Noul Cod al Audiovizualului necesită urgent o nouă redacţie. Analize şi comentarii la temă, episodul III

Recent, Fundaţia Soros – Moldova a plasat pe site-ul său www.soros.md studiul “Codul Audiovizualului al R. Moldova: analize şi comentarii” realizat de un grup de experţi independenţi, în cadrul unui proiect finanţat de Fundaţie. În primele două episoade, prezentate săptămâna trecută, Agenţia „Info-Prim Neo” s-a referit la cele mai importante probleme depistate de autori în textul Codului privind constituirea şi funcţionarea autorităţii publice de reglementare în domeniu – Consiliul coordonator al Audiovizualului, precum şi privind reglementarea activităţii audiovizualului public din R. Moldova. La deficienţele legate de audiovizualul privat se referă ultimul episod al seriei de comentarii. [Audiovizualul privat ca şi inexistent sub aspect legislativ] Autorii studiului constată că audiovizualul privat din R. Moldova apare, ca fenomen în absenţa unui cadru legal în domeniu. După intrarea în vigoare a Legii audiovizualului (14 decembrie 1995) începe etapa de funcţionare a radiodifuzorilor într-un cadru legal, etapă caracterizată prin diversificarea surselor de informaţie şi a formelor de proprietate în domeniu. Cei 10 ani ghidaţi de respectiva lege s-au constituit într-o perioadă de „acumulare iniţială” a capitalului în audiovizualul privat, noţiunea de capital referindu-se, într-o măsură sau alta, la aspectele financiar, economic, managerial, de creaţie, normativ, etc. Dar, ca şi alte „acumulări iniţiale”, etapa de referinţă a trecut pentru radiodifuzorii moldoveni preponderent sub semnul incertitudinii, care nu a facilitat o dezvoltare firească a domeniului. Conform autorilor, motivul ţine atât de legislaţia eclectică, cât şi de mentalitatea moştenită de la vechiul regim a tuturor autorităţilor perindate în Moldova independentă, care acceptă cu greu alte metode de reglementare a presei decât subordonarea şi controlul. Codul audiovizualului reprezintă, ca act legislativ, un pas înainte. Însă unul insuficient în raport cu aşteptările şi necesităţile unei perioade pe care o vrem sau o anunţăm, de cotitură, de integrare europeană, de aderare la valorile lumii democratice. Şi această se referă mai întâi de toate la cadrul de activitate a radiodifuzorilor privaţi. În plus, nu există prea multe temeiuri pentru speranţa că s-a schimbat semnificativ şi mentalitatea celor chemaţi să decidă soarta audiovizualului în conformitate cu nişte prevederi legislative mai elegant lustruite. În acest sens, noul cadru legislativ nu rezolvă câteva chestiuni de bază pe care se ţine un audiovizual viguros, în calitatea sa de element indispensabil şi promotor al unei societăţi democratice şi, respectiv, prospere. În particular, Codul nu stabileşte clar rolul şi locul audiovizualului privat în sistemul audiovizualului naţional, nu identifică specificul acestuia în raport cu audiovizualul public, nu presupune mecanisme stimulatorii pentru îmbinarea armonioasă a interesului privat şi a celui public. Dacă noţiunea de „radiodifuzor public” cuprinde, în linii mari, toate semnalmentele principale ale instituţiei publice din domeniu, consacrate de reglementările europene, cea de „radiodifuzor privat” este formulată inadmisibil de simplist şi reduce rostul activităţii la interesul privat, la afaceri. Ceea ce nu este nici corect, nici adevărat. Se creează impresia că legislatorul a omis din noţiunea radiodifuzorului privat caracteristicile instituţiei publice ca să evite o descifrare identică a două noţiuni diferite. A omis, dar nu a umplut cu nimic golul. Fie că nu a ştiut cu ce, fie că a făcut-o intenţionat ghidat de anumite interese ori de vechea mentalitate. Aşa sau altfel, definiţia nu înglobează nici elementele esenţiale ale noţiunii, acestea nu se regăsesc fixate, descifrate, reglementate pe întreg parcursul actului legislativ. Este unul din motivele care îi face pe experţi să considere Codul drept inconsistent la acest capitol. Pericolul situaţiei constă în lipsa de reglementări clare într-un