 |
|
| Anatol Țăranu | |
Terminarea Războiului Rece, provocată de căderea spectaculoasă a URSS, a trezit în lume un adevărat val de speranțe privind presupusul început al epocii non-violenței în relația marilor puteri și, deci, excluderii pericolului războiului nuclear. Entuziasmul pacifist a fost atât de mare, încât în științele despre societate a făcut vâlvă constatarea lui Francis Fukuyama, sociolog și economist american de origine niponă, despre „sfârșitul istoriei”. Insuflau speranțe și primele încercări de democratizare a societății ruse, la începutul anilor 90 ai secolului trecut. Atunci puțini au fost dintre acei observatori ai vieții internaționale care avertizau asupra complexelor imperiale ale Moscovei lui Elțin, ce au început să se facă resimțite timpuriu, deja în conflictele militare din Transnistria și Abhazia. Însă la începuturi, sedus de perspectiva unei Rusii democratice, concertul internațional a preferat să închidă ochii la derapajele imperialiste ale politicilor Moscovei în spațiul post-sovietic, soarta moldovenilor și georgienilor fiind sacrificată de dragul iluziilor geopolitice ale Occidentului din acea perioadă.
Inițial, Occidentul nu a auzit amenințarea rusă
Cu toate acestea, deja la începutul anilor 2000 devenea tot mai clar că implozia URSS a fost o rană grea, dar care nu a dus implicit la decesul imperiului rus. În plan politic și economic, Rusia pierduse substanțial din ponderea Uniunii Sovietice pe scena internațională, pierzând și calitatea de supraputere mondială. Dar ca forță militară nucleară Rusia și-a păstrat rolul de a doua putere în lume, comparabilă cu cea americană. Iar la capitolul mentalului colectiv al societății ruse, spiritul imperial sovietic s-a păstrat doar cu unele schimbări nesemnificative de ordin narativ, fără a pierde din substanța de bază. Societatea rusă a rămas profund ancorată în valorile spirituale ale imperialismului „velicoderjavnic”, în nostalgiile imperiale ale societății ruse, ele servind un sol prielnic pentru rediviva politică a revanșei imperialiste ruse.
În anul 2007, în celebrul său discurs de la Conferința de Securitate de la Munchen, Putin a anunțat despre planurile sale de a revizui relațiile cu NATO și a clamat „dominația monopolistă a Statelor Unite în relațiile globale”, în acest fel punând bazele cursului politic antiamerican și antioccidental al regimului său. Occidentul nu a auzit suficient de deslușit amenințarea rusă, continuând să se înfrupte din energia ieftină furnizată în condiții aproape monopoliste de către Rusia pe piețele europene. Sumele fabuloase obținute de Moscova din comerțul energetic, au permis regimului lui Putin să cumpere loialitatea politică a societății ruse și să subvenționeze din plin complexul militar și armata. Iar propaganda Kremlinului a ridicat la grad de paroxism cultul victoriei în Marele Război Patriotic, inoculând societății ruse contemporane acceptul pentru război ca modalitate de restabilire a măreției imperiale pierdute. În așa fel a fost netezită calea spre viitoarele războaie în spațiul fostului imperiu țarist și sovietic, pe care Putin îl identifică cu Rusia istorică.
Și declanșarea acestor războaie nu a întârziat să se producă. Prima victimă a războiului imperialist dus de Rusia lui Putin a devenit Cecenia rebelă, mai apoi a venit rândul Georgiei anului 2008. Următorul act al agresiunii imperialiste ruse a fost anexarea de la Ucraina a Crimeii, în 2014. Punctul culminant al revanșei imperialiste ruse a devenit războiul împotriva Ucrainei, declanșat de Rusia la 24 februarie curent și care continuă până în ziua de astăzi. Ca răspuns la o asemenea sfidare impertinentă a dreptului internațional și a normelor de conduită interstatală majoritar acceptată în lume, comunitatea internațională și, în primul rând, civilizația occidentală, după o întârziere supărătoare de mai mulți ani, a reacționat prin măsuri consistente de solidarizare și susținere politică, militară și de altă natură pentru victima agresiunii militare ruse – Ucraina. În aceiași măsură sunt întreprinse acțiuni de blamare politică și economică a agresorului – Federația Rusă, izolarea multiaspectuală internațională a statului rus și a decidenților săi, ele devenind linia directoare a acestei politici.
