Ţinând cont de tărăgănarea negocierilor pentru formarea unei noi coaliţii de guvernare şi impasul aparent în care se află cele trei partide, posibilitatea unui guvern minoritar PDM-PLDM sau a unei coaliţii largi cu participarea PCRM pare să devină o probabilitate. În acest context, IPN propune o analiză comparativă a ambelor variante folosind exemple din alte ţări.
---
Un Parlament „spânzurat”
În engleză, un Parlament în care niciun partid sau nicio coaliţie nu a obţinut o majoritate absolută se numeşte „hung Parliament”, care înseamnă „un Parlament atârnat”, adică unul al cărui echilibru atârnă de un fir de păr. În română, o traducere mai spectaculoasă şi excentrică poate fi „un Parlament spânzurat”. Legislativul moldovenesc se află acum într-o situaţie în care din „atârnat” poate deveni de-a dreptul „spânzurat” din cauza incapacităţii celor trei partide pro-europene de a ajunge la o înţelegere. Impasul în care se află negocierile este şi mai evident după declaraţiile contradictorii ale liderilor PLDM şi PDM, pe de o parte, şi PL, pe de altă parte privind blocarea negocierilor: dacă ei nu sunt de acord nici măcar în ceea ce priveşte starea în care se află negocierile, atunci ce aşteptări putem avea privind conţinutul acestora?
În această situaţie, sunt vehiculate două variante: un guvern minoritar PDM-PLDM învestit cu ajutorul PCRM sau o coaliţie largă cu participarea PCRM. În ambele cazuri, Moldova nu ar fi nici pe departe prima ţară care se pomeneşte într-o astfel de situaţie.
Guvernul minoritar
Un guvern minoritar este un guvern lipsit de sprijinul unei majorităţi parlamentare. În cazul Moldovei, versiunea vehiculată este cea a unui cabinet format din miniştri PDM şi PLDM, dar învestit şi cu votul comuniştilor. Un aspect mai deosebit e faptul că, tehnic vorbind, ar fi o coaliţie minoritară. De obicei, guvernele minoritare apar mai degrabă când sunt două partide mari, iar rezultatul alegerilor este unul ambiguu şi echilibrat, sau când majoritatea iniţială a unui partid se erodează pe parcursul mandatului.
Un astfel de caz este cel al guvernului conservator condus de John Major în Marea Britanie. Deşi au câştigat alegerile generale din 1992, conservatorii au pierdut majoritatea după ce unii deputaţi au părăsit partidul, iar alţii au demisionat din Parlament şi alegerile organizate pentru re-ocuparea mandatelor acestora au fost pierdute de conservatori. Deşi Major şi-a dus mandatul până la capăt, la următoarele alegerile conservatorii au suferit cea mai grea înfrângere a unui partid aflat la guvernare în Marea Britanie din anul 1832.
O experienţă mai bogată o are Canada: 13 guverne minoritare din 1921 încoace, inclusiv trei consecutive începând din 2004 până astăzi. În medie, un guvern minoritar în Canada ţine un an şi jumătate, iar unul majoritar patru. Cel mai lung mandat al unui cabinet minoritar a fost între cel al lui Mackenzie King între 1926 şi 1930, iar al doilea cel mai lung a fost cel lui Stephen Harper – aproape 2 ani şi 7 luni începând din 2006. În timpul acestuia din urmă, au fost propuse 125 de proiecte de legi, dintre care au trecut 65. Politologii canadieni explică frecvenţa relativ mare a guvernelor minoritare prin încrederea politicienilor că pot reuşi în scurt timp să obţină o majoritate parlamentară. Cel mai strălucit exemplu este cel al lui John Diefenbaker care a reuşit în 1957, după mai puţin de un an în fruntea unui cabinet minoritar, să obţină cea mai detaşată victorie electorală din istoria Canadei. Totuşi, guvernările mai recente nu au reuşit să repete întotdeauna astfel de rezultate.
În general, avantajele guvernelor minoritare constau în faptul că au mai multă unitate şi coerenţă internă şi, în consecinţă, acţionează mai rapid. În cazul executivelor monopartite, partidul care formează guvernul minoritar este nevoit să facă mai puţine concesiuni decât în cazul în care ar fi negociat cu un partener de coaliţie. Acest avantaj se pierde parţial în cazul Republicii Moldova: guvernul minoritar PDM-PLDM ar fi oricum unul de coaliţie, bazat pe compromisuri, şi armonia recentă dintre cele două formaţiuni poate fi suspectată că e mai degrabă una superficială sau obligată (demiterile reciproce care au urmat scandalului Pădurea Domnească nu s-au şters încă din memoria publică).
Totuşi, unii politologi consideră că, din punct de vedere al interesului public, guvernele minoritare pot fi benefice. Proiectele de lege propuse de executiv nu sunt votate la pachet, cum se poate întâmpla în cazul majorităţilor parlamentare. Dimpotrivă, guvernul trebuie să negocieze fiecare proiect de lege în parte cu fracţiunile parlamentare pentru a obţine suficiente voturi. Guvernul poate căuta sprijin de la fracţiuni diferite pentru proiecte de lege diferite. Spre exemplu, în cazul Moldovei, o lege ar putea fi votată de PDM-PLDM-PCRM, iar alta de PDM-PLDM-PL.