domeniu extrem de sensibil, care poate da naştere abuzurilor de orice gen. Aceasta în condiţiile când Codul consacră radiodifuzorilor privaţi un capitol separat – Capitolul VIII. Şi sistemul de clasificare a tipurilor de radiodifuzori este marcat de incoerenţe. În anumite cazuri sunt discriminaţi radiodifuzorii publici, care se pretinde că nu pot fi şi locali. În alte cazuri, radiodifuzorilor privaţi nu li se fixează expres caracterul public al produsului, aşa cum nu li se fixează dreptul de a fi naţionali şi, respectiv, de a utiliza cele 6 frecvenţe naţionale de radiodifuziune sonoră şi 5 frecvenţe naţionale de radiodifuziune televizată, prevăzute de art. 36, alin. (4). În opinia autorilor, lucrurile s-ar aranja mai clar pentru legislator, dar şi pentru radiodifuzori şi societate, dacă legislaţia în domeniu nu ar face abstracţie (sau nu ar neglija) de tipologizarea radiodifuzorilor, acceptată în lume. Astfel, în Cod lipseşte categoria radiodifuzorilor comunitari. Aceştia, de regulă, preiau şi acoperă parte din funcţiile pe care nu reuşeşte, din diferite motive, să le exercite radiodifuzorul public. De altfel, radiodifuzori comunitari cu statut recunoscut, distinct legal, există în multe ţări ale lumii. Ei sunt întruniţi în Asociaţia mondială AMARC, cu sediul în Canada şi cu reprezentanţi din 106 state, conform situaţiei din anul 2006. La ultima reuniune (noiembrie 2006, Amann, Iordania) au participat şi reprezentanţi din R. Moldova. [Norme legislative speciale… cu caracter general] Capitolul VIII „Radiodifuzorii privaţi” se constituie din articolul 66, care conţine anumite prevederi importante, însă, în ansamblul său, este un conglomerat de norme irelevante pentru crearea şi, mai ales, funcţionarea radiodifuzorilor privaţi. 3 din 8 aliniate - (2), (3) şi (4) - au conţinut restrictiv şi nu stabilesc trăsături specifice sau mecanisme de activitate reală. Alin. (5) şi (6), dar şi (7) şi (8), cu mici deosebiri, conţin norme generale, atât pentru radiodifuzorii publici, cât şi pentru cei privaţi şi puteau fi lesne incluse în alte capitole. Norma alin. (1), care prevede constituirea radiodifuzorilor privaţi, atât de către persoane fizice, cît şi de persoane juridice, vine în contradicţie cu alte prevederi ale Codului, fapt, ce creează ambiguităţi. Astfel, potrivit art. 2, lit. c), calitatea de radiodifuzor o poate dobândi orice persoană fizică sau juridică, iar lit. d) şi c) ale aceluiaşi articol stabilesc că radiodifuzorul poate avea doar statut de persoană juridică. Prevederea potrivit căreia se instituie dreptul persoanelor fizice şi juridice din străinătate de a deţine statutul de acţionar majoritar în instituţii audiovizuale este benefică pentru afluxul de investiţii străine în audiovizual, pentru stabilitatea afacerilor în domeniu şi pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor de programe. Experienţa ţărilor din vecinătatea R. Moldova, dar şi din toată Europa de Sud-Est, o demonstrează convingător. Doar că în Codul adoptat în R. Moldova acest drept este fixat ca şi în treacăt, indirect iar în aceste condiţii investitorii străini nu vor veni. Ei au nevoie de garanţii mult mai clare, mai desfăşurate, în primul rând, de ordin legislativ. Astfel, nici în acest capitol special, nu sunt fixate semnalmente şi reglementări specifice pentru activitatea radiodifuzorilor privaţi. Situaţia actuală este periculoasă prin faptul că poate genera subiectivism, voluntarism şi discriminare în procesul de reglementare a activităţii acestora. Ceea ce a scăpat literei dar şi spiritului noului act legislativ este esenţial. Specificul activităţii radiodifuzorului privat constă în îmbinarea caracteristicilor atribuite audiovizualului public (în serviciul societăţii, independenţă editorială, supraveghere publică) cu cele ale unei activităţi private libere. Pe de o parte, audiovizualul privat este o parte componentă, extrem de importantă ca volum şi impact social, a audiovizualului naţional. Din acest motiv, radiodifuzorii privaţi trebuie trataţi cu aceeaşi atenţie şi cu acelaşi