Persoanele cu nevoi speciale sunt nevoite să se reprofileze, după ce sunt încadrate în grad de dizabilitate, dar o bună parte a acestor oameni nu pot obține o nouă profesie, întrucât instituția de învățământ la care aspiră se află departe de domiciliul lor, iar deplasarea în scaun cu rotile la distanțe mari este un chin pentru persoanele cu dizabilități. Deși mulți oameni cu probleme de sănătate vor să însușească o meserie, ca să obțină un venit și să nu mai stea toată ziua între patru pereți, acesta rămâne a fi doar un vis pentru ei, deoarece lipsa resurselor financiare nu le permite să-și achite gazda pe perioada studiilor, susține Mihail Mărginean, președintele Societății Invalizilor, transmite IPN.
Dacă în orașe oamenii cu dizabilități au ceva șanse să se încadreze în câmpul muncii, atunci la sate aceaste șanse sunt practic nule. „Autoritățile publice locale nu sunt interesate de a crea condiții pentru ca persoanele cu dizabilități să activeze în calitate de cizmari, ceasornicari, croitori, cusători sau să repare tehnică de uz casnic, cum era pe timpuri la casele de deservire socială. Arenda unor încăperi, care le-ar permite persoanelor cu dizabilități să desfășoare mici afaceri, este mult prea costisitoare pentru buzunarul acestor oameni”, menționează președintele Societății Invalizilor.
În asemenea condiții, o bună parte a oamenilor cu nevoi speciale practică artizanatul și încearcă să vândă mărțișoare, brățări, obiecte croșetate sau împletite. Dar în lipsa unor autorizații sau patente de activitate, acești mici antreprenori sunt deseori alungați de poliție, potrivit lui Mihail Mărginean.
Responsabilul de la Societatea Invalizilor spune că în Republica Moldova nu există o statistică veridică despre câte persoane cu nevoi speciale au un serviciu, întrucât mulți angajați din această categorie ascund faptul că sunt încadrați în grad de dizabilitate, de teamă să nu fie concediați sau discriminați.
În instituțiile de stat sunt angajate mai multe persoane cu dizabilități, în timp ce în sectorul privat situația la acest capitol lasă de dorit, deși există patroni care iau la muncă oameni cu probleme de sănătate. Legea nr.60 din 2012 privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități prevede că „angajatorii, indiferent de forma de organizare juridică, care conform schemei de încadrare a personalului au 20 de angajaţi şi mai mult, creează sau rezervează locuri de muncă şi angajează în muncă persoane cu dizabilităţi într-un procent de cel puţin 5 la sută din numărul total de salariaţi”. Totodată, legea nu stipulează ce sancțiuni îi vor fi aplicate angajatorului care refuză să ia la muncă oameni cu nevoi speciale, astfel că prevederea cu 5 la sută locuri de muncă pentru persoane cu dizabilități se realizează doar pe hârtie, într-o bună parte a instituțiilor și întreprinderilor din țară, subliniază președintele Societății Invalizilor.
Au existat cazuri în care persoane cu epilepsie au acționat în judecată angajatori care au refuzat să îi la muncă, dar instanțele de judecată au dat câștig de cauză patronilor respectivi, întrucât aceștia ar fi argumentat refuzul lor de angajare prin faptul că nu-și pot permite să ia la întreprindere și un medic care ar consulta și supraveghea permanent persoanele bolnave de epilepsie, a detaliat Mihail Mărginean.
Potrivit statisticilor oficiale, în prezent în Republica Moldova sunt înregistrate circa 180 de mii de persoane cu dizabilități.
