 |
|
| Anatol Țăranu | |
S-au împlinit 84 de ani de la semnarea pe data de 23 august 1939, la Moscova, a Tratatului de neagresiune dintre Germania și URSS, cunoscut mai bine ca Pactul Ribbentrop – Molotov. Acest Tratat era însoțit de un Protocolul secret, anexă la pact, care prevedea divizarea Europei răsăritene în sfere de influență între părțile semnatare. Ceva mai târziu, ministrul german al afacerilor externe, von Ribbentrop, cel care semnase împreuna cu șeful diplomației sovietice Molotov pactul și protocolul secret la el, a declarat că el nu sosise la Moscova pentru a cere URSS ajutor militar împotriva Angliei și Franței. Germania este destul de puternică pentru a se măsura și cu Polonia, și cu aliații ei occidentali, a afirmat ministrul lui Hitler. În arhivele timpului s-a păstrat și reacția lui Stalin: „Punctul de vedere al Germaniei de a refuza orice ajutor militar este demn de respect. Totuși, o Germanie puternică este o condiție obligatorie pentru pacea în Europa. Ca urmare, Uniunea Sovietica este interesata în existența unei Germanii puternice”.
Au anunțat pace și au declanșat război
Deci, toată propaganda sovietică în cazul pactului denumit de istorici Ribbentrop-Molotov, punea accentul pe „pace”. Oficiosul sovietic „Pravda” așa și a numit tratatul sovieto-nazist – „pactul păcii”. Numai că peste o săptămână după semnarea odiosului pact, în dimineața de 1 septembrie 1939, Germania lui Hitler a atacat Polonia, deschizând astfel cel de-al Doilea Război Mondial. Iar pe 17 septembrie 1939, deja Armata Roșie a lovit de la est Polonia. Anume în septembrie 1939, și nu la 22 iunie 1941, Uniunea Sovietica a devenit unul dintre participanții la cel de-al Doilea Război Mondial, pe care l-a declanșat atacând Polonia împreună cu aliatul său Germania nazistă.
Despre devorarea Poloniei de către Germania nazistă în plină complicitate cu Uniunea Sovietică comunistă vorbește și faptul, că peste o zi doar după invazia sovieticilor în Polonia, Stalin transmite germanilor părerea că el este categoric împotriva păstrării oricărui fel de statalitate poloneză. Poziția lui Stalin a fost cu multă înțelegere acceptată de Hitler. În spiritul acestei înțelegeri, la 20 septembrie 1939, reprezentanții forțelor armate ale Germaniei și Uniunii Sovietice au semnat la Moscova un acord formal privind coordonarea operațiunilor militare în Polonia. Moscova comunistă și Berlinul nazist se prezentau ca cei mai veritabili aliați de arme în războiul împotriva Poloniei. Printre multele consecințe tragice ale acestei alianțe odioase ale celor doi dictatori sângeroși, a fost și exterminarea de către NKVD-ul sovietic a ofițerilor polonezi prizonieri în pădurea de la Katyn, de lângă Smolensk, în aprilie 1940.
Prevederile Pactului puse în acțiune
Pactul de neagresiune, semnat între naziștii germani și comuniștii sovietici, a deschis larg porțile escaladării celui de-al Doilea Război Mondial în toată Europa. În primăvara anului 1940, Germania atacă victorios forțele armate unite franco-engleze pe teritoriul Franței. La 18 iunie 1940, Molotov a transmis ambasadorului german la Moscova von Schullenburg „cele mai calde felicitări” din partea guvernului sovietic cu ocazia „strălucitorului succes” al Wehrmachtului, care tocmai se încheiase cu înfrângerea militara a Franței.
Victoria obținută de Germania în Vest, în mai-iunie 1940, l-a determinat pe Stalin să activeze clauzele protocolului secret la pactul sovieto-nazist din 1939, luând hotărârea de a anexa imediat statele Baltice - Lituania, Letonia si Estonia în componenta Uniunii Sovietice. In vara lui 1940, Stalin, speriindu-se de o rapida încheiere a păcii în Vest (situația Angliei părea pentru mulți fără nicio speranța), a dorit să mărească teritoriul URSS înainte de a se începe negocierile de pace. Și ca de fiecare data când Uniunea Sovietica își mișca diviziile la atac, după statele Baltice au urmat Basarabia și nordul Bucovinei românești, sovieticii declarând instantaneu în spiritul alianței sovieto-naziste, că aceste acțiuni nu sunt îndreptate împotriva Germaniei, ci, din contra, slujesc „intereselor fundamentale de stat ale URSS și Germaniei”.
Până și notele ultimative au fost mincinoase
Conform Notei ultimative remise de Guvernul sovietic în ziua de 26 iunie 1940 și acceptată de Guvernul român în ziua de 27 iunie, ocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei trebuia să se execute în termen de 4 zile, cu începere din ziua de 28 iunie 1940, ora 14 (ora Bucureștiului), fixând-se, pentru fiecare zi, liniile ce nu trebuiau depășite de forțele sovietice. Fără a ține seama de textul Notei ultimative, coloanele sovietice au început trecerea Nistrului încă din dimineața de 28 iunie 1940, ora 6,30, când formațiuni de infanterie sovietice au început să forțeze râul de hotar. Ordinul dat militarilor români de București interzicea riposta armată, fapt ce a declanșat un adevărat calvar pentru sute de mii de români, militari și civili, care încercau să se evacueze peste Prut în fața tăvălugului militar sovietic, care încălca cu brutalitate angajamentele asumate în propriile note ultimative.