sprijin ca şi radiodifuzorul public. Pe de altă parte, audiovizualul privat este o afacere, dar una foarte specifică şi necesită multă prudenţă în reglementare. În Cod nu se regăseşte o astfel de înţelegere a misiunii statului în raport cu radiodifuzorii privaţi, care fac servicii de interes public şi, respectiv, exercită anumite funcţii, acoperă anumite obligaţiuni ale acestui stat. Codul fixează doar obligaţii, aceleaşi pentru toate tipurile de radiodifuzori, dar nu oferă şi mecanisme clare de stimulare a afacerii private pentru satisfacerea intereselor publice. Reglementările europene şi practicile din ţările cu democraţie avansată denotă o cu totul altă atitudine. Pentru că trăsăturile distinctive ale creării şi funcţionării radiodifuzorilor privaţi nu sunt fixate de Cod în mod expres, autorii studiului au încercat să le deducă prin examinarea atentă a prevederilor comune pentru toate tipurile de radiodifuzori. [Inconvenienţe şi riscuri în procesul de creare a radiodifuzorilor privaţi] O parte din trăsăturile distinctive nominalizate ar fi putut fi incluse în articolul 35, care se referă la Strategia de acoperire a teritoriului naţional cu servicii de programe audiovizuale, pe care urmează s-o elaboreze CCA. . Însă şi în acest caz, legislatorul nu oferă CCA prea multe indicii în privinţa viitoarei Strategii, limitându-se la o trimitere către „principiile de dezvoltare a audiovizualului în Republica Moldova”. Probabil, se au în vedere Principiile de comunicare audiovizuală, fixate în Capitolul II, articolele 6 – 18. Dar şi cele câteva orientări existente în Cod sunt de natură tehnică şi sunt irelevante pentru importanţa „strategică” a Strategiei. Şi atât. Extrem de puţin despre conţinutul Strategiei, foarte puţin despre principiile de partajare a frecvenţelor, nimic despre categoriile serviciilor de programe ca tip şi format, despre modul de elaborare şi punere în aplicare a Strategiei, termene de prezentare, etc. Poate că toate acestea vor apare în însăşi Strategia, oricum anumite repere erau obligatorii şi în actul legislativ de nivelul unui Cod. Este adevărat, că prin art. 11 al Capitolului II legislatorul a indicat obligativitatea ca, până la 1 ianuarie 2010, cel puţin 70% din numărul de frecvenţe să fie oferite serviciilor de programe transmise în limba de stat. Tot de la 1 ianuarie 2010, cel puţin 80% din volumul serviciilor de programe ale radiodifuzorilor vor constitui producţie proprie, autohtonă şi opere europene, din al căror volum 50% vor fi transmise în orele de maximă audienţă. Dacă, eventual, legislatorul a sugerat prin această prevedere un principiu pe care se va baza viitoarea Strategie, urma, cel puţin să schiţeze un minim de astfel de principii. Experţii stăruie asupra importanţei Strategiei pentru crearea şi funcţionarea ulterioară a radiodifuzorilor privaţi în ipostaza lor dublă de furnizori de servicii publice cu satisfacerea concomitentă a interesului privat. Ei consideră că această calitate specifică nu a fost luată în considerare de Cod, de aceea lipsa trebuie acoperită prin Strategie, dacă se doreşte cu adevărat ieşirea din haosul în care este cufundat audiovizualul privat actualmente. Audiovizualul privat este parte componentă a celui public naţional, însă unul specific. Vocaţia lui socială poate fi realizată prin totalitatea radiodifuzorilor privaţi şi nu prin fiecare în parte. Aceasta se obţine prin partajarea adecvată a frecvenţelor la nivel naţional, pentru diferite localităţi, zone geografice şi în cadrul fiecăreia dintre ele. Până la Cod, dar şi după intrarea acestuia în vigoare deja, concursurile pentru acordarea licenţelor se desfăşoară după unele şi aceleaşi criterii pentru toţi, cel puţin aparent: atâta producţie proprie, atâtea ştiri, atâtea programe, inclusiv pentru tineret şi pentru veterani, atâta muzică autohtonă, atâta limbă de stat, atâtea limbi minoritare. Ca la kilogram sau la normă. Nu spunem că sunt lipsite de importanţă criteriile date, ele însă nu acoperă totalitatea de criterii care ar ţine cont de ambele roluri