Acest fapt este însă şi un dezavantaj: dacă nu găseşte suficient suport parlamentar, guvernul nu poate promova niciun proiect de lege. Un caz ilustrativ este cel al guvernului canadian din 1979 condus de Joe Clark pentru 9 luni, timp în care legislativul a adoptat doar 7 din 38 de proiecte de lege propuse de guvern. Pentru Moldova, o astfel de situaţie ar fi aproape catastrofală în contextul implementării Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, care necesită adoptarea sau modificarea a numeroase acte normative şi legislative.
Desigur, o altă vulnerabilitate este şi faptul că guvernele minoritare pot fi uşor demise prin moţiuni de neîncredere. În ţările cu sistem parlamentar de tip Westminster se recurge uneori la o înţelegere între guvernul minoritar şi o altă formaţiune în care guvernul se angajează să promoveze anumite politici sau proiecte concrete, iar formaţiunea în cauză îi promite sprijin în cazul unei moţiuni de cenzură. Există chiar catalogarea partidelor în „office-seeking” - care urmăresc funcţii, şi „policy-seeking” - care urmăresc promovarea unor politici fără a cere funcţii. În Moldova, o guvernare PDM-PLDM „garantată” de PCRM ar fi practic invulnerabilă în faţa unui vot de neîncredere din partea PL şi/sau PSRM.
Totuşi, acest tip de înţelegere este specific mai degrabă unor democraţii avansate şi cu o tradiţie parlamentară specifică, aşa cum sunt ţările Commonwealth-ului. Comportamentul adesea pueril al politicienilor moldoveni şi influenţa „toanelor” asupra deciziilor importante fac improbabilă funcţionarea unei astfel de înţelegeri (deşi nu imposibilă). Până la urmă, chiar şi în alte ţări, guvernele minoritare au, de obicei, o viaţă scurtă: uneori cad sau îşi dau demisia din cauza lipsei de sprijin parlamentar, alteori sunt văzute de înşişi politicieni ca o soluţie temporară pentru a câştiga majoritatea la următoarele alegeri (după cum am arătat în cazul Canadei) sau, dimpotrivă, pentru a amâna şi a câştiga timp înainte de un nou scrutin. Varianta din urmă pare a fi mai aproape de realitatea moldovenească întrucât probabil atât PL, PDM, PLDM, cât şi PCRM şi-ar dori să evite alegerile anticipate pentru a stăvili dinamica ascendentă a PSRM.
Coaliţii largi şi compromisuri istorice
O altă variantă care se bucură de o oarecare popularitate în rândurile unor analişti, deşi e discutabil dacă şi alegătorii ar vedea-o cu ochi buni, este cea a unei coaliţii largi. Tehnic vorbind, termenul se referă la o coaliţie dintre partidele cu cele mai multe voturi, chiar dacă unul are suficiente voturi pentru a guverna singur sau pentru a forma o coaliţie cu partide mai mici. Avantajele unei coaliţii largi constau în reprezentativitatea sporită pe care o au: în Moldova, PL-PLDM-PDM au acumulat împreună aproximativ 46% din voturi, ceea ce indică o reprezentativitate limitată. O coaliţie largă care ar reprezenta peste două treimi din populaţie ar trebui, teoretic cel puţin, să aibă mai multă stabilitate, siguranţă şi încredere în promovarea politicilor, dar şi resurse umane mai diverse şi bogate pentru ocuparea funcţiilor.
Povestea de succes a coaliţiilor largi este Große Koalition dintre social-democraţii şi creştin-democraţii germani, formată întâi în 2005. Deşi atunci era matematic posibilă o coaliţie de stânga, neînţelegerile dintre partidele de pe acel segment au dus la formarea unei coaliţii între partidele cu cele mai multe mandate. Alianţa a funcţionat atât de bine încât este în vigoare şi astăzi, „supravieţuind” prin două scrutine parlamentare, iar Angela Merkel continuă să fie unul din cei mai influenţi lideri mondiali şi poate cel mai influent lider naţional din UE.
Istoric vorbind, coaliţii largi au fost formate şi în Marea Britanie, mai ales în timpul unor vremuri de restrişte în care e nevoie de unitate naţională. Printre cele mai grăitoare exemple sunt coaliţiile largi din timpul ambelor Războaie Mondiale.
Totuşi, mai relevant pentru cazul Republicii Moldova poate fi Compromesso Storico – compromisul istoric din Italia anilor 70 dintre creştin-democraţi şi comunişti. Aceştia din urmă erau conduşi de Enrico Berlinguer, cel care s-a desprins de poziţia oficială a Moscovei şi a contribuit la formarea euro-comunismului. Compromisul Istoric a fost văzut ca o soluţie pentru a oferi stabilitate politică Italiei în timpul unei crize economice şi în contextul în care forţe teroriste din Italia ameninţau cu o lovitură de stat. Similitudinile cu situaţia din Moldova sunt evidente: (1) economia moldovenească e şi ea în chinurile transformării, afectată direct de sancţiunile din partea Rusiei, dar şi indirect de criza din Rusia, (2) lovitura de stat sau deturnarea alegerilor a fost un subiect controversat în timpul alegerilor în urma percheziţiilor şi arestărilor efectