Numărul copiilor în instituţii rezidenţiale s-a redus cu 2700. Interviu Info-Prim Neo cu Tatjana Colin, Coordonator Programe Protecţia Copilului, UNICEF Moldova

[ - Doamna Colin, de ce este necesar ca sistemul instituţiilor rezidenţiale din Moldova să fie reformat?] - În primul rând, pentru că fiecare copil are dreptul de a creşte în familie. Practica mai multor ţări şi numeroase cercetări demonstrează că familia este mediul unde copilul se dezvoltă cel mai bine. Dragostea şi grija pe care o primeşte de la cei de acasă îl determină să devină o personalitate integră, independentă şi responsabilă. [ - Cum se explică faptul că, contrar practicelor internaţionale, avem în Moldova atât de multe internate şi, respectiv, prea mulţi copii care cresc în ele?] - Şi în alte ţări au existat şi există instituţii rezidenţiale, Moldova nu este o excepţie. Dar pe măsură ce societăţile se modernizează, apar şi forme mai avansate de protecţie socială. Modernizarea nu înseamnă doar modele noi de computere, acest proces îşi lasă amprenta şi asupra felului în care gândesc oamenii, ce valori au, spre ce aspiră. În Moldova, internatele mai sunt încă solicitate din cauza sărăciei şi migraţiei, dar şi pentru că există un tribut plătit tradiţiei din perioada sovietică, când au şi fost construite majoritatea internatelor şi caselor de copii din Moldova. Din cauza încrederii excesive în instituţiile de tip rezidenţial, a crescut şi numărul de copii separaţi de familie. Bunăoară, din cei 11 500 copii care locuiau in internate în 2006, 10 000 aveau părinţi şi nu trebuiau în mod obligatoriu să se afle acolo. Până nu demult, o bună parte din părinţi nu conştientizau riscurile plasării copilului în internat şi nu cunoşteau alte soluţii. [ - De ce este rău să fie crescuţi copii intr-o instituţie rezidenţială?] - Ca lucrurile să fie înţelese corect, trebuie să venim cu o precizare importantă. Internatul nu este în mod obligatoriu un rău pentru copil. Nu este cazul nici să demonizăm instituţiile rezidenţiale, afirmând că familia biologică este întotdeauna cea mai bună opţiune. Bineînţeles, există şi cazuri de excepţie. Atunci când un copil este supus sistematic abuzurilor, când nevoile lui sunt neglijate, când este pusă în pericol integritatea sa fizica – el nu poate fi lăsat împreună cu părinţii săi biologici. Dacă, însă, este să ne referim la cei 10 mii de copii care, nefiind orfani, se aflau in internate in 2006, pentru majoritatea acestor copii nu era necesară separarea de familie. Cu siguranţă nu putem vorbi despre 10 000 de cazuri de excepţie, şi nici nu aş pune problema unde le este cel mai rău acestor copii, ci m-aş întreba unde le este cel mai bine. Răspunsul este evident, în cele mai multe cazuri, cel mai bine un copil se va simţi acasă, alături de părinţi, iar dacă nu-i are, alături de alte rude – bunei, unchi şi mătuşi, fraţi şi surori. Trebuie să se înţeleagă, însă, că noi ne referim la o situaţie comună, şi nu una de extremă. Este important să nu comparăm două situaţii care nu pot fi comparate – o familie în care un copil este abuzat sistematic cu o instituţie rezidenţială în care copilul are parte de un minim de grijă şi atenţie. [ - Şi atunci de ce să renunţăm, totuşi, la tradiţia instituţionalizării?] - În primul rând, pentru că până şi în situaţiile când, separând copilul de părinţii lui biologici, îi protejăm interesele, există alternative pentru internate. Fiinţa umană are nevoia psihologică să se dezvolte într-un grup relativ mic. Atunci când părinţii nu pot avea grijă de copil, o altă familie îi poate oferi siguranţa de grup, pe care, în mod normal, i-ar fi oferit-o familia. Cel mai bine este ca rudele copilului să facă acest lucru. Dacă nici rudele nu pot să crească copilul rămas fără grija părinţilor, există casele de copii de tip familie. Este un serviciu de alternativă, care are menirea să ofere un cămin pentru copiii vulnerabili, pe de o parte, şi un loc de muncă de asistent parental profesionist (anume aşa se numeşte această meserie), cu salariu şi beneficii sociale, celor care acceptă să crească un copil fără a-l adopta. Până acum circa 300 de copii au fost ajutaţi să-şi găsească o casă, în care să crească în condiţii apropiate de cele de familie. În acest fel, toată lumea este în câştig – şi copilul, care creşte într-o familie, şi adulţii care acceptându-l, au un loc de muncă. Bineînţeles, aceşti oameni au nevoie de instruire, pentru că profesia de asistent parental nu este deloc uşoară, şi ca orice altă meserie, se învaţă. De asemenea, este nevoie ca cineva să-i ghideze. [ - Este cumva vorba de asistentul social, despre care se vorbeşte atât de mult în ultimul timp şi care este „colacul de salvare” pentru familiile