Să-L avem pe Hristos în inimile noastre – pastorala Arhiepiscopului Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor Petru

[Iubitului nostru cler, cinstit cin monahal şi prea iubiţilor credincioşi din Sfânta Mitropolie a Basarabiei;] Har şi bucurie de la Atotţiitorul, iar de la Noi Arhierească binecuvântare! „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de desubt”. (Slujba Învierii) [Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,] Ne adună pe toţi în această noapte lumina Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos. Nici o noapte din anul bisericesc sau civil nu este atât de plină de lumină dumnezeiască ca această noapte, în orice împrejurare am fi fiecare dintre noi în viaţă, fie în familie, fie în instituţia în care lucrăm, fie în alte ocazii, de obicei fericite, simţirile noastre sufleteşti nu posedă momente precum clipele de negrăit din noaptea aceasta. În mod firesc noaptea Învierii este lipsită de întuneric aşa cum este numită de Sfinţii Părinţi „noapte plină de lumină”. Cu adevărat din mormântul Domnului de la Ierusalim, Lumina cea neînserată, cea pururea fiitoare, se arată de aproape, inundând biserica Sfintei Învieri şi sufletele tuturor credincioşilor din lume. Cu adânci fiori ţinem lumina acum în mâini şi ne-o dăruim unii altora drept mărturie personală a acestui Dumnezeu adevărat. Deşi ne aflăm aici, totuşi, lumina Învierii lui Hristos are valoarea celei primite de la Mormântul Domnului, căci o păstrăm şi în sufletele noastre nu numai în mâini. Această mărturire a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, în mod deplin trebuie să rodească în inimile, gândurile şi faptelor bune. Anul acesta, în cel de al III-lea mileniu, trebuie să fim recunoscători aşa cum se cuvine ca fii ai Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească, întemeiată de El în lume prin Duhul Sfânt, pentru că am primit aceleaşi lumini, aceeaşi Evanghelie şi cântăm împreună: „Hristos a Înviat!”. Dar cât de trişti şi de vinovaţi suntem, noi, slujitorii şi credincioşii Sfintei şi de Dumnezeu păzită Mitropolia Basarabiei în aceste vremuri de grea încercare aflate acum în dezbinări şi contraverse, de aceea împreuna noastră adeverire, „Hristos a Înviat”, trebuie să însemne o Dumnezeiască chemare la reconciliere. Cu aceeaşi iubire ne cheamă şi acum la El, la Biserica Lui, şi spune: „ Nu vă temeţi” ( Matei 28,5), „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. Prin Învierea Sa din morţi Mântuitorul Hristos a zdrobit moartea, aceasta nu mai are putere asupra creştinilor. Creştinii nu mor. Creştinii doar adorm cu trupul şi trec cu sufletul în viaţa cea veşnică. [Iubiţii mei fraţi şi surori în Domnul,] Ceea ce este foarte important faptul că istoria se alătură acestei lucrări Dumnezeieşti, adică timpul şi spaţiul pentru a-şi arăta valoarea lor adevărată. Prin Învierea lui Iisus Hristos s-a deschis omenirii o cale nouă pe care nimeni înaintea Lui nu mai păşise. Creştinismul a adus adevărata forţă sufletească atât popoarelor Europei, cât şi popoarelor încreştinate din alte părţi ale lumii prin darul nemuririi pe care L-a adus Învierea Domnului născut dintre pământeni. Prin ceea ce a-ţi împlinit dumnevoastră în zilele acestea, prin Taina Spovedaniei şi prin Taina Împărtăşaniei, cu Trupul şi Sângele Domnului, a-ţi dobândit nestricăciunea şi nemurirea sufletească. Nu mai are putere vrăjmaşul, răul, păcatul asupra creştinului, care poartă în chivotul inimii sale, Trupul şi Sângele Domnului, făcându-ne astfel una cu Fiul lui Dumnezeu. Căci fiu al lui Dumnezeu după har, devine fiecare creştin, iar Mântuitorul Hristos devine fratele nostru mai mare, şi prin urmare în mod firesc noi toţi suntem fraţi întru Hristos. Slujbele din zilele Săptămânii Patimilor, cu imnografia