 |
|
| Anatol Țăranu | |
Când pe 27 martie 1918 Sfatul Țării vota Unirea Basarabiei cu România, puțini la număr erau aceia care conștientizau cât de complicat va fi drumul revenirii acasă a provinciei românești înstrăinate cu un secol în urmă de imperiul hrăpăreț de la Răsărit. Basarabia la acel moment era un teritoriu și o comunitate de oameni care nu au participat la marile momente ale istoriei naționale – revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821, standardizarea limbii și latinizarea alfabetului românesc din secolul al XIX, crearea statului unitar din 1859, cucerirea independenței fată de Înalta Poartă din 1878. În 1918, basarabenii, în marea sa parte se simțeau fiii și nepoții moldovenilor din 1812, doar până acolo ajungea ideea lor despre propriile origini. Și această conștiință despre sine a basarabenilor se plia pe un secol de politici țariste de deznaționalizare și rusificare, în primul rând, a elitei naționale.
Miracol nesperat
Și totuși, în 1918 pe pământul Basarabiei s-a produs un miracol. Parcă din neant pe scena politică basarabeană a apărut un Pan Halippa, un Ion Inculeț, un Daniel Ciugureanu, un Ion Pelivan, un Constantin Stere și alți câțiva zeci de fruntași ai neamului, care au fost capabili să-și conducă consângenii pe calea unică salvatoare de reîntregire a Patriei și a națiunii. În condițiile când nenumărați soldați ruși dezertau de pe Frontul Românesc și devastau Basarabia, iar dincolo de Nistru se aprindea pojarul necruțător al războiului civil din Rusia, o mână de politicieni vizionari la Chișinău au dat soluția mântuirii unui neam năpăstuit de istorie. Unirea Basarabiei cu România nu doar a salvat viețile a sute de mii de basarabeni, care ar fi fost condamnați la moarte de ravagiile războiului civil, ale Holodomorului și altor forme de teroare a regimului stalinist în perioada interbelică, dar i-a ferit pe românii-moldoveni de deznaționalizarea sovietică definitivă prin politicile de moldovenizare antiromânească.
Basarabia s-a înfățișat la întâlnirea sa cu istoria modernă în diferite ipostase. Încorporată prin forța armelor în imperiul țarist, Basarabia a trăit un soi de modernizare de tip colonial în cadrul căreia o anumită înviorare economică a fost achitată cu prețul stagnării spirituale și a degradării conștiinței naționale. Autentica și cea mai semnificativă formă de modernizare a Basarabiei a derulat atunci când ea a fost inclusă în România Mare. Această perioadă a istoriei interbelice a Basarabiei a fost cardinal distorsionată de discursul istoriografic sovietic, preluat aproape integral de propaganda actuală a Moscovei post-sovietice. În realitate, situația dintre Prut și Nistru după Unire era una „de război”. A vorbi despre normalitate sau a evalua acea situație după criteriile normalității democratice ale secolului XXI este absurd și irelevant.
Contradictorie și plină de dificultăți, dar modernizare
Modernizarea Basarabiei s-a efectuat atunci în contextul modernizării României Mari, deși trebuie menționat aparte că Vechiul Regat, dar și Transilvania, începuseră acest proces cel puțin cu 50 de ani înainte. Tot așa se cere de notat că contextul derulării procesului de modernizare nu era la momentul includerii Basarabiei cel mai favorabil. România era atunci o țară ieșită din război, cu tradiții democratice și instituționale în stadiu încă de solidificare, dezvoltarea căreia se producea în atmosfera unei crize generalizate după un război care a bulversat profund toate societățile europene. Procesul modernizării de tip european, cu particularitățile sale caracteristice perioadei interbelice, a comportat în Basarabia toate trăsăturile unei dezvoltări contradictorii și pline de dificultăți.
Chiar începutul procesului de incorporare a Basarabiei în România Mare a fost profund marcat de cea ce a primit denumirea de „export de revoluție bolșevică”, care după 1918 a devenit primul proiect geopolitic sovietic. În Basarabia începutul geopoliticii sovietice s-a manifestat prin experiența exasperantă a rebeliunilor bolșevice de la Tighina, Hotin, culminând cu Tatar-Bunar, în 1924. Practica sovietică de ațâțare a rebeliunilor in interiorul ținutului a fost suplimentată cu un nou proiect geopolitic, respectiv crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM). În 1925, Moscova încă mai spera să cucerească prin intervenție militară directă Basarabia, dar, cu timpul, această politică a fost provizoriu abandonată.
„Dacă cineva ar vrea să-și facă o impresie despre Basarabia...”
Acesta a fost contextul politic al introducerii în Basarabia a stării de asediu și a „instituției jandarmeriei”, cu toate excesele care cu adevărat au avut loc și care au fost mediatizate abundent și ostentativ de către sovietici și propaganda lor. Concomitent în ținut s-a reorganizat și poliția locală, cu mențiunea că corpul de polițiști a fost alcătuit în proporție de 20% din persoane venite din Vechiul Regat, restul erau basarabeni. Printr-un șir de decrete regale și legi asupra ținutului a fost extinsă legislația românească și sistemul de drept al Regatului Român. Totodată, compatibilizarea instituțională dintre Basarabia și restul țării a fost un proces dificil. Funcționarii din Regat cu greu acceptau să treacă Prutul, iar cei din Basarabia, urmașii vechiului regim, boicotau masiv inițiativele Bucureștiului și refuzau să vorbească altă limbă decât cea rusă. În aceste condiții, administrația românească era nevoită să întreprindă măsuri coercitive pentru a combate acțiunile de compromitere a politicilor statului, nu rareori aceste măsuri fiind excesiv de dure și cu puțină agilitate.
În general, incorporarea Basarabiei în România s-a făcut în condițiile când ținutul avea o populație preponderent rurală: doar 13% locuiau în mediul urban, 87% – în cel rural. Românii trăiau preponderent în sate: din cele 56, 2% de români din Basarabia, doar 31, 5% trăiau în mediul urban. Preponderența alogenă a orașelor era o realitate: chiar și în 1930, Chișinăul era locuit de evrei în proporție de 45%, iar 27% fiind ruși. Nu exista o clasă mijlocie, iar dacă exista, era alogenă. Un diplomat francez nota, după o vizită în Basarabia, în iunie 1922, că „populația orașelor era pur rusească și israelită și violent antiromânească”. Iar istoricul și academicianul Ștefan Ciobanu avertiza în 1925: „Dacă cineva ar vrea să-și facă o impresie despre Basarabia după orașele sale, ar comite cea mai cumplită eroare… Marea majoritate a orașelor, creație artificială a regimului rusesc, sunt în dezacord cu viața din satele înconjurătoare”.
Aspectele politice și economice ale modernizării
Cu toate aceste particularități, viața politică a fostei provincii țariste s-a schimbat structural după Unire. Din punct de vedere al modernizării politice, primele alegeri organizate pe baza sufragiului universal au avut loc în 1919. Organizarea democratică a populației – chiar dacă nu impecabilă – era cu totul altceva decât sub regimul țarist de până atunci. Premisele unei modernizări politice în Basarabia pot fi consemnate în toată perioada interbelică. Constituția din 1923, act fundamental de respirație europeană, a creat premise favorabile pentru derularea proiectului de modernizare a teritoriului dintre Prut și Nistru după normele și criteriile democrației liberale occidentale, cu toate carențele de funcționare caracteristice acelei epoci.
În planul dezvoltării economice Basarabia înregistrează progrese evidente în perioada interbelică. Dacă dezvoltarea industrială a ținutului în perioada țaristă ținea în principal de modul colonial în care fusese organizată această ramură – întreprinderile din Basarabia erau, de fapt, anexe ale celor de peste Nistru, așa cum vor deveni și după ocupația comunistă. Scopul lor era să prelucreze materii prime, care urmau să fie utilizate în metropolele industriale. Niciuna dintre ele nu era, practic, în mâna românilor. După 1918 se atestă o dezvoltare industrială sporită, dacă producerea industrială la sfârșitul perioadei țariste se cifra la 250.000.000 de lei, deja în 1932 existau în Basarabia 213 fabrici, care produceau 800.000.000 de lei.
