 |
|
| Anatol Țăranu | |
Uniunea Sovietică a intrat în cel de al Doilea Război Mondial în septembrie 1939 în calitate de aliat al Germaniei naziste, care se găsea în confruntare militară cu democrațiile occidentale. Dar jocul istoriei a făcut așa ca, în 1945, Uniunea Sovietică să întâmpine sfârșitul marelui război mondial printre învingătorii Germaniei din coaliția antihitleristă, alături de noii săi aliați din statele democrațiilor occidentale. Toată lumea se aștepta că după experiența celei mai sângeroase conflagrații mondiale din istorie, pacea și buna înțelegere între învingătorii fascismului să domine relațiile internaționale infinit de mult pe viitor. Însă anii imediat post-belici au arătat cât de iluzorie a fost această așteptare, practic imediat după războiul fierbinte începându-se era Războiului Rece.
Lume, împărțită în „lagăre”
După patru ani de război, Uniunea Sovietică a devenit una dintre cele două superputeri mondiale, ocupând cea mai mare parte din Europa de Est și instalând în statele din această zonă regimuri comuniste totalitare loiale Moscovei, transformând aceste state în sateliți ai URSS. Lumea postbelică a fost împărțita după expresia unuia din ideologii comunismului sovietic, Jdanov, în doua lagăre: lagărul comunist si cel capitalist. Doctrina comunistă impunea logica exterminării capitalismului, cea ce determina politica sovietică de confruntare existențială cu democrațiile occidentale. Regimul comunist de la Moscova se pregătea pentru momentul declanșării revoluției socialiste mondiale, pe această cale proliferând un pericol permanent pentru pacea internațională.
La 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în aula universității americane Harvard, secretarul de stat american George Marshall a propus un vast program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene, afectate de al Doilea Război Mondial. „European Recovery Program” (ERP), cunoscut ca Planul Marshall, prevedea resurse considerabile din partea SUA pentru 22 de state europene cu scopul reconstrucției lor economice. Printre potențialii beneficiari ai planului se numărau și statele din Estul Europei, inclusiv Uniunea Sovietică. Însă Moscova a calificat Planul Marshall drept „imperialism economic american” și a interzis țărilor sateliți să participe la inițiativă.
Conlucrarea pașnică a fost respinsă
Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera sa de influență și la pierderea avantajelor politice și strategice dobândite de Kremlin în Europa Centrală și de Est la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. Prin respingerea Planului Marshall Stalin a respins conlucrarea pașnică între două sisteme sociale, dând clar de înțeles că așteaptă momentul potrivit pentru a atenta la însăși existența democrațiilor occidentale.
Cancelariile și societățile occidentale nu au sesizat imediat după război adevăratele intenții ale lui Stalin și ale sovieticilor. Un anumit timp celebrul discurs ținut încă pe 5 martie 1946 de Winston Churchill la Fulton, despre așa numita "Cortină de Fier" care se lăsa peste Europa, nu s-a bucurat de prea mult succes. Însă la scurtă vreme după acest discurs istoric, Cortina de Fier devenea o prezența fizică: sateliții din estul Europei ai URSS ridicau garduri de fier ghimpat între ei și vecinii din Europa de Vest.
Era „cortinei de fier”
În așa fel mai multe dintre prezicerile făcute de Churchill începeau să se adeverească. Ultimele iluzii privind intențiile lui Stalin se risipiseră odată cu formarea Cominformului, în 1947 - organizația de coordonare a regimurilor comuniste din Europa. A urmat lovitura de stat comunistă de la Praga din februarie 1948, iar câteva luni mai târziu, a început blocada Berlinului de Vest de către sovietici, care a condus la doi ani de aprovizionare pe calea aerului de către puterile occidentale a locuitorilor din Berlinul de Vest, asediat de tancurile sovietice.
Din acest moment, pericolul existențial pentru democrațiile occidentale din partea blocului sovietic s-a prefăcut într-o realitate conștientizată și asumată de către Occident. Contracararea acestui pericol a devenit fezabilă prin semnarea, la 4 aprilie 1949, a Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), care a devenit, în primul rând, un pact al securității pentru blocul occidental, ce prevedea în special prin articolul 5 al Tratatului, că un atac militar împotriva oricărei țări semnatare va fi considerat un atac împotriva tuturor. NATO a devenit cea mai de succes alianță politico-militară de apărare din istorie, reprezentând o stavilă de netrecut pentru reflexele imperialiste ale URSS-ului și ale aliaților ei, cu numărul de membrii crescând pe tot parcursul istoriei sale.
Tratatul de la Varșovia: fațadă și culise
Formarea NATO a fost o surpriză din cele mai neplăcute pentru imperialismul sovietic, punând ireversibil capăt extinderii lui în Europa. După șase ani de tergiversări, Moscova decide să formuleze un răspuns NATO, inițiind pe 14 mai 1955, semnarea Tratatului de la Varșovia, numit în mod oficial Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală, care a fost o alianță militară a țărilor din Europa de Est făcând parte din blocul sovietic. Formarea Organizației Tratatului de la Varșovia (Pactul de la Varșovia) a fost, înainte de toate, un răspuns propagandistic la formarea NATO (cu șase ani în urmă), în realitate având ca scop practic menținerea influenței sovietice în țările Europei de Est printr-un control militar deosebit de strict.
Principalul obiectiv al Pactului de la Varșovia era de a asigura securitatea imperiului sovietic și obediența statelor-satelit. Astfel, clauza cheie a tratatului asigura controlul Moscovei asupra Europei de Est, acordându-i acesteia dreptul de a-și păstra trupele staționate pe teritoriul „aliaților” săi. Tratatul urma să rămână în vigoare timp de 20 de ani sau până la semnarea unui pact de securitate Est-Vest. Astfel, el a fost reînnoit în 1975, apoi din nou în 1985.
O organizație marginală, fără potență de extindere
Prezența trupelor sovietice în statele membre ale organizației Pactului de la Varșovia a exacerbat tensiunile interne și antisovietice în Polonia și Ungaria, unde în anul 1956 au loc revolte antisovietice. În Polonia s-a reușit o soluție politică, pe când în Ungaria situația a fost „rezolvată” prin forța invaziei militare sovietice. Tratatul de la Varșovia a fost invocat și în 1968, când Uniunea Sovietică folosește trupele Pactului (soldați din Polonia, Germania de Est, Ungaria și Bulgaria) pentru a invada Cehoslovacia cu scopul de a reinstaura controlul asupra guvernului de la Praga. În mod simbolic, chiar în acest oraș care a cunoscut în 1968 lupte între demonstranți și soldații Pactului de la Varșovia, s-a organizat, în iunie 1991, conferința prin care organizația a fost oficial dizolvată.
Textul tratatului de la Varșovia anunța că organizația era deschisă pentru aderarea și altor state care erau dispuse să-și declare dorința „de a asista eforturile statelor iubitoare de pace în scopul apărării păcii și a securității națiunilor”. Invitația de extindere a organizației a rămas însă fără niciun răspuns în timp, căci niciun alt stat nu și-a manifestat dorința de a se alătura alianței, Albania fiind statul care a părăsit oficial Pactul în 1968. Spre deosebire de NATO aderarea la care este râvnită până în ziua de azi de mai multe state, Pactul de la Varșovia a rămas o organizație marginală, fără potență de extindere, membrii căreia au evadat din ea la primele simptome de slăbiciune ale imperialismului sovietic.
O lecție de învățat pentru moldoveni
Pactul de la Varșovia s-a destrămat în 1991, anticipând doar cu câteva luni prăbușirea URSS, interesele geopolitice ale căreia le-a deservit pe tot parcursul existenței sale. Pactul de la Varșovia a fost o creatură geopolitică a Moscovei sovietice, care nu avea nimic în comun cu interesele naționale ale celorlalte state membre. Acest fapt este dovedit de migrarea in corpore a foștilor sateliți sovietici din Pactul de la Varșovia în componența NATO, organizația Atlanticului de Nord garantând în toată plinătatea sa securitatea membrilor ei. Spre deosebire de Pactul de la Varșovia, în cadrul căruia fostele state ale blocului socialist existau în limitele doctrinei brejneviste a suveranității limitate, aderarea la NATO pentru statele Europei de Est, eliberate de dominația Moscovei, a echivalat cu redobândirea suveranității și a securității statale garantate. O lecție de învățat pentru societatea moldovenească încă tributară tradiției mentale sovietice și prejudecăților privind rolul adevărat al NATO în arhitectura de azi a securității internaționale.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.