Oleg Serebrian urmează să lanseze în curând o nouă carte. Este vorba despre romanul „Woldemar” care reprezintă continuarea romanului „Cântecul mării”, aici regăsindu-se unii dintre eroii de acolo, după 33 de ani. „Scrierea unui roman despre copii pentru maturi e o sarcină ambițioasă și nu știu în ce măsură încercarea mi-a a reușit. Rămâne ca cititorii și criticii să-și spună părerea. Sper ca Woldemar să fie îndrăgit de cititori și să aibă o viață lungă-lungă”, a declarat Oleg Serebrian într-un interviu pentru IPN.
---
– Este vorba despre un roman, puteți să ne povestiți un pic despre mesaj? Cine este Woldemar?
– Protagonistul e un băiețel de 7-8 ani, nepotul eroinei principale a romanului meu precedent, „Cântecul mării”, Marta Skawronski. Într-un fel, „Woldemar” e continuarea la „Cântecul mării”, aici regăsindu-se unii dintre eroii de acolo, după 33 de ani. Ca și „Cântecul mării”, acesta este și un roman de atmosferă, pentru că încerc să zugrăvesc realitatea cotidiană din Uniunea Sovietică la finele anilor șaptezeci, dar tema principală este cea a genezei timpurii a unei personalități complexe și prea diferite decât a majorității celor din jur. Din această perspectivă, textul e pe alocuri provocator și am făcut asta nu dintr-un „considerent comercial”, pentru a lansa un roman despre care se vorbește sau urmând tendințe în vogă din proza de azi, dar pentru a testa un alt fel de „provocare”, o provocare cuminte și discretă, aproape „inocentă”.
Naratorul principal este chiar Woldemar, proaspăt doctor în medicină al Universității Charite din Berlin, care ne vorbește despre copilăria sa din perspectiva anului 1997, dar o treime din capitole sunt povestite de bunica lui, Marta Skawronski.
Woldemar este fiul unei cunoscute pianiste, cea de-a doua fiică a lui Filip și Marta Skawronski, care l-a lăsat în grija surorii ei, Iuliana, și a emigrat în Belgia pe când acesta avea doar patru luni. Tema abandonului și relațiilor extrem de complexe dintre el și mama lui adoptivă, ca și relația dintre aceasta și propria ei mamă, persistă pe toată durata narațiunii. Iuliana, șefa unei mari gospodării silvice din Carpații Bucovinei, e o femeie excentrică, cu vădite tulburări de personalitate, originea cărora este într-o copilărie traumatizată de anii dictaturii staliniste. Dânsa trăiește cu sentimentul că părinții ei ar fi preferat-o întotdeauna pe soră-sa, Laura, în timp ce pe ea ar fi considerat-o un rebut. Adoptarea lui Woldemar pare să fie un act subtil de răzbunare pe propria soră. Ea îl iubește pe copil pentru că el a fost „abandonat” ca și ea, dar în același timp nu uită niciodată că băiatul e fiul rivalei ei de moarte, aceste două sentimente contradictorii coexistând și confruntându-se în permanență.
Criza de la 7 ani, tratată în roman, este criza „eului social”. Ambianța în care crește micul Woldemar e complexă și neordinară, cu multe avantaje, dar și tot atâtea dezavantaje. Buneii lui sunt oameni extrem de cultivați, apartamentul lor fiind o insulă a lumii interbelice, a ceea ce a fost Cernăuțiul de odinioară. El vorbește de mic câteva limbi, cântă la pian, călătorește, citește mult, dar atmosfera nostalgică din casa buneilor, regretele și amintirile lor, duc la deformarea simțului realității micului Woldemar. Așa precum recunoaște Marta, Woldemar a crescut involuntar în lumea interbelică, pe când afară era demult Uniunea Sovietică. Nici mediul oferit de familia părinților săi adoptivi, la un canton forestier din Carpații Bucovinei, nu oferă doar laturi pozitive: are un trai relativ îndestulat, profită din plin de natură, dar practic nu are contact cu alți copii. Iuliana își proiectează pe el toate visele ei ruinate și dorește să-l vadă ceea ce n-a fost ea, caută să-i acorde toată atenția de care n-a avut dânsa parte, dar o face inabil.
Woldemar are dificultăți în a înțelege care sunt familiile lui, care este originea lui etnică, care e patria lui. Între ceea ce i se spune acasă și ce învață la școală e o contradicție flagrantă, care-i întețește deruta și neîncrederea. Cele mai serioase probleme ale sale sunt cele de adaptare socială, de acomodare la lumea din afară, însăși existența căreia e pusă uneori la îndoială. Mai este și subiectul „neiubirii”. El bănuiește că nimeni nu-l iubește cu adevărat și asta îi trezește multe întrebări: de ce lumea nu-i iubește pe români sau pe nemți (el fiind un amestec româno-germano-ucrainean) sau de ce fetele sunt mai iubite decât băieții. Întrebarea pe care n-o pune niciodată, dar care-l frământă în permanență este: „de ce m-ați creat, dacă nu mă iubiți?”. Implicit, are un sentiment de empatie față de toți cei care ar fi ca și el, neiubiți, cum sunt zmeii din povești sau o colegă oligofrenă de clasă. Această temă a neiubirii îl îndreaptă spre niște întrebări tenebroase despre diavol: „de ce l-a creat Dumnezeu, dacă știa că va fi astfel”. Micul Woldemar are și multe întrebări și nelămuriri legate de sexualitate, firești pentru vârsta dată, dar și aici, unele dintre preocupările lui sunt formulate prea devreme, în timp ce altele sunt puse cu vădită întârziere. El ajunge să înțeleagă care sunt deosebirile fiziologice dintre bărbați și femei doar la șapte ani și numai la șapte ani și jumătate află „taina nașterii copiilor”.