Acum, izolarea Rusiei este reală
La ora actuală, grație oprobiului internațional pe motiv de agresiune militară împotriva Ucrainei, Rusia lui Putin încă nu a atins condiția unei țări paria, precum Coreea de Nord, dar Rusia nu mai face parte din agenda mondială care nu este legată de subiectul celui de-al treilea război mondial. După ce armata rusă a atacat Ucraina, pe 24 februarie, nicio națiune majoră nu s-a raliat în spatele Rusiei. Confruntarea Rusiei cu Occidentul în cazul războiului din Ucraina a dat start amplelor programe de sancțiuni politice și economice care au împins Moscova la marginea politicii mondiale și a procesului de luare a deciziilor în probleme presante, cum ar fi, de exemplu, drepturile omului sau schimbările climatice. Izolarea Rusiei în plan internațional se resimte acut la nivelul societății civile ruse: nu mai există excursii turistice și excursii științifice, sportivilor sub emblema Federației Ruse le este restricționată intrarea în arenele lumii, nu se mai fac afaceri ca de obicei, nici în sens restrâns, nici în sens larg.
Agresiunea Rusiei asupra Ucrainei i-a speriat și pe vecinii Moscovei din spațiul post-sovietic, și a determinat țări precum Kazahstan și Uzbekistan să caute alianțe în altă parte. Faptul că Rusia devine tot mai mult un stat proscris este demonstrat și de marile probleme cu care se confruntă Moscova în cadrul CSTO, alianță politico-militară ale unor state CSI din arealul dominației geopolitice ruse. În ianuarie a acestui an, CSTO a desfășurat prima și, eventual, ultima operațiune comună de succes în Kazahstan, salvând regimul politic de la Astana de furia protestului stradal. Însă Kazahstanul „salvat”, imediat după aceea a însușit o poziție politică deschis anti-rusă, refuzând categoric să ajute Rusia să depășească sancțiunile occidentale. În timpul vizitei președintelui chinez Xi Jinping din anul curent în Kazahstan și a întâlnirii sale cu președintele Tokayev, ambii lideri au constatat constituirea unui parteneriat strategic etern între ambele state, relațiile Kazahstanului cu Rusia fiind în acest caz categoric eclipsate. Interesant este că imediat după această vizită, ministrul Afacerilor Externe al Kazahstanului a declarat că țara sa nu va încălca în niciun fel sancțiunile anti-rusești.
Imperiul cotropitor, în căutare de aliați în Africa și Asia
Kremlinul încearcă să spargă izolarea internațională prin căutarea frenetică a aliaților în Africa, Asia și Orientul Mijlociu, punând la cale construirea unei coaliții anti-occidentale. Cu acest scop propaganda Moscovei face apel la așa-numita ipocrizie și standardele duble ale politicilor Occidentului. Din acest narativ propagandistic nu lipsește apelul permanent la amintirea rolului istoric al Occidentului în crearea imperiilor coloniale și jefuirea fostelor colonii. Ceea ce propaganda rusă nu amintește niciodată, este faptul că însăși Rusia în toate încarnările sale istorice, a fost un imperiu cotropitor și a provocat suferințe imense popoarelor cotropite.
Rusia mizează enorm pe relația cu China în speranța de a se salva de dezastrul sancțiunilor internaționale. Însă China - această nouă supraputere mondială, își urmărește cu strictețe propriile interese în confruntarea frontală a Rusiei cu Occidentul. În special, China evită să se implice în ajutorarea Rusiei să depășească sancțiunile, chiar dacă beneficiază din plin, alături de India, de prețuri de dumping la resursele energetice ruse, care pierzând piețele de desfacere occidentale, se vând la prețuri dezavantajoase în țările asiatice. Această poziție a Chinei este recunoscută chiar și de oficialii americani, inclusiv președintele Joseph Biden și secretarul de stat Anthony Blinken. Și pe această dimensiune nimic nu s-a schimbat nici măcar după demersul puternic din partea SUA sub forma vizitei lui Nancy Pelosi în Taiwan. În plus, China reduce chiar și multe proiecte economice convenite anterior în Rusia.