lor neegalată în scriitura universală, arată valoarea de necuprins cu mintea omenească a Învierii Domnului, această roadă covârşitoare adusă de Domnul nostru Iisus Hristos şi de care trebuie să se bucure omenirea întreagă şi fiecare om în parte. [Iubiţi fraţi şi surori,] Anul trecut s-au împlinit 15 ani de la reactivarea Mitropoliei Basarabiei şi astfel, în nădejdea bucuriei Învierei lui Hristos, păşind cu toţii, tineri şi vârstnici, spre un progres spiritual şi naţional în acest secol binecuvântat. Mai ales istoria noastră naţională este grăitoare în acest sens, pentru că poporul nostru a fost încreştinat acum aproape 2000 de ani prin predica Sfântului Apostol Andrei. Acest fapt istoric dă existenţei noastre ca popor o demnitate aparte. În rândul popoarelor creştine noi suntem cei dintâi care au aflat Calea, Adevărul şi Viaţa păstrând cu sfinţenie aceste valori veşnice. Suntem, aşadar, o Biserică Ortodoxă a Învierii, a Crucii şi a Biruinţei. De aceea, Crucea şi Lumina, pe care aţi primit-o în seara aceasta, sunt o componentă a sufletului nostru, a poporului nostru român din Basarabia, care a transformat suferinţa şi nedreptăţile şi toate vicisitudinile istoriei într-un prilej de călire sufletească şi dobândire de virtuţi, indiferent de încercările prin care am trecut. Este foarte însemnat acest lucru pentru noi, pentru ortodocşi. Nu întâmplător Biserica noastră autonomă din Basarabia a avut în fruntea ei mari slujitori. Cei trei mari ierarhi înaintaşi ai mei, precum Mitropolitul Gurie Grosu, Episcopul Efrem Enăchescu şi Episcopul Dionisie Erhan, mi-au fost călăuză în duhul spiritualităţii şi de la fiecare am cules valori de învăţătură pe care ei le-au adus în viaţa Bisericii noastre, păstorind Biserica în vremuri foarte grele. Cu lumina Învierii în suflet mărturisesc vrednicia credincioşilor noştri dreptmăritori, a preoţilor, a monahilor din mănăstiri, care s-au dovedit a fi temei şi ajutor în viaţa Bisericii. Prezenţa frăţiilor voastre la slujba Învierii reprezintă de asemenea o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, astfel şi-au întocmit vieţuirea lor de creştini, moşii şi strămoşii noştri, care în faţa împlinirii unor idealuri naţionale îşi uneau efortuirile. În 1918, clerului şi credincioşilor de la Alba Iulia nu le-a lipsit ideea de unitate şi de înviere a neamului, încât anul acesta se împlinesc 90 de ani de la acel mare eveniment. Este un dar al lui Dumnezeu ca limba, credinţa şi statornicia pe acest pământ să fie moştenirea noastră de inimă şi de suflet. Domnul Hristos prin Învierea Sa dăruieşte viaţă şi celor din morminte, cu atât mai mult ne dăruieşte nouă celor vii şi tuturor celor care au trecut de această viaţă în nădejdea învierii, tineri şi vârstnici. Acest adevăr îl trăim noi, fiii Mitropoliei Basarabiei. Trebuie să ne bucure pe toţi faptul că Biserica iubeşte tinerii şi doreşte ca aceste vlăstare ale neamului să contribuie la unitatea Bisericii. Praznicul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos redă bucuria fiecăruia dintre noi să ne îmbrăţişăm unii pe alţii cu salutul „Hristos a Înviat”. Cât de limpede şi cât de frumos se adeveresc cuvintele Sfîntului Apostol Pavel atunci când scria el corintenilor: „Dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propăvăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” ( I Cor 15,4 ). Această propovăduire de 2000 de ani a lui Hristos cel Înviat a fost plătită cu sângele de către nenumăraţii martiri pentru credinţă. Golgotele de-a lungul secolelor nu au făcut decât să întărească credinţa, iar această credinţă vie şi lucrătoare se vede şi astăzi în sufletele credincioşilor. Dacă ne limităm la noi, la poporul nostru născut crestin - roadele jertfei Mântuitorului şi roadele Învierii le găsim