ale radiodifuzorilor privaţi. În fond, neglijând, iar ulterior interzicând existenţa radiodifuzorilor publici locali, statul a pus sarcina publică ce revine acestora, pe seama radiodifuzorilor privaţi locali. De fapt, radiodifuzorilor privaţi, în special locali, li se impune un singur format generalist cu reeditarea Radio Moldova şi TV Moldova la scară locală. Cu acelaşi mesaj unilateral, închistat şi apatic, pe care aceste posturi îl lansează publicului de câţiva ani. Din aceste motive radiodifuzorii locali cu programe proprii se sufocă în obligaţii publice şi în sărăcia de la limita falimentului. Din întâmplare sau dintr-o legitate demult instituită în R. Moldova, CCA nu înaintează aceleaşi rigori şi faţă de reţelele puternic ramificate în ţară care retransmit posturi străine. Situaţia actuală poate fi „spartă” în timp util prin elaborarea Strategiei de acoperire a teritoriului naţional cu servicii de programe audiovizuale, care să fie conformă reglementărilor şi practicilor europene. Ele presupun existenţa serviciilor de programe de format variat, în dependenţă de interesul consumatorului, dar şi al statului: posturi generaliste, informativ-muzicale şi muzical-informative, de muzică populară, de muzică retro, de muzică clasică, posturi cu mesaj specializat în sport, în tineret, în ecologie, în cultură, în ştiinţă, în categoriile social-vulnerabile, posturi strict informative şi strict religioase, posturi monolingve, bilingve şi multilingve, etc., etc. Strategia urmează să stabilească clar pe plan naţional şi pentru fiecare zonă, chiar localitate, structura şi interesele publicului consumator de servicii de programe, să le coreleze cu cele ale statului şi în conformitate cu acestea să stabilească principiile de partajare şi oferire a frecvenţelor. Prioritate vor avea radiodifuzorii care se obligă să preia o parte din atribuţiile publice. În acelaşi timp, ei trebuie să beneficieze de sprijinul, inclusiv financiar, al statului, pentru că serviciile de programe, cu componente educaţionale, culturale, informativ – utilitare, de regulă, nu aduc profit. În anumite cazuri, în baza Strategiei, CCA va avea iniţiativa, va scoate la concurs anumite frecvenţe, pentru anumite scopuri, pentru anumite localităţi sau regiuni, pentru o anumită perioadă. Este o formă de comandă socială care, pentru a putea fi realizată în lipsa radiodifuzorilor publici locali, ar putea fi acoperită total sau parţial din finanţele publice. Ceilalţi privaţi vor intra în posesia licenţelor în baza conceptelor mai înguste şi vor fi lăsaţi să-şi facă afacerea nestingherit, nehărţuiţi cu controale şi supravegheri excesive, pentru că ei, concomitent, exercită şi funcţii publice, aducând informaţie, varietate şi diversitate în viaţa publică. Alineatul (2) al art. 35 indică revizuirea anuală a Strategiei de acoperire a teritoriului naţional cu servicii de programe audiovizuale: „pentru garantarea interesului public”. Este o cerinţă care comportă anumite riscuri pentru stabilitatea afacerilor radiodifuzorilor existenţi pe piaţa mediatică. Cu atât mai mult, cu cît documentele de genul strategiilor se elaborează pe termen lung. Nici interesul public nu se poate schimba în fiecare an. Oricum, revizuirile anuale, nu ar trebui să afecteze afacerea radiodifuzorilor existenţi. Lipsa din Cod a unei prevederi care să stabilească exact perioada de elaborare a Strategiei, a condiţionat o serie de erori regretabile din partea CCA, ce au afectat grav interesele publicului, dar şi a radiodifuzorilor. Fără a elabora mai întîi Strategia, care, este adevărat, solicită timp, cunoştinţe aprofundate în domeniu, o voinţă puternică şi o muncă asiduă, CCA, a preferat să aleagă, voit sau impus, o cale mai uşoară anunţând concursuri de frecvenţe şi acceptând schimbări de statut şi de formă de proprietate a unor radiodifuzori cu priză la public. Şi nu e de mirare că, lipsit de reperele Strategiei, a dat în bară. Cazurile „Radio Antena C”, „Euro TV Chişinău”, „Radio FM 103.5” din Bălţi au avut un larg răsunet intern şi