Agricultura era elementul preponderent în Basarabia, 85% din populație locuia în mediul rural. Reforma agrară din 1921, una dintre cele mai radicale din Europa, a conferit țăranilor basarabeni titlurile legale de proprietate. Pe când în Rusia sovietică țăranii la scurt timp după ce au intrat în posesia pământului, au fost brutal expropriați și adunați în colhozuri. Cu toate crizele din domeniul agriculturii basarabene interbelice, țăranii basarabeni nu au cunoscut tragedia Holodomorului din partea stângă a Nistrului, iar asigurarea cu produse alimentare a populației a frapat ocupanții sovietici ce invadase Basarabia în 1940.
...și o ascensiune culturală de proporții
În perioada 1918-1940, alături de o puternică dezvoltare politică și economică, Basarabia a cunoscut o ascensiune culturală de proporții. Au fost deschise mai multe instituții de învățământ general și superior. Până la Unire, în Basarabia nu exista o rețea de instituții de învățământ cu predare în limba română și era un deficit acut de cadre didactice cu pregătire pedagogică necesară. După 1918 brusc a crescut numărul școlilor primare din Basarabia, din toată țara venind în aceste școli numeroase cadre didactice, iar proiectul educativ a devenit unul din cele mai de succes, imprimând sintagmei „școală la români” o considerație aparte pe o perioadă lungă, valabilă încă și în anii 50-60-zeci în ceea ce va deveni RSSM. Chișinăul găzduiește în perioada interbelică și primele instituții de învățământ superior, când în 1927 este deschisă la Chișinău Facultatea de Teologie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și în 1932 apare secția de Agronomie a Universității din Iași care se transformă în Facultatea de Agronomie a Universității din Iași la Chișinău. Mai trebuie adăugate aici Teatrul National din Chișinău, Biblioteca Universitară Centrală, Muzeul National de Istorie, Societatea de Bele-Arte din Chișinău și un număr de alte instituții culturale.
Propaganda sovietică a excelat în blamarea așa numitei românizări forțate a populației Basarabiei în interbelic. În realitate, România a fost în această perioadă o democrație europeană pe potriva timpului său. Despre aceasta vorbește elocvent și cazul presei basarabene de epocă. O analiză statistică din perioada 1917-1927 arată că în Basarabia erau 58 de gazete, dintre care 24 erau românești și 34 rusești. Dintre cele românești, 10 erau cotidiene, iar dintre cele rusești – 32. Presa română era „o presă minoritară, când la un număr de 7 ziare și trei mari cotidiene scrise în limba rusă, apărea o singură gazetă cotidiană românească. Explicația e simplă, intervenția statutului român nu se poate compara în niciun fel cu cea a regimului sovietic, care suprima prin forță drepturile democratice.
Singurul proiect de modernizare europeană a Basarabiei
Doar o analiză succintă a dezvoltării Basarabiei în componența României demonstrează că singurul proiect de modernizare europeană a Basarabiei în secolul XX a fost cel românesc, derulat în perioada interbelică. El a fost întrerupt brutal de Moscova care, după ocupația sovietică, a impus o formă deformată de modernizare de tip neocolonial, cu planificare economică și alocarea centralizată a resurselor, în esența sa aberantă și ineficientă în plan economic. În cazul Republicii Moldova, proiectul sovietic de modernizare a fost suplimentat cu politici de deconstrucție identitară, care au fragmentat societatea moldovenească, lipsind-o cronic de capacitatea de mobilizare pe interior în numele dezvoltării durabile.
Forma post-sovietică de modernizare a început în Republica Moldova din 1991 și continuă până astăzi. Numele ei este europenizare, dar traseul se dovedește a fi dificil, sincopat și continuu haotic. Proiectul de modernizare europeană a societății moldovenești astăzi comportă două căi de punere a lui în aplicare. O cale prevede europenizarea Republicii Moldova ca stat suveran, iar cea de a doua cale se deduce ca reluarea proiectului abandonat în 1940 și înseamnă europenizarea în componența României. La următoarele alegeri prezidențiale și parlamentare, electorii moldoveni vor avea posibilitatea să facă alegerea căii de integrare europeană a Republicii Moldova, inclusiv a dimensiunii temporale a acestui parcurs.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.