 |
|
| Dionis Cenuşa | |
În noiembrie 2018 se termină mandatul actualului Parlament moldovenesc, ceea ce face posibilă organizarea alegerilor parlamentare în luna decembrie. Forțele politice care controlează una sau mai multe ramuri ale puterii de stat, Democrații și Socialiștii, își re-ajustează eforturile și tacticile, lansate încă din perioada alegerilor prezidențiale din 2016. Acestea mizează, în primul rând, pe substanță geopolitică și mobilizarea cetățenilor în jurul unor temeri legate de agresiuni (semi)reale de ordin intern sau extern. În alt colț al eșichierului politic, opoziția extra-parlamentară, condusă de Maia Sandu și Andrei Năstase, capitalizează imagine ca urmare a confruntării cu guvernarea, comunicarea activă cu partenerii externi, iar mai recent din participarea la alegerile locale pentru conducerea capitalei. Restul partidelor politice au șanse electorale infime. Unicul lor acces în Parlament poate avea loc dacă se impun în votul din circumscripțiile uninominale.
Pe lângă asocierea cu Uniunea Europeană, evaluată pozitiv de majoritatea cetățenilor (IRI, Martie 2018), principalele forțe politice din țară gravitează în jurul dezbaterii despre fezabilitatea sau, din contra, amenințările ce pot rezulta din promovarea ideii reunificării cu România. Intensificarea discursului pro-reunificare este determinată de celebrarea a 100 ani de la reunificarea teritoriilor românești, realizată în sec. XX. Pe acest fundal, peste 140 de autorități publice locale din Republica Moldova (consilii raionale, consilii locale etc.) au semnat declarații simbolice de reunificare cu România. Printre semnatarii declarațiilor de reunificare se numără mai multe autorități publice locale din diferite localități românești din proximitatea frontierii moldo-române și nu numai (Timiș, Iași, Constanța, Prahova, Craiova, Buzău).
Mai mult ca atât, demersul pentru o eventuală reunificare a Moldovei cu România a fost consfințit în declarația semnată de Parlamentul României pe 27 martie 2018, data la care forțele unioniste celebrează evenimentul istoric de 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România. Este pentru prima dată de la independența Moldovei când organul legislativ al statului vecin admite deschis interesul față de reunificare. Prin acest demers, majoritatea absolută a forțelor politice reprezentante în forul legislativ de la București leagă actul unei eventuale uniri cu „dezvoltarea și afirmarea națiunii românești”. Condiția primordială invocată de partea română este existența unei voințe suverane a cetățenilor din Republica Moldova. Concomitent, România exclude orice amestec din exterior pentru a influența actul de reunificare.
Demersul clasei politice de la București nu a fost contestat în Moldova decât de forțele pro-ruse în frunte cu președintele Igor Dodon, în timp ce guvernarea și opoziția extra-parlamentară au salutat-o în mod tacit. Totodată, emanciparea unionismului este deocamdată ignorată de către UE. La fel, nici Rusia nu manifestă vreun interes deschis, ceea ce trebuie să trezească cel puțin semne de întrebare, dacă nu îngrijorări (IPN, 19 Februarie 2018).
Factorii multiplicatori ai mișcării unioniste
Deși discursul pro-unionist a circulat mereu în spațiul public moldovenesc, acesta nu a avut niciodată o densitate extinsă în rândul forțelor politice, aflate pe scena politică centrală de pe ambele maluri ale Prutului. Până în 2009, forțele politice cu retorică unionistă acționau în sisteme închise de interacțiune socială, ceea ce făcea ca impactul și atractivitatea lor să rămână limitate în rândul cetățenilor.
O serie de factori complecși au contribuit la dinamizarea mișcării unioniste din Moldova și România din ultimii ani.
În primul rând, un prim punct de pornire a fost sporirea atractivității României după aderarea acesteia la NATO și UE. Din aceasta a rezultat o reanimare semnificativă a economiei, accesarea fondurilor europene și respectiv majorarea veniturilor publice, ulterior accesate de către cetățenii români și disponibile pentru cetățenii în devenire, din proximitatea României.
Al doilea moment critic favorabil unionismului ține de înrăutățirea calității guvernării în Republica Moldova, acompaniată de multiplele crize politice și conturarea disfuncțiilor din diverse sectoare sociale și economice (educație, asistență socială etc.), în special nuanțate după 2009. Aceasta a fragmentat atașamentul cetățenilor față de statul moldovenesc și a accelerat căutarea alternativelor în exterior, inclusiv prin îmbrățișarea afilierii identitare cu România.
Al treilea aspect ce a avantajat un unionism mai expresiv rezidă în facilitarea procesului legal de redobândire a cetățeniei românești pentru populația eligibilă din afara frontierelor românești. La fel, lacunele din sistemul public românesc și incidența corupției a permis dezvoltarea unor rețele informale de intermediari, extrem de ramificate, prin care, în particular în Moldova, obținerea actelor românești s-a simplificat suplimentar. În acest fel, cetățenii moldoveni cu dubla cetățenie au început să beneficieze de drepturile caracteristice cetățenilor europeni, precum cele de a călători liber în țările UE, dar cel mai important – de a se integra mai ușor, pe căi legale, în câmpul muncii din Europa.