răsfirate de-a lungul secolelor, le găsim implantate în pământul nostru strămoşesc, adevărate faruri şi leagăne de cultură şi credinţă, le găsim în sufletele tuturor martirilor care au murit în închisorile comuniste pentru credinţă şi pentru neam. Dar iată Învierea ne cheamă şi acum ca să nu ne îndepărtăm de tulpina Care este Hristos, „ Calea, Adevărul şi Viaţa”. Aceste adevăruri au fost şi sunt păstrate cu mila şi ajutorul lui Dumnezeu, de-a lungul a 2000 de ani, de acest popor care şi-a zidit casele înţelepciunii sale de-a lungul secolelor - biserici şi mănăstiri - nu pe nisip, ci pe stâncă, adevărate focare de artă şi cultură, străbătute şi întruchipate în Mântuitorul Iisus Hristos. De aceea este necesar ca noi să continuăm acestă viaţă şi să facem din ea , din chivotul nostru cel mai dinlăuntru - inima şi sufletul nostru - o scară către cer, o scară către unitate, o vistierie a iubirii dumnezeieşti, care de mii şi mii de ani învăluie lumea. Iubirea Mântuitorului răstignit pe cruce ne cere ca noi - prin faptele noastre şi prin credinţa noastră - să ne tămăduim, străduindu-ne să nu mai sângereze coasta Mântuitorului Iisus Hristos la fiecare păcat al nostru. Iată de ce istoria are pentru noi o valoare mare, Biserica Ortodoxă nu se înscrie acum în istoria neamului nostru românesc, ci s-a înscris, se află în istoria poporului, de când a luat fiinţă acesta ca popor român şi creştin. Să începem cu noi această neîncetată revărsare de lumină, de nădejde şi de bucurii, pe care să le trăim noi înşine şi să le putem răspândi semenilor noştri. Lumea are nevoie de aceste valori, iubiţi fraţi şi surori întru Domnul. Fiecare dintre noi, tânăr sau vârstnic, suntem datori să urmăm exemplul celor care, cu vrednicia, înţelepciunea şi maturitatea lor, dau pildă de pe acum de credinţă statornică şi puternică în Hristos, împărtăşindu-se de roadele Învierii Sale. De aceea, momentul acesta este foarte însemnat şi nu trebuie să-l uităm. Primind lumina lui Hristos în mâinile noastre, auzim marea vestire: „Hristos a Înviat!”, învrednicindu-ne să rostim: „Adevărat a Înviat Domnul!”, ne implicăm clipă de clipă în viaţa de creştin autentic, adevărat mărturisitor al credinţei celei dreptmăritoare. Acesta este firul istoriei sfinte a neamului nostru, aşa s-au implicat strămoşii noştri în păstrarea credinşei. Şi noi avem aceeaşi datorie sfăntă! Iubind Biserica, iubind Adevărul, mergînd pe Calea Mântuitorului Iisus Hristos şi trăind Viaţa, avem nădejdea că fiecare picătură de faptă bună, fiecare mărgăritar de gănd frumos din sufletul nostru, se adaugă la frumuseţea împărăţiei lui Dumnezeu cea de aici, de pe pământ, îmbogăţind-o aşa cum primăvara îmbogăţeşte creaţia lui Dumnezeu şi o schimbă, spre bucuria noastră. Tot aşa şi noi, slujitorii şi credincioşii Bisericii noastre, putem să fim florile vii şi binemirositoare ale bisericii, florile locaşului lui Dumnezeu şi ale credinţei noastre ortodoxe neştirbite. Întreaga creştinătate află în credinţa ortodoxă, posibilităţi şi căi de apropiere. Este un mare dar al lui Dumnezeu faptul că Ortodoxia a păstrat pravila prin suferinţele ei, prin jertfele martirilor răsăriţi din prigoanele şi golgotele istoriei, aşa cum Hristos şi Ucenicii Săi ne-au lăsat-o. Aceasta este, iată o perspectivă a perceperii Învierii şi - mai ales - a roadelor ei. Coborând întru cele dinlăuntru ale noastre şi cercetându-ne cugetele, trebiue să facem să izvorască din vistieria inimii cele bune şi trainice pentru viaţa individuală şi obştească. Iisus ne iubeşte pe toţi şi aşteaptă să ne întâlnească la fiecare pas. De aceea, este nevoie pentru noi să-L avem în sufletele noastre, adeverind această mare bucurie mărturisitoare: [„Hristos a Înviat!”], prin credinţa noastră lucrătoare: [„Adevărat a Înviat!”].