în valorile de bază ale societății, mai ales având în vedere supraproducția de istorie în tinerele state apărute pe ruinele URSS. În cele din urmă, unul dintre primele comploturi care au semnalat prăbușirea iminentă a Uniunii Sovietice a devenit interpretarea diferită a istoriei popoarelor subjugate de imperiu.
Statele europene s-au construit pe fundamentul istoric
În secolul al XIX-lea, în timpul formării națiunilor și a statelor naționale europene, memoria colectivă și narativul istoric au jucat un rol crucial în procesul de construcție statală atât în formarea identității colective moderne, cât și în mobilizarea politică privind procesul de edificare a statelor naționale. De regulă, aceasta a fost istoria grupului etnic titular, o narațiune etnonațională care a afirmat nu numai particularitatea și unicitatea biografiei comunității, ci și rolul său special în istorie, în primul rând, în comparație cu vecinii săi.
Una dintre caracteristicile de bază ale procesului construcției statale este atenția sporită acordată problemelor trecutului, care se reproduc prin prezența lor vizibilă și tangibilă în prezent. Ignorarea politicilor istorice care se materializează în interpretarea trecutului prin prisma interesului național, costă scump. Vorbind despre zona Balcanilor de la începutul secolului XX, Churchill afirma că aceasta produce mai multă istorie decât pot digera. Această caracteristică este aplicabilă și anumitor teritorii din spațiul post-sovietic, care continuă să rămână tributare percepțiilor istorice din perioada colonială în contradicție cu interesele edificării statului național.
Istoria ca argument al apartenenței la spațiul european
În perioada comunismului, narațiunea despre unicitatea etnoculturală a popoarelor nu era binevenită de autorități, prioritară fiind politica formării unei comunități extranaționale – poporul sovietic. Dar după 1989–1991, istoria națională în forma narațiunii etnonaționale și în înfățișarea ei însoțitoare de memorie colectivă, a revenit la viață. Această politică istorică legitima suveranitatea națională nou dobândită a tinerelor state post-sovietice. Mai mult, istoria a fost folosită ca argument împotriva apartenenței la imperiu, fostele republici unionale din vestul URSS pledând apartenența la Europa, tocmai acea Europă, ale cărei contururi coincideau cu granițele Uniunii Europene.
În narațiunile istorice naționale post-sovietice, alături de promovarea ideii de identitate și a unicității propriei istorii, a existat o prezență tangibilă a tezei despre unitatea istoriei naționale cu istoria europeană în contrasens cu spațiul eurasiatic al imperiului de la Răsărit. În plus, restaurarea narațiunii naționale clasice a fost o modalitate de abandonare a trecutului comunist, o moștenire care apărea ca străină, necaracteristică, impusă din exterior.
Balticii și ucrainenii, fără moldoveni
Întoarcerea către trecut în scopul autoafirmării în prezent a fost o strategie complet legitimă și firească pentru a trece către o Europă unită. Istoria proprie suverană a devenit un element necesar al subiectivității. În republicile baltice istoria suverană a devenit un argument de bază pentru desprinderea de trecutul sovietic și edificarea statelor naționale cu integrarea ulterioară în UE. Același parcurs și l-a asumat și Ucraina, în societatea căreia discursul etnonațional a însemnat desprinderea nu doar de trecutul sovietic, dar și de spațiul și filozofia așa-zisei lumi ruse. Cu toate acestea, acest apel la trecut de dragul unui prezent mai bun și al unui viitor mai luminos, a ascuns în sine germenii unor conflicte pe viitor.
În Ucraina politica istorică etnonațională a provocat agresiunea militară rusă împotriva statului suveran ucrainean. Pe când în Republica Moldova narațiunea etnonațională în procesul construcției statului s-a poticnit de capcana identitară, amplasată de colonialismul țarist și sovietic pe parcurs de două sute de ani de ocârmuire străină. Logica formală dicta „prorabilor” statului moldovenesc contemporan utilizarea narativului istoric moldovenist pentru consolidarea suveranității Republica Moldova cu desprinderea definitivă de imperiul de la Răsărit. Numai că în acest caz moldovenismul ca narativ istoric a coincis supărător cu politicile identitare coloniale antiromânești, aplicate Moldovei la est de Prut în perioada sovietică. Paradoxul situației în cazul Republicii Moldova constă în încercarea de a construi statul independent de imperiul colonizator, apelând la narativul istoric moldovenist, care a fost conceput și dezvoltat conform preceptelor ideologice și intereselor fostei metropole coloniale.