internaţional. Negativ. Aceste cazuri vor avea impact negativ încă mulţi ani înainte asupra audiovizualului şi societăţii moldoveneşti, vor marca negativ, se pare, pentru totdeauna, imaginea actualei componenţe a CCA. Autorii studiului consideră că un mare risc comportă şi prevederea art. 23, alin. (6), lit. g) care solicită de la pretendentul la licenţă prezentarea „copiilor de pe contractele de procurare a tehnicii necesare sau de arendă a acestora”. În cazul radiodifuzorilor noi, poate, ar fi suficientă dovada consistenţei financiare, odată ce, în condiţiile concursului obiectiv, nu pot avea siguranţa că vor intra în posesia licenţei. În plus, absoluta majoritate a echipamentului se produce peste hotare de către firme prestigioase, cărora nu le poţi restitui echipamentul în caz de eşec la concurs şi nu le poţi pretinde să semneze contracte convenţionale. Norma de referinţă îi poate împinge pe solicitanţi spre ficţiuni şi trişări. În altă ordine de idei, autorii studiului consideră că legislatorul nu poate tolera situaţia prevăzută de alin (4) al aceluiaşi articol, când tarifele pentru utilizarea frecvenţelor se stabilesc de autoritatea administraţiei publice centrale de specialitate. În toată lumea civilizată, ba chiar şi în Moldova, tarifele cu mare impact social se stabilesc de către autorităţile publice independente, eventual la solicitarea administraţiilor. [Tertipuri legislative şi riscuri pentru funcţionarea radiodifuzorilor privaţi] Art. 7, alin. (1), elaborat în general în spiritul respectării libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului, nu stabileşte clar că în cazul radiodifuzorilor privaţi, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului se asigură prin totalitatea acestora şi nu prin fiecare radiodifuzor în parte. Este o remarcă necesară în lumina practicilor de până acum în domeniul reglementării audiovizualului. Într-o anumită măsură şi asigurarea pluralismului politico-social trebuie privită prin aceeaşi prismă, odată ce legislaţia înaintează cerinţe identice radiodifuzorilor publici şi celor privaţi (de exemplu, obligaţiunea de a reflecta campaniile electorale – art. 7 (3), capacităţile de producere şi resursele în general fiind dezechilibrate în favoarea celor publici. În acest caz, ar fi fost potrivit, în opinia experţilor, ca legiuitorul să prevadă anumite mecanisme stimulatorii pentru ca radiodifuzorii privaţi, bunăoară, să poată organiza dezbateri electorale. Stimularea, inclusiv financiară, a implicării radiodifuzorilor privaţi în asemenea campanii, ar fi o soluţie. Prin scoaterea în afara legii a radiodifuzorilor publici locali se reduce drastic spaţiul dezbaterilor electorale. În asemenea caz, alegătorul, în mare parte, este orientat spre o singură sursă de dezbateri, spre un singur stil – IPNA, iar aceasta aduce mai mult a monopolism decât a pluralism. În plus, IPNA este, practic, neputincioasă, în cazul alegerilor locale. Alin. (2) al aceluiaşi articol este formulat neprofesionist sub aspect juridic şi jurnalistic: „Acordând timpi de antenă unui partid sau unei mişcări politice pentru propagarea poziţiilor acestora, radiodifuzorul trebuie să ofere, de asemenea, în cadrul aceluiaşi gen de programe şi la aceeaşi oră, timpi de antenă „altor” partide şi mişcări politice fără tergiversări neîntemeiate şi fără a favoriza un partid anume, indiferent de procentajul reprezentării sale parlamentare”. În practică „alt partid” poate fi selectat dintre membrii aceleaşi coaliţii, de guvernământ, de exemplu şi aceasta fa fi conform prezentului Cod, dar nu va asigura pluralismul politic. Probabil, această normă urma să reglementeze situaţiile de conflict pe segment politic şi atunci prevederea legală urma să impună plasarea pe post în mod obligatoriu a poziţiei formaţiunii vizate, criticate. Este o scăpare legislativă? Articolul 15, alin. 1 şi 2 obligă autorităţile publice să protejeze jurnaliştii şi sediile în care aceştia activează. Este o prevedere importantă, necesară şi vitală chiar. Dar ea a fost compromisă din start, în chiar prima perioadă de aplicare a Codului. În pofida faptului că norma legislativă interzice expres folosirea protecţiei jurnaliştilor, a sediilor sau a localurilor radiodifuzorilor în calitate de pretext pentru a prejudicia libera exprimare a jurnaliştilor, pentru a împiedica sau a restrânge libera exercitare a profesiunii ori a revendicării drepturilor fundamentale de către jurnalişti, descinderea organelor de forţă în sediul radiodifuzorului privat „Radio Antena C”, inclusiv în zona studiourilor, cu evacuarea jurnaliştilor, nu a alertat nici o autoritate din ţară, nu s-au ordonat anchete, nu au fost oferite elementare informaţii de explicaţie. Şi aici nu este vorba doar şi atât de comportamentul CCA. Însuşi Preşedintele Legislativului ţării a recunoscut indirect că „atacul cu bombă” la „Antena C” este o farsă. Iar Preşedintele ţării a recunoscut mult mai direct, public şi sfidător, că partidul pe care îl conduce are interese la acest post, afirmând, mai în glumă, mai în serios, că va face din el „o bomboană”. Aceasta în condiţiile când Codul Audiovizualul interzice în mod direct partidelor să se producă în rol de radiodifuzori. S-a întâmplat ceea ce exact interzice proaspăta lege: a fost prejudiciată libera exprimare a jurnaliştilor, a fost împiedicată libera exercitare a profesiunii şi a revendicării drepturilor fundamentale de către jurnalişti. Politica dublelor standarde vine din aceeaşi mentalitate a autorităţilor moldoveneşti, chiar dacă au însuşit sub presiune anumite formule legislative de reglementare democratică a audiovizualului şi a presei în întregime. Articolul respectiv ar trebui completat cu o prevedere specială privind statutul şi protecţia teleradiojurnaliştilor, angajaţi de radiodifuzorii privaţi. Ea este necesară pornind de la ipostaza dublă a activităţii acestora (public/privat), de la înţelegerea, de multe ori, eronată a patronilor din audiovizual că au dreptul să facă ce vor la postul care le aparţine. Această înţelegere o reeditează, de fapt, pe cea a autorităţilor, care se comportă la fel şi cu radiodifuzorii privaţi, şi cu cei publici, pornind de la dreptul înţeles greşit al actului guvernării. Cu toate intenţiile bune anunţate prin art. 17 intitulat „Difuzarea anunţurilor ce vizează starea de urgenţă”, acesta constituie o gafă legislativă dacă nu un tertip legislativ. Noţiunea „starea de urgenţă”, fixată în titlul articolului şi care justifică obligativitatea radiodifuzorilor, inclusiv privaţi, să transmită „operativ şi din cont propriu anunţurile oficiale ale Parlamentului, Preşedintelui şi Guvernului în cadrul tuturor programelor sale” (alin. (1), precum şi fără întârziere şi în mod gratuit în cadrul tuturor programelor lor informaţia parvenită de la autorităţile publice centrale, necesară protejării vieţii, sănătăţii şi securităţii oamenilor sau prevenirii prejudicierii proprietăţii sau mediului” (alin. (2), nu se mai regăseşte în normele propriu-zise. Or, reglementările şi practicile europene obligă radiodifuzorii să transmită mesajele autorităţilor doar în cazul în care starea de urgenţă sau de altă forţă majoră a fost anunţată anterior în mod oficial de autorităţi. În altă consecutivitate cererea autorităţilor, sprijinită de Cod, este un abuz şi ingerinţă în activitatea radiodifuzorilor. Prin art. 38, alin. (1), lit. b) legislatorul a oferit CCA un instrument de sancţionare disproporţionat şi periculos pentru afacerea radiodifuzorilor privaţi, dar şi pentru serviciul acestuia de programe. Ne referim la prevederea de a le fi retras dreptul de a difuza anunţuri publicitare pentru o anumită perioadă. Este o sancţiune disproporţionată pentru că se presupune că se aplică în cazul unor încălcări nesemnificative, fiind plasată după avertizare publică, lit. a) şi înainte de amendă, lit. c), care constituie de la 100 la 300 de salarii minime. Însă lipsirea radiodifuzorilor de dreptul la publicitate, cel puţin pentru 1 zi, nemaivorbind de „o anumită perioadă”, poate conduce la pierderea contractelor şi înseamnă prejudicii, care s-ar putea solda în