Woldemar are parte de o dezvoltare extrem de disproporționată. La nivel intelectual el e cu trei ani înaintea semenilor săi, dar în multe privințe are o întârziere de un an-doi, tocmai datorită acelei existențe izolate, lipsei unui contact cu alți copii. Abilitatea contactului social îi lipsește într-atât, încât el preferă relația cu un „amic iluzoriu”, Peter Pan. Acesta apare ca un substituent al prietenului și al fratelui care-i lipseau și pe care și-i dorea foarte mult. Ca orice copil la vârsta lui, simțea acut nevoia prieteniei, dar avea o înțelegere confuză a ceea ce este o relație de prietenie, așa încât niciunul din potențialii candidați nu întrunea niciodată criteriile „etice și estetice” pentru a-i fi „un prieten adevărat”. Implicit, Woldemar se atașează tot mai mult de Peter Pan, pe care și-l poate modela după bunul plac, conform propriilor așteptări. Contactul cu lumea reală, în școală, îl sperie. Realitatea îi este într-atât de străină încât el fuge în cărți și își inventează propriile lumi, pe care preferă să le savureze în singurătate. Întâlnirile cu lumea adevărată îi dezvoltă o frică de viață și de maturitate, iar la una din lecții chiar recunoaște că vrea să rămână pentru totdeauna copil. Îi apare repede și o sensibilitate patologică la timp, o formă clară de cronofobie. „Mi-am pierdut copilăria atunci când am înțeles ce-i o secundă”, ne spune el. Tema timpului este una recurentă: el își numără zilele, face tabele sofisticate cu ore. Așa precum ne spune Marta, Woldemar își contabiliza în permanență existența.
Scrierea unui roman despre copii pentru maturi e o sarcină ambițioasă și nu știu în ce măsură încercarea mi-a a reușit. Rămâne ca cititorii și criticii să-și spună părerea. Sper ca Woldemar să fie îndrăgit de cititori și să aibă o viață lungă-lungă.
– Acesta conține și elemente sau situații autobiografice?
– Protagonistul romanului e foarte diferit de mine ca și personalitate, crește într-un alt mediu decât mine și trăiește experiențe de care eu nu am avut parte. Bunăoară, eu am avut o relație foarte bună cu colegii de clasă, atât cu băieții, cât și cu fetele, dar și cu profesorii. Am avut și un alt fel de raporturi cu părinții decât cele pe care le are Woldemar. Există doar o singură situație, relatată în ultimul capitol, care vine din propria experiență, în rest mai sunt doar câteva mici „coincidențe”. Bunăoară, romanul „Piter Pan” a fost prima carte pe care am citit-o și eu, drept că nu la vârsta de 7 ani, ci la 8 ani și a fost cartea preferată a copilăriei mele timpurii. Toate cărțile amintite în „Woldemar” le-am citit și eu, drept că la vârste puțin mai avansate. La fel și câteva din versurile menționate aici, cum ar fi „Scrisoare către mama” de Esenin, le învățasem pe de rost, dar iarăși, la altă vârstă și în alte circumstanțe. La aniversarea mea de 7 ani am primit și eu cadou un portret al lui Esenin gravat pe lemn, dar mi l-a dăruit tata. Recunosc, că asta a fost o „paralelă deliberată”, pentru că romanul e dedicat tatălui meu și portretul acela al lui Esenin stă și acum în fosta mea odaie din casa părintească. M-am născut și eu la ora 13.00, ca și eroul romanului, atâta doar că el s-a născut cu un am mai târziu și cu o zi mai devreme decât mine. Prima mea vacanță de primăvară mi-am petrecut-o, ca și Woldemar, la fratele bunicului meu de la Moscova și am mers încolo ca și el, cu bunica mea. Lui Woldemar nu-i place fotbalul și recunoaște că nici un sport de echipă nu s-a legat de el vreodată. Asta pot spune și despre mine, dar nici sporturile practicate de Woldemar nu-mi sunt mai aproape, deci coincidențele se opresc cam aici.
„Woldemar” nu e în niciun caz un roman autobiografic și nici măcar inspirat din propriile trăiri, dar sper tare mult că, în pofida complexității „cazului”, am reușit să dau naștere unui personaj credibil, poate chiar „hiper-realist”.
– Lansarea urmează să aibă loc pe 16 noiembrie la București, în cadrul târgului Gaudeamus. De ce România? De ce aceste eveniment? De când și unde vor putea procura cartea cititorii de la Chișinău?
– Târgul Gaudeamus e cel mai important eveniment de acest fel din spațiul de limbă română. E un prilej foarte potrivit pentru lansări, se adună mulți autori și critici literari din România, Republica Moldova, dar și din alte țări. Desigur, voi organiza și câteva lansări în Republica Moldova, dar și la Cernăuți, în anul care vine. Sper că „Woldemar” va apărea pe rafturile librăriilor Cartier din Chișinău în zilele care vin, în orice caz, înainte de târgul de carte de la București. Nu știu ce tiraj va avea cartea, dar sunt sigur că vor fi suficiente cărți pentru toată lumea.
Elena Nistor, IPN