Nu în ultimul rând, un rol particular în proliferarea curentului unionist o are agitația politico-electorală din Moldova, unde scrutinul electoral din 2018 reprezintă o situație decisivă pentru Democrați și Socialiști. Menținerea puterii politice și respectiv extinderea imunității în raport cu justiția constituie principalele motivații ale Democraților. Pe de altă parte, Socialiștii în frunte cu președintele Igor Dodon vor să preia puterea politică și să construiască o verticală a puterii, în care formațiunea pro-rusă să poată controla toate ramurile puterii. Pentru ambele formațiuni politice, activismul politic unionist are o semnificație electorală considerabilă. Socialiștii folosesc elementul unionist pentru a-și mobiliza electoratul pro-moldovenist și pro-rus în fața riscului eventual de descompunere a statalității moldovenești. În cazul Democraților, pe de o parte, incitarea unionismului distrage atenția publicului de la dosare publice mai importante. Pe de altă parte, neacționând deloc împotriva unioniștilor, Democrații încearcă să diminueze raza de impact electoral a opoziției extra-parlamentare (Maia Sandu și PAS), care în mod deschis simpatizează și se asociază cu ideea unionistă, susținută de circa 20% din populație. Adițional, prezența unioniștilor în spațiul public generează o situație artificială de panică, ceea ce face ca publicul să fie mai susceptibil la propaganda internă, instrumentată de către instituțiile mass-media asociate cu PDM sau PSRM.
Euro-unionismul și (re)integrarea europeană
Unionismul este perceput diferit în societatea moldovenească. Există cel puțin trei abordări față de ideea unionistă. Prima abordare este cea istorico-reparatorie și se axează pe refacerea justiției istorice față de unitatea teritoriilor românești, distrusă de actorii geopolitici mai puternici în sec. XX. În acest sens, statalitatea Moldovei constituie o variabilă temporară, ce își va pierde relevanța după reunificarea cu România.
Prin prisma celei de-a doua abordări, cea pragmatică, unirea cu România este o necesitate obiectivă și urgentă, determinată de incapacitatea inerentă a clasei politice moldovenești de a guverna țara în mod eficace și în folosul interesului public. Acest punct de vedere este conectat foarte slab la argumentele istorice și se focusează pe calcule practice vizavi de beneficiile materiale pe care le poate oferi proiectul de reunificare cetățenilor din stânga Prutului.
A treia abordare față de unionism este cea precaută. Aceasta nu neagă esența unionismului și recunoaște argumentele istorice, dar este reticentă față de idee deoarece, anticipează o serie de riscuri, ignorate de primele două abordări. Preocuparea principală ține de caracterul exploziv pe care proiectul unionist îl poate avea pentru stabilitatea internă a Moldovei și a regiunii. Pe intern, vor fi compromise grav relațiile Chișinăului cu regiunile populate de minorități rusolingve, noi mișcări de separatism devenind inevitabile. Iar, pe extern, vor fi deteriorate relațiile bilaterale dintre România și Ucraina. Aceasta va alimenta adițional discursul naționalist din statul ucrainean și va extinde animozitățile dintre Kiev și statele membre estice ale UE. Totodată, tentativa de reunificare cu România poate fi folosită de Rusia pentru a justifica o eventuală dezghețare a conflictului transnistrean.
Deși forțele politice asociate cu UE, care pot accede în Parlament după alegeri (Partidul Democrat, PAS și Platforma DA) flirtează cu ideea unionistă, acestea refuză să și-o asume în întregime din raționamente electorale. Maia Sandu este practic unicul lider politic popular, care deși se pronunță cu regularitate în favoarea unionismului, preferă să-l țină separat de agenda politică a partidului său (PAS). Alte forțe politice cu viziuni unioniste clare, dar care dispun de o bază electorală inferioară, tind să compare unionismul cu re-integrarea europeană a Moldovei și revenirea la spațiul valoric european. Echivalarea (re)integrării europene cu proiectul unionist riscă să adune nemulțumire și neîncredere față susținătorii vectorului european din Moldova. Indirect, aceasta poate contribui la demonizarea agendei europene, deja țintită de către partidele pro-ruse, în frunte cu președintele Dodon.
În loc de concluzii...
Unionismul exprimat de către moldoveni este neomogen. Ponderea lui a crescut în ultimii ani, în particular din cauza eșecurilor repetate ale clasei politice moldovenești de a îmbunătăți viața cotidiană a cetățenilor. Sărăcia, corupția, deficiențele economice și pierderea încrederii în statul moldovenesc încurajează moldovenii mai pragmatici să se orienteze spre România. O parte dintre aceștia caută să-și maximizeze sau securizeze bunăstarea, alții folosesc apartenența românească pentru a pătrunde în alte societăți occidentale.
Din varii temeri electorale, deși interacționează activ cu ideea unionistă, forțele politice pro-europene capabile să ajungă în Parlament evită să o preia integral. Chiar dacă unionismul dispune de potențial de creștere, viziunile stataliste și pro-ruse încă sunt dominante în societate.
În dorința de a deveni mai acceptabile, forțele unioniste sporesc asocierea cu integrarea europeană. Asemenea tactică, deși poate avea efecte pozitive pentru ideea unionistă, riscă să alimenteze neîncredere față de vectorul european și UE. În contextul alegerilor parlamentare, aceasta poate avantaja, în primul rând, dar nu numai, forțele pro-ruse.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.