definitiv cu falimentarea radiodifuzorului. Publicitatea este de fapt, unica sursă de venit, reală şi importantă pentru radiodifuzorii privaţi. Se pare că şi legislatorul a înţeles într-un anumit moment că a forţat lucrurile, pentru că sancţiunea respectivă nu se mai regăseşte în alin. (3) care stabileşte cum se aplică sancţiunile. Aici apar doar avertizarea la lit. a) si amenda la lit. b). Însă norma rămâne în vigoare prin alin. (2) şi prezintă pericol real. Un pericol economic mare pentru radiodifuzorii privaţi prezintă şi alin. (2) al art. 47, lit. c) care prevede că Bugetul CCA se constituie inclusiv din „venituri din taxele anuale de acoperire a cheltuielilor de reglementare, plătite de radiodifuzori, în proporţie de 1% din cifra de afaceri anuală. Alin. (3) precizează că aceste mijloace vor fi colectate într-un Fond de susţinere a radiodifuzorilor, care va funcţiona în baza unui regulament separat, elaborat şi aprobat de către CCA. În lipsa prevederilor clare şi concrete ale principiilor de utilizare a Fondului, constituirea şi buna lui funcţionare rămâne la discreţia CCA. Într-adevăr, un fond de susţinere a radiodifuzorilor, în special privaţi, este necesar. Condiţia lor economică proastă în ansamblu nu oferă şanse pentru dezvoltarea domeniului şi pentru obţinerea statutului de presă liberă şi independentă. Fără ea, nici societatea moldovenească nu are prea multe şanse. Această legătură a remarcat-o recent asistentul adjunct al Secretarului de Stat Colleen Graffy, care a declarat că fără o presă viguroasă R. Moldova nu va face faţă proiectului „Provocărilor Mileniului”, respectiv, combaterii corupţiei, prin care Moldova primeşte mijloace financiare importante. Declaraţia era făcută în legătură cu situaţia creată în jurul „Antenei C”, „Euro TV” şi „Radio FM 103.5”. Din Fondul respectiv ar putea fi finanţate „comenzile sociale, la care ne refeream mai sus. Mijloacele acestuia, de exemplu, ar putea înlătura pericolul dispariţiei programelor culturale din serviciile de programe ale radiodifuzorilor privaţi. Şi ei trebuie înţeleşi, ca afacere: cultura nu aduce profit, iar privatului trebuie să i se respecte dreptul de a nu se ocupa de ceea ce nu aduce venit. Cel puţin în condiţiile economice actuale, se cere ca legislatorul şi CCA să opereze nu doar cu cerinţe, interdicţii şi restricţii, ci şi cu instrumente stimulatorii, inclusiv de ordin financiar - economic. Alt exemplu din acelaşi domeniu. Marea majoritate a radiodifuzorilor privaţi, în special locali, nu au acum şi nu vor avea în viitorul previzibil posibilităţi financiare de a se conforma prevederilor art. 13, alin. (4): „Accesul persoanelor cu deficienţe de auz (surde) la emisiunile televizate de importanţă majoră şi de actualităţi este garantat prin interpretarea acestora în limbajul mimico-gestual cel puţin 20 de minute din timpul zilnic de emisii ale serviciului de programe”. Pe de altă parte, inclusă în Cod, norma poate servi drept pretext pentru sancţiuni dure până la lichidarea unor radiodifuzori, care ar putea fi selectaţi din alte interese decât cele publice. Fondul ar putea soluţiona şi problema radiodifuzorilor, dar şi, mai important, a acestor categorii şi aşa neocrotite de soartă. Conform autorilor studiului, actul legislativ examinat conţine cel puţin două lacune esenţiale în domeniul reglementării publicităţii, foarte importante pentru activităţile de afaceri, dar şi pentru însăşi existenţa majorităţii absolute a radiodifuzorilor privaţi. Prima ţine de limba publicităţii, despre care s-a mai vorbit şi până la Cod. Cît timp publicitatea nu va fi difuzată exclusiv în limba de stat, după modelul Ucrainei vecine, de exemplu, atâta timp piaţa publicitară nu va cunoaşte reguli clare în R. Moldova şi atâta timp nu are şanse de dezvoltare reală audiovizualul autohton. A doua problemă se referă la contradicţia din statutele radiodifuzorilor privaţi şi cei publici. Art. 19, alin (1), se referă la toate tipurile de radiodifuzori şi stabileşte că „Timpii de antenă ai radiodifuzorilor utilizaţi pentru publicitate sau teleshopping constituie produsul comercial al acestora”. Codul creează condiţii egale pentru obţinerea veniturilor pentru toţi radiodifuzorii. Se pare că principiul nu este tocmai echitabil odată ce pentru radiodifuzorii privaţi aceasta constituie, practic, unica sursă de venit, iar sursa cea mai importantă de venit pentru radiodifuzorul public sunt mijloacele financiare publice, obţinute direct sau indirect. Datorită acestui suport public masiv, radiodifuzorul public se transformă în centru atractiv cu nuanţe monopoliste pronunţate în domeniul publicităţii. Ţările care au limitat cota de publicitate permisă spre difuzare de către radiodifuzorii publici au avut două considerente: de a proteja mesajul public de eventuale ingerinţe de ordin economic, dar şi cel de a asigura libera concurenţă în domeniul audiovizualului. Or, codul examinat, are tocmai misiunea de a proteja libera concurenţă şi de a asigura un echilibru şi condiţii nediscriminatorii pentru activitatea audiovizualului public şi privat. [Concluzii îngrijorătoare pentru radiodifuzorii privaţi, în viziunea experţilor….] - Codul nu stabileşte distinct rolul şi locul radiodifuzorilor privaţi în sistemul audiovizualului naţional. - Normele Codului dezvăluie în măsură insuficientă caracterul specific, ambivalent al activităţii radiodifuzorilor privaţi, care este o afacere privată cu caracter public, în interesul publicului. - Caracterul reglementărilor Codul Audiovizualului în raport cu radiodifuzorii privaţi este preponderent restrictiv, de control şi insuficient de stimulator. - Codul Audiovizualului se limitează să declare perspective noi pentru radiodifuzorii privaţi prin posibilitatea de atragere a investiţiilor străine majoritare, însă nu oferă cadrul legislativ pentru aceasta. - Codul nu protejează în măsură suficientă radiodifuzorii privaţi de tendinţe birocratice, de abuzuri şi subiectivism din partea autorităţilor. - Prima etapă de implementare a Codului Audiovizualului a fost marcată de lacune regretabile care micşorează aşteptările legate de noul act legislativ în general. - O parte din deficienţele menţionate pot fi înlăturate în timp util prin mecanismele viitoarei Strategii de acoperire a teritoriului naţional cu servicii de programe. Ulterior, se impun modificări legislative serioase. În domeniul radiodifuzorilor privaţi se va începe cu elaborarea unei noţiuni complete, adecvate statutului real al acestora în sistemul audiovizualului public naţional. [… şi concluzii finale alarmante pentru întreg textul Codului] 1. Codul Audiovizualului, cum este menţionat în analize şi comentarii, conţine anumite prevederi conforme totalmente rigorilor europene. Acestea, însă, prezintă doar pasaje separate îmbinate eclectic cu prevederi ambigui, izvorâte dintr-o mentalitate depăşită, dar persistentă în spaţiul nostru, şi nu pot face dovada unei evoluţii clare în creaţia legislativă în domeniu care ar asigura un progres real al audiovizualului naţional. 2.Codul Audiovizualului abundă în formule generale de garantare a independenţei şi libertăţii radiodifuzorilor, dar nu prevede mecanisme clare prin care ar fi realmente asigurate independenţa şi libertatea acestora. 3. Codul Audiovizualului, prin stipulările pe cale le conţine, nu asigură suficiente mecanisme pentru funcţionarea autonomă şi independentă a autorităţii de reglementare a domeniului. 4. Codul Audiovizualului, deşi rezervă radiodifuzorului public cel mai voluminos capitol, neglijează inexplicabil principiile esenţiale în temeiul cărora este asigurată funcţionalitatea şi complexitatea unui veritabil serviciu public de radio şi televiziune. 5. Codul Audiovizualului, râvnit şi solicitat de întreaga societate, a condus la rezultate contrar aşteptărilor societăţii, imediat după aplicarea lui în practică. 6. Codul Audiovizualului necesită urgent o nouă redacţie pentru a ajusta realmente cadrul juridic naţional la standardele europene. Numai astfel se vor crea premise pentru constituirea şi afirmarea unui audiovizual naţional pe principii democratice.