Moldovenismul, concept imperial
Conceptul moldovenismului imperial a fost alimentat și crescut pe drojdiile antiromânismului cras, care legitima absurdul existenții a două limbi diferite – cea moldovenească și română. Pentru a friza absurdul s-a recurs la șiretlicul rudeniei acestor imaginare două limbi, în formula mamei și fiicei. Mai mult, înșiși moldovenii au fost divizați după principiul identității etnice în două popoare diferite – moldovenii propriu ziși din stânga Prutului și moldovenii-români din partea cealaltă a râului. Chiar și după prăbușirea imperiului acest narativ istoric fals continuă să dăinuie în mințile multor cetățeni ai Republicii Moldova care, în lipsa unor politici de stat identitare bine puse la punct, au rămas în prizonieratul concepției istorice despre sine, plămădite și statuate în laboratoarele ideologice ale colonizatorilor.
De trei decenii se încearcă construcția statului Republica Moldova pe fundamentul istoric fals al moldovenismului antiromânesc, care în formula actuală se prezintă ca o conservă alterată moștenită de la răposatul imperiu, cu o societate cronic divizată după criteriul identitar și cu un sistem statal capabil să producă doar subdezvoltare. Și această stare a lucrurilor este reprodusă cu o tenacitate neroadă de toate guvernările politice care s-au succedat la cârma Republicii Moldova de la Independență încoace.
Trepte care duc în jos
Decăderea politicii istorice în Republica Moldova și-a luat avântul prin deciziile congresului neinspirat „Casa noastră – Republica Moldova” din 1994. Atunci politica celui de al doilea stat românesc pentru Republica Moldova, care lua contur pe valul Mișcării de emancipare națională și a proclamării Independenței, a fost deturnată spre construcția statului poporului moldovenesc deosebit de români. Cu timpul, abordarea primitivă antiromânească caracteristică guvernării semi alfabete agrariene în materie de politică istorică, a evoluat în formula elevată, dar nu mai puțin antinațională, a teoriei „națiunii civice”, care a fost îmbrățișată de guvernările ce i-au succedat pe agrarienii profund contaminați de narativele istorice imperiale.
Adepții teoriei „stataliste” a națiunii civice pentru Republica Moldova se inspiră din teoria și practicile națiunilor civice europene de azi. Lăsând deocamdată aparte argumentul crizei multiculturalismului prin care trec societățile occidentale, se cere subliniat faptul formării și afirmării națiunilor civice în spațiul istoric occidental în baza limbii și culturii etniei autohtone. Evreul Sarcozi, arabul Zidan, armeanul Aznavur au devenit parte a națiunii civice franceze, fiindcă au acceptat limba și cultura franceză ca pe a sa proprie. Presupusa națiune civică moldovenească, dacă are de gând să parcurgă itinerarul națiunilor europene de la care se inspiră, nu are cum să evite întrebarea despre limba și cultura națională a populației băștinașe majoritare. Pe care le va lua ca bază a construcției statului național, pe cele moldovenești cu pretenții false de originalitate, sau pe cele autentice românești?
Fără trecut, ca fără prezent și viitor
Deocamdată, toate echipele așa-numiților demiurgi ai statalității moldovenești defel nu s-au ostenit să găsească un răspuns coerent la această întrebare fundamentală pentru rostul existenții statului Republica Moldova. Mai mult, în loc să formuleze o comandă de stat privind investigarea proceselor istorice care au determinat actuala configurare etnoculturală din societatea moldovenească la est de Prut, guvernarea precedentă socialistă a lichidat finanțarea instituțională a cercetării perioadei istoriei contemporane, cu cele mai arzătoare probleme ale istoriei – anul 1918, perioada interbelică, anul 1940, perioada sovietică – în cadrul principalei instituții de cercetare a istoriei naționale - Institutul de Istorie.
Actuala guvernare pro-europeană a menținut această stare de ignorare a memoriei istorice instituționalizate, demonstrând prin această atitudine nihilistă în raport cu cercetarea problemelor istoriei naționale, lipsa vizionarismului în elaborarea unui concept bine articulat în baza experienței istorice privind prezentul și viitorul statului Republica Moldova. Lecția pentru orice guvernare pro-europeană din Republica Moldova constă în necesitatea nu doar a declara imperativul integrării europene, dar a înțelege în profunzime dialectica europenizării societății moldovenești și a algoritmului concret de acțiuni necesare de întreprins pe această dimensiune, care nu poate să nu fie în concordanță cu specificul parcursului istoric național. Dacă un stat nu este capabil să-și finanțeze scrierea propriei istorii naționale, acest stat va trăi în conformitate cu povestea istorică scrisă de străini și incapabil să garanteze cetățenilor săi un prezent și un viitor prosper.