Izolată Rusia, izolat și Putin
Dezastrul izolării Rusiei se conturează și mai pregnant prin poziția de politician proscris în plan de relații internaționale pentru Putin. Primul semnal în acest sens a sunat pentru Putin la summitul celor mai dezvoltate economii ale lumii, G 20 de la Brisbane Australia, din 2014. La acel summit Putin a participat la puțin timp după anexarea Crimeii de către Rusia și reprehensiunea concertului internațional la această acțiune sfidătoare la adresa dreptului internațional de către Moscova s-a manifestat printr-un gest simbolic de plasare a liderului rus în flancul îndepărtat al fotografiei tradiționale de familie. În plus, la acea întrunire Putin a fost atât de evitat de alți lideri, încât a preferat să plece mai devreme de încheierea lucrărilor summitului.
Însă liderul de la Kremlin a învățat de o manieră exhibiționistă lecția australiană. Opt ani mai târziu, după ce a lansat războiul de invazie în Ucraina, la 24 februarie, și a amenințat Occidentul cu armele nucleare, el a ales să absenteze cu totul de la evenimentul crucial al anului politic internațional 2022, summitul G 20 din Bali, Indonezia. Putin a recurs la această decizie silită pentru a evita o umilință publică și mai mare celei de la summitul de la Brisbane, alegând să-l delege la întâlnirea din Bali pe Serghei Lavrov, ministrul său de externe. De data aceasta deja Lavrov a gustat din plin din cupa umilinței publice, atunci când mai mulți lideri ai statelor G 20 au refuzat să apară pe o fotografie comună cu reprezentantul statului agresor în războiul din Ucraina. Ministrul rus, aidoma șefului său de la Moscova în 2014, s-a retras de la summitul din Bali cu mult timp până la sfârșitul lucrărilor lui. Mulți observatorii au relevat tactica nereușită a Moscovei, care a încercat în acest fel să-l protejeze pe liderul rus de o furtună de condamnări în Indonezia, dar absența lui Putin riscă să izoleze și mai mult Rusia deja lovită de sancțiuni occidentale fără precedent.
Când va fi depășit blestemul propriei istorii?
Lovită grav de sancțiuni, devenind tot mai pronunțat o țară proscrisă în plan internațional, Rusia continuă și amplifică războiul în Ucraina numai datorită voinței politice a regimului autoritar de la Moscova. Războiul din Ucraina arată cu precizie sursa autocrației politice din Rusia, care se identifică cu însuși proiectul imperial, iar dictatorul din Kremlin folosește războiul imperialist pentru a-și lichida inamicii și a disemina frica pe tot cuprinsul societății ruse. Ideile democratice nu au triumfat în Rusia în anii ce au urmat disoluției URSS, fiindcă societatea rusă a acceptat proiectul imperial, în detrimentul libertăților democrației liberale. Istoria recentă a Rusiei arată cât de grea este povara culturală a trecutului și cât de persistente sunt năravurile autocrației de a impune obișnuința pentru ruși de a trăi în frică. De aici concluzia despre perspectivele unei păci durabile în Ucraina, care poate să existe nu doar ca rezultat al schimbării regimului politic la Moscova, dar mai este nevoie și de o schimbare profundă a ceia ce se numește definiția și condiția națiunii ruse. În acest sens viitorul Rusiei va fi configurat nu doar de legile mistice ale istoriei, ci și de modul în care conducătorii și cetățenii ruși vor asimila și interpreta tragedia acestui război brutal și nedrept pentru ei. Iar aceasta înseamnă că rușii trebuie să nu-i mai permită lui Putin, sau oricărui altui politician cu veleități dictatoriale, să dețină dreptul de a defini ce înseamnă să fii rus. Și șansa pentru societatea rusă de a depăși blestemul propriei istorii, împreună cu posibilitatea anulării statului de stat proscris pentru Rusia și a triumfului democrației în societatea rusă, vor deveni reale doar atunci când Crimeea va fi eliberată și când drapelul ucrainean va flutura, inclusiv, peste Sevastopol.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.