 |
|
| Anatol Țăranu | |
Împreună cu dezagregarea diligentă a URSS și a lagărului socialist a luat sfârșit și modelul bipolar al ordinii mondiale. Una dintre supraputerile lumii – URSS, s-a prăbușit în văzul consternat al comunității internaționale, care nu era defel pregătită pentru un asemenea scenariu neașteptat. Peste noapte, SUA și Occidentul în formatul NATO, s-au trezit învingători categorici în Războiul Rece, fiind puși în fața necesității de a concepe o nouă formă de organizare a ordinii mondiale după principiul lumii monopolare. Pe moment, s-a creat impresia unei victorii finale a societății occidentale de tip liberal, fapt ce a trezit din partea unor experți tentația de a vorbi despre „sfârșitul istoriei”. Însă după 30 de ani de la căderea Uniunii Sovietice, evoluțiile internaționale au invalidat ipoteza despre limitele istoriei, în primul rând, prin ascensiunea economică și militară uluitoare a Chinei, dar și prin reizbucnirea ambițiilor imperiale ale Rusiei, deținătoarea celui de al doilea potențial nuclear militar din lume. Tot mai des se vorbește despre apusul lumii monopolare și începutul unui nou ciclu istoric cu trăsături aparte, care se întrevăd deocamdată doar în detalii răzlețite, fără ca conturile distinctive să se manifeste în toată plinătatea lor. Lumea contemporană intră în plină viteză într-un nou viraj istoric, cu toate complicațiile inerente unei asemenea perioade a evoluției.
Cerințe ultimative
Noile tendințe în politica internațională s-au făcut simțite deslușit la finele anului trecut, când Moscova a cerut într-o manieră ultimativă Washington-ului excluderea oricărei noi extinderi a NATO către Est, mai ales către Ucraina, încetarea cooperării Alianței cu statele din fostul bloc sovietic și renunțarea la manevrele și desfășurările de trupe ale NATO în Europa de Est. Prin masarea amenințătoare a trupelor militare de-a lungul hotarelor sale cu Ucraina, rușii susțin că răspund la ceea ce consideră că sunt amenințări la propria securitate din partea relațiilor tot mai apropiate ale Ucrainei cu NATO și aspirațiile acesteia de a se alătura Alianței, deși nu există niciun indiciu că NATO este pregătit să accepte Ucraina ca membru al Alianței. Însă indiferent de aceasta, Moscova a formulat principalele propuneri ale sale față de SUA și NATO, care se rezumă la următoarele:
- NATO să nu se mai extindă și să nu permită Ucrainei să se alăture Alianței;
- NATO să nu mai desfășoare trupe și armament adițional în țări altele decât cele în care se aflau în mai 1997 (înainte de aderarea țărilor din Europa de Est), în afară de cazurile excepționale, cu acordul Rusiei și membrilor NATO;
- Să renunțe la toate activitățile militare în Ucraina, Estul Europei, Caucaz și Asia Centrală;
- Să nu desfășoare arme nucleare cu rază medie și scurtă, acolo de unde ele pot fi folosite pentru a lovi teritoriul de pe cealaltă parte;
- Să nu mai efectueze exerciții cu mai mult de o brigadă;
- Să confirme că cele două părți nu se consideră adversare și se pun de acord să rezolve toate disputele în mod pașnic și fără folosirea forței;
- Să se angajeze să nu creeze condiții care pot fi percepute drept amenințătoare de cealaltă parte;
- Să stabilească linii de urgență pentru discuții rapide între părți.
La sfârșitul săptămânii trecute la Geneva, Blinken și Lavrov au avut convorbiri în cadrul celei de a patra runde de negocieri dintre Rusia și Occident. La conferințele de presă separate, ținute la sfârșitul ședinței cei doi au anunțat că, după ce Rusia va primi din partea SUA, pe parcursul săptămânii, răspunsurile la condițiile puse cu privire la așa-numitele garanții de securitate pe care caută să le obțină din partea Occidentului, vor organiza o nouă întâlnire la același nivel.
O nouă arhitectură a securității?
Deocamdată, nu există planuri concrete pentru o continuare a discuțiilor dintre Rusia și Occident, iar pozițiile celor două părți par ireconciliabile. Atât probabilitatea unui atac rusesc asupra Ucrainei, precum și obiectivele sale finale rămân neclare. Unii analiști au sugerat că Rusia ar putea dori să anexeze în mod oficial regiunea Donbass sau/și să captureze un teritoriu pentru a conecta Rusia continentală cu Crimeea, anexată de Moscova încă în 2014. Se discută și o operațiune în regiunea Odesei, cu obiectivul joncțiunii cu Transnistria. Printre toate aceste neclarități se conturează tot mai pregnant părerea că, chiar dacă se va evită un război, întoarcerea la situația de dinainte de aprilie 2021 devine total improbabilă și că actuala criză va duce la o reorganizare temeinică a arhitecturii securității europene și chiar globale.
La moment, marile puteri nucleare ale lumii se duelează în cel mai tensionat test de voință de la căderea Uniunii Sovietice. Dacă diplomația la această etapă eșuează și va avea loc o invazie a Rusiei în Ucraina, aceasta ar putea declanșa cea mai mare ciocnire a armatelor convenționale obișnuite din Europa de la al Doilea Război Mondial. În același timp, secretarul american de stat Antony Blinken a subliniat că există premise pentru o înțelegere reciprocă între Occident și Moscova, dar aceasta depinde de alegerea Rusiei de a opri agresiunea împotriva Ucrainei. Tot el a declarat, că NATO este pregătită să abordeze preocupările de securitate ale Rusiei „în spirit de reciprocitate”.
