Recunoaşterea cetăţeniei române ca instrument de reparare a nedreptăţilor istorico-juridice

[Analiză de Tudor Cojocariu, Centrul Român de Politici Europene, pentru Info-Prim Neo] Subiectul redobândirii (sau mai corect ar fi, a recunoaşterii) cetăţeniei române pentru locuitorii din stânga Prutului, este de departe, cel mai discutat şi disputat din spectrul relaţiilor România-Republica Moldova. Motivele sunt lesne de înţeles şi ţin, în primul rând, de faptul că aproape toţi locuitorii republicii au avut, au sau vor avea de a face cu respectiva politică a statului român. În ultima perioadă au putut fi remarcate progrese notabile în ceea ce priveşte mecanismul de acordare al cetăţeniilor româneşti românilor din afara graniţelor, prin urmare sporind numărul de cetăţenii acordate. E adevărat că pot şi trebuie să fie aduse îmbunătăţiri mecanismului, dar rămâne o certitudine că lucrurile au evoluat comparativ cu perioadele anterioare. În acest context, putem considera firească sensibilitatea moldovenilor la tot soiul de zvonuri cu privire la sistarea sau încetinirea procesului, chiar dacă, în fapt, viteza de acordare este una constantă. Tocmai cu privire la această viteză au existat o serie de îngrijorări ale unor administraţii europene, alimentate mai mult de exagerările şi speculaţiile din anumite mass-media, decât dintr-o cunoaştere exhaustivă şi empirică a fenomenului. Însă tocmai din acest motiv, „milioanele de noi cetăţeni” români, deci europeni, nu au mai apucat să migreze şi să „pună în pericol stabilitatea Uniunii”, din simplul motiv că nu au existat acele milioane. Pur şi simplu. Mai mult, numărul aproximativ total se situează în jurul a 100.000 de mii de cetăţenii în 2011. Este o creştere faţă de 2009 (21999 cetăţenii acordate) şi 2010 (41800 de cetăţenii), dar capacitatea statului român de a prelucra cererile se va stabiliza în jurul acestei cifre – 100.000 / an. Observăm, din păcate, pornirea de la o premisă greşită şi anume o presupusă acordare în masă a cetăţeniilor româneşti românilor din statele non-UE din jurul României. Sunt omise, însă, 2 elemente din această ecuaţie: România nu acordă cetăţenie în masă şi nediscriminat. Ba chiar, nici nu acordă cetăţenie pe criteriu etnic, cum cred mulţi dintre cei insuficient informaţi. Termenul corect este „redobândirea” cetăţeniei – ceea ce înseamnă că statul român revine la o situaţie anterioară în care persoanele respective sau înaintaşii lor au avut cetăţenie românească, de care au fost deposedaţi abuziv în urma ocupaţiei sovietice, fără ca ei sau statul român să fi agreat. Astfel, solicitanţii mai tineri trebuie să dovedească fiecare în parte descendenţa dintr-un cetăţean român de dinainte de 1947. Asta se aplică inclusiv ruşilor şi altor minorităţi care au avut cetăţenia Regatului României. De asemenea, merită notat că acordarea cetăţeniei nu este un proces automat, ci bazat pe fiecare dosar individual. Şi, din păcate, procedura rămâne destul de greoaie şi birocratică, cu toate progresele înregistrate în 2011, precum arată şi analiza realizată de Centrul Român de Politici Europene (CRPE) în raportul „De la relansarea relaţiei la acumularea restanţelor”. Politica de recunoaştere a cetăţeniei ca instrument de reparare a unor nedreptăţi istorice nu este nici o invenţie românească, nu este nici în contradicţie cu regulile UE şi are multe precedente în alte state membre. Analiza comparativă realizată de CRPE în studiul „Banali în UE – Politica românească de redobândire a cetăţeniei în comparaţie cu alte state din UE” arată cã, de pildă, Germania a acordat în masă şi pe criterii strict etnice cetăţenie minorităţilor germane din Europa de Est (care nici nu avuseserã vreodatã cetăţenia statului german, de pildă saşii din Transilvania trăiseră de secole separaţi de naţiunea germană). Marea Britanie are politici speciale pentru foştii supuşi ai Imperiului Britanic, aşa cum a avut şi Franţa pentru teritorii de peste mări. Spania are proceduri speciale pentru cei din America Latina sau pentru urmaşii refugiaţilor politici fugiţi de dictatura lui Francisco Franco. Mai aproape de noi, Polonia are politici speciale de reintegrare a polonezilor rămaşi în teritoriile confiscate de URSS după al doilea război mondial, iar Ungaria are o politică asemănătoare cu cea germană pentru minorităţile maghiare din afara graniţelor. Cele amintite mai sus sunt argumente valabile şi utile, în primul rând, pentru diplomaţia română, care ar trebui să le valorifice pentru a calma isteria artificială întreţinută de anumite surse speculative din UE. De fapt, am putea spune că exact acest lucru s-a şi produs, pentru că vedem cu ochiul liber că aceste valuri de critici nefondate au fost sparte, sperăm noi, definitiv. Cert rămâne că statul român a reuşit să depăşească acel impas în care se pomenise pentru o scurtă perioadă, iar înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie (ANC) a generat îmbunătăţiri considerabile în procesul de primire al dosarelor, solicitanţii fiind scutiţi de a veni la Bucureşti. De asemenea, au fost eliminate unele dintre restricţiile anterioare şi li s-a oferit posibilitatea de a li se recunoaşte cetăţenia şi rudelor de gradul III. Altceva este că fie şi cu toate aceste progrese, aşa-numita „mafie a cetăţeniilor” a înflorit, generând pagube financiare şi de imagine statului român. Din fericire, recent, o parte importantă din această reţea, peste 40 de persoane, a fost anihilată printr-o acţiune comună a instituţiilor de profil. [Tudor Cojocariu, Centrul Român de Politici Europene, pentru Info-Prim Neo]