Rezultatul nemijlocit al anexării teritoriilor românești de către sovietici în 1940 a fost exodul considerabil de populație autohtona, reprezentat de cei 300.000 de refugiați romani care au trecut Prutul, noul hotar cu Romania. De asemenea, 80.000 de germani din Basarabia și 30.000 din nordul Bucovinei au fost evacuați în Germania în toamna anului 1940, iar în locul populației germane evacuate au fost colonizate circa 10.000 de familii din Ucraina.
Efecte distrugătoare
Odată cu instaurarea regimului sovietic stalinist a început un întreg lanț de crime împotriva umanității: genocid, deportări, foamete. In perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, de exemplu, numai în județele Cernăuți, Chișinău, Cetatea Alba și Bălti au fost arestate 1122 de persoane. In noaptea de 13 iunie 1941, au fost deportate circa 5000 de familii din Basarabia. In august 1940, au fost trimiși la munca forțată în interiorul Uniunii Sovietice peste 53 de mii de tineri basarabeni, fenomenul repetându-se în perioada 1944–1949 cu alți 80 de mii de tineri, dintre care mulți nu s-au mai întors acasă niciodată. În timpul foametei provocate de autoritățile sovietice în anii 1946–1947, și-au pierdut viața circa 200 de mii de basarabeni. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia circa 11 mii de familii de țărani din Basarabia.
În toată perioada sovietică în aceste teritorii, pierdute de România în favoarea URSS, a existat permanent în societate o acută conștiință a nedreptății istorice făcute poporului român. Reunificarea acestor teritorii cu România a constituit un obiectiv neexprimat deschis pentru numeroși români, care au considerat ocuparea acestui teritoriu de sovietici, în 1940 și 1944, și dominația comunistă care a urmat, o tragedie națională și un atentat la ființa națională. Iată de ce, prăbușirea comunismului, destrămarea URSS și proclamarea independenței Republicii Moldova sunt percepute de tot mai mulți cetățeni moldoveni ca premise pentru reunificare. Aceste percepții sunt alimentate de anumite hotărâri ale Parlamentului de la Chișinău în sensul reafirmării identității românești a statului moldovean, cum ar fi: decretarea limbii române ca limbă de stat și reintroducerea alfabetului latin, introducerea tricolorului ca drapel de stat și a stemei de sfat cu simbolistică românească ș.a.
A doua înlăturare a consecințelor Pactului
România a fost primul stat care a recunoscut Republica Moldova, după proclamarea independenței la 27 august 1991. Din declarația Guvernului român, făcută cu acest prilej, reiese clar că, în viziunea autorităților de la București, independența Moldovei era considerată o formă de emancipare de sub tutela Moscovei și un pas spre reunificarea cu România: „Proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forța, în urma înțelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov-Ribbentrop, reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea, pe cale pașnică, a consecințelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor și intereselor poporului român”, se spunea în acea declarație.
În același timp este necesar de reținut că consecințele politico-teritoriale ale Pactului Ribbentrop-Molotov, pentru români, au fost înlăturate de armata română, care au eliberat teritoriile ocupate de URSS, participând la operațiunile militare împotriva Uniunii Sovietice încă de la începutul războiului germano-sovietic. În partea a doua a războiului, ca urmare a înfrângerilor suferite de Axă în Răsărit, armata sovietică a ocupat din nou Basarabia și Bucovina de Nord în 1944, dar aceasta nu a avut nimic de-a face cu Pactul Ribbentrop-Molotov, ci cu desfășurarea operațiunilor militare pe teatrul de luptă, de data aceasta împotriva Germaniei și nu în înțelegere cu ea, așa cum fusese în cazul ocupației din 1940.
După război Pactul nu mai avea nicio valoare
Aceste teritorii românești au rămas în componența URSS nu ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, care nu mai avea nicio valoare la sfârșitul războiului, ci ca urmare a reglementărilor Tratatului de Pace din 10 februarie 1947, care a consacrat o realitate politico-teritorială bazată pe raporturile între învingători și învinși din războiul mondial. A cere astăzi anularea consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov, referindu-ne la stabilirea frontierei între români pe Prut, înseamnă de fapt a cere anularea consecințelor politico-teritoriale ale Tratatului de Pace din 1947, Pactul Ribbentrop—Molotov fiind total nerelevant pentru configurația frontierelor României și Republicii Moldova în prezent.
După modelul german?
Astăzi, unirea Republicii Moldova cu România poate să se producă după modelul reunificării germane, care, evident, va avea în vedere cadrul juridic internațional pentru realizarea acestui deziderat, și anume Actul final de Ia Helsinki al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, care precizează în enunțul primului din cele zece principii ale reglementării relațiilor internaționale: „Ele (statele, subl.n.) consideră că frontierele lor pot fi modificate, în conformitate cu dreptul internațional, prin mijloace pașnice și pe calea acordurilor (subl.n.)”. Cele zece principii ale Actului final fuseseră reconfirmate și de Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, din noiembrie 1990, și aveau să fie reiterate și de Documentul Summit-ului CSCE de la Helsinki, din 1992, numit „Sfidările schimbării”.
Deci, restabilirea unității naționale românești în frontierele statului român de până la 28 iunie 1940, poate să se producă prin metode perfect democratice, cu respectarea principiilor dreptului internațional în condițiile dominației identității românești în partea majoritară a societății moldovenești, societatea românească din dreapta Prutului fiind prin definiție pregătită pentru realizarea acestui scenariu. În această perspectivă, stingerea datoriei istorice provocată de Pactul sovieto-nazist din 1939 în raport cu poporul român de pe ambele maluri ale Prutului, ține cu preferință de succesul politicilor identitare promovate la Chișinău, unicele capabile să întrerupă tendința de stagnare și subdezvoltare pentru Republica Moldova.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.