Între timp, miercuri seara SUA și NATO au răspuns separat în scris la pretențiile rușilor din decembrie anul trecut. Deocamdată, nu se cunosc multe detalii ale acestor răspunsuri, dar din informațiile lapidare ce s-au scurs în presă rezultă că occidentalii refuză să renunțe la dreptul de adeziune al noilor membri la NATO și rămân ferm axați pe soluția diplomatică a crizei. Cum a declarat secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, NATO a solicitat, la rândul său, Rusiei, retragerea forțelor armate din Ucraina, Georgia și Republica Moldova. Moscova și-a luat un răgaz pentru examinarea răspunsului occidentalilor, în așa fel menținând situația la nivelul comunicării epistolare.
Prudența ca atitudine oficială
Deci, oricât de dramatic ar evolua evenimentele, în final totul se va decide la masa de negocieri, unde vor fi trasate contururile noii ordini europene și mondiale. În acest context e firesc să ne intereseze locul Republicii Moldova în noua arhitectură a securității europene și în ce măsură putem influența poziționarea noastră în această construcție geopolitică în desfășurare. Nu încape nicio îndoială, că la viitoarele negocieri de depășire a crizei cazul Republicii Moldova va fi strâns legat de dosarul transnistrean și de perspectivele lui de soluționare.
Astăzi atitudinea oficială a Republicii Moldova față de criza din jurul Ucrainei este marcată de prudență maximă. Chișinăul este preocupat cel mai mult de gândul de a nu irita Moscova. La prima vedere, pare a fi o tactică judicioasă. Însă la o analiză mai minuțioasă apar la suprafață mai multe elemente defectuoase ale acestui tip de abordare a situației. În primul rând, în perspectiva triumfului cauzei ucrainene la viitoarele negocieri de aplanare a crizei, Republica Moldova va avea invariabil de câștigat alături de Ucraina, inclusiv pe dosarul transnistrean. Însă în cazul dacă dezamorsarea crizei la masa de negocieri se va face prin cedări reciproce ale marilor jucători, cel mai probabil din contul intereselor Ucrainei, Republica Moldova are tot interesul să fie decuplată de acest precedent. Însă pentru aceasta este nevoie de o poziție distinctă de neacceptare, chiar combatantă în raport cu pretențiile rusești asupra spațiului post-sovietic. În acest caz, comportamentul proverbial al „vițelului blând” ar putea să-i joace festa Republicii Moldova.
Pericolul federalizării și Legea privind statutul actual al regiunii transnistrene
Din zona transnistreană a Republicii Moldova, de facto controlată de Rusia, transpare un pericol militar pentru Ucraina. Armata rusă, dislocată ilegal în Transnistria, recurge provocator la exerciții militare de pregătire de luptă în perioada când criza din jurul Ucrainei atinge apogeul său. Iar Chișinăul oficial, dominat de consultanța politică germană, nu reacționează pe potrivă, conducându-se de tactica de non-supărare a Moscovei. Iar dacă ne aducem aminte de reacția recentă a Ministerului rus de Externe, care a cerut conducerii Republicii Moldova să adopte o „abordare constructivă” și să răspundă „pozitiv” inițiativei Tiraspolului, de reluare a negocierilor în formatul „5 plus 2” pentru găsirea rapidă a soluției politice a conflictului transnistrean, atunci pericolul federalizării a la Kozak devine mai mult decât iminent. Iar soluția federalizării, atât de mult agreată de ruși, consună cu inițiativa germană a așa-numitei formule Steinmeier, frumos fardată de eufemismul „statut special”. Ar fi cu adevărat tragicomic, dacă criza ucraineană, negociată și soluționată prin aplicarea formulei de federalizare, ar deveni soluție la pachet și pentru Republica Moldova în lumina consensului ruso-german asupra noii ordini europene. Pentru a evita pericolul federalizării, este nevoie să fie elaborată și adoptată legea despre actualul statut al Transnistriei, juridic parte componentă a Republicii Moldova, ca teritoriu temporar ocupat de un regim separatist în serviciul intereselor geopolitice ale Rusiei.
Decuplarea la lumea rusă și cuplarea la zona de securitate sigură
Pentru Republica Moldova adoptarea unei asemenea legi ar avea valoarea decuplării de „lumea rusă”, spațiu asupra căruia se extind revendicările geopolitice ale Moscovei. Și în calitate de membru al CSI, Republica Moldova cu de la sine putere își formalizează statutul de teritoriu post-sovietic, influențat de Moscova. Unica soluție devine desprinderea de acest spațiu convențional rusesc și, deci, de renegare a pretențiilor de dominație geopolitică a Moscovei prin contopirea cu spațiul românesc și, prin aceasta, cu spațiul geopolitic european. Doar în acest caz, orice negocieri despre statutul geopolitic al Republicii Moldova vor deveni automat negocieri privind interesele poporului român din ambele state românești. Iar faptul că România și marea parte a poporului român beneficiază de privilegiul protector de a fi membru al Uniunii Europene și NATO, va facilita enorm extinderea protecției acestor entități geopolitice și asupra Republicii Moldova care, deocamdată, formal nu aparține acestor organizații. Paradoxal, dar Republica Moldova continuă să rateze această unică oportunitate de a-și garanta securitatea în fața pretențiilor agresive neoimperiale. Este, în primul rând, rateul clasei politice moldovenești și al liderilor ei, incapabili să îndemne și să conducă poporul pe calea salvatoare a unității naționale.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.