vulnerabile?] - Da, pentru că asistentul social din localitate este, de fapt, persoana care se află cel mai aproape de familiile vulnerabile, dar şi de cei care le pot întinde o mână de ajutor. Atunci când am sprijinit crearea acestei reţele de asistenţi sociali comunitari, am pornit de la ideea că această persoană va menţine şi va dezvolta procesul pe care l-am început în urmă cu doi ani. Asistentul social este de nepreţuit atunci când trebuie să fie identificat un copil în situaţie de risc, dar şi modul în care acesta poate fi ajutat. Tot el monitorizează casele de tip familial, pentru că sistemul de protecţie socială este oricum responsabil de acest copil. Faptul că l-am plasat într-o casă de tip familie nu ne absolvă de această responsabilitate. Reţeaua este abia în formare, în unele localităţi asistenţii sociali lipsesc. Este, însă, un început, iar eu personal am toată admiraţia pentru asistenţii sociali care fac o muncă foarte solicitantă. În anul 2007, în ţară existau circa 550 de asistenţi sociali, în 2008 numărul lor, practic, s-a dublat. [ - Dacă este să facem, totuşi, nişte totaluri ale reformei sistemului rezidenţial, inclusiv pentru că suntem la intersecţiei de ani, care ar fi acestea?] - Probabil, cifrele contează mai puţin, pentru că există mai mulţi vectori care le determină. Mulţi copii părăsesc instituţiile în mod natural, pur şi simplu pentru că ating vârsta majoratului şi atunci pleacă. Şi mai mulţi copii nu ajung la internate, pentru că există alternative – centre de zi, case de tip familie... Dacă trebuie, totuşi, să quantificăm rezultatele, numărul copiilor în instituţii rezidenţiale s-a redus de la 11 500 la 8 800 de copii. De la începutul reformei 2 700 de copii au părăsit internatele. [ - Aceste cifre impresionează, dar şi dezarmează... Ştim cu toţii că orice reformă poate fi dureroasă, mai ales pentru personalul acestor instituţii, care ar putea fi disponibilizati, nu?] - Reforma nu înseamnă în mod obligatoriu disponibilizarea de personal. Când ziceam că nu cifrele contează cel mai mult, mă refeream parţial şi la acest aspect, destul de dureros, al oricărei reforme. Deşi copiii conteză enorm, nu putem neglija alte aspecte, şi anume – personalul şi clădirile, proprietăţile. Bineînţeles, necesităţile oamenilor angajaţi în acele instituţii trebuie să fie luate şi ele în consideraţie, ei nu trebuie să-şi piardă locul de muncă şi mijloacele de existenţă. Şi ar fi o risipă să renunţăm la clădirile în care s-a investit pe parcursul anilor. În rândul al doilea, nu putem produce o reformă prea repede, nu este suficient să pui un lacăt pe uşa unui internat ca sa poţi spune că reforma s-a produs. Trebuie să te asiguri că vei face să fie mai bine pentru toţi: să decizi şi să planifici unde vor merge copiii, ce vor face educatorii, cine îi va pregăti pentru o muncă diferită în cadrul sistemului reformat, şi, la nivel de gestionare a banului public, care sunt costurile şi beneficiile reformei. Nu în ultimul rând, trebuie să se înţeleagă că pentru un număr limitat de copii internatele ar putea rămâne şi în continuare singura soluţie viabilă. Altceva este că instituţionalizarea nu trebuie aplicată universal, în orice situaţie, şi aproape fără discernământ. În general, cel mai bine este ca reformele să fie o evoluţie, şi nu o revoluţie. Lucrurile se vor schimba suficient de repede pentru a oferi copiilor de azi condiţii favorabile dezvoltării lor, dar suficient de încet pentru a oferi educatorilor timpul necesar recalificării şi adaptării la noile cerinţe ale sistemului. [ - UNICEF va continua să sprijine reformarea sistemului rezidenţial în 2009?] - Bineînţeles, UNICEF ca organizaţie, al cărei mandat este protecţia drepturilor copilui, a susţinut şi va susţine şi în 2009 orice reformă a Guvernului care este în beneficiul şi interesul superior al copiiilor din Moldova. În primul rând vom sprijini dezvoltarea şi în continuare a serviciilor de alternativă. După cum spuneam mai înainte, şcolile internat nu trebuie demonizate, dar ele nu trebuie să rămână singura soluţie pentru un părinte care nu poate sau crede că nu poate să-şi crească copilul acasă. O altă prioritate este crearea unui sistem de monitorizare permanentă a serviciilor de alternativă, ca să ne asigurăm că acolo copiilor le este cu adevărat mai bine decât la internate. Serviciile de protecţie a copilului în general trebuie să se transforme astfel încît să se axeze pe copil şi pe familie, şi nu pe sistem. Asta înseamnă că sistemul trebuie să-şi modeleze serviciile în aşa fel încât să servească interesului superior al copilului şi familiei, aşa cum prevede Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, la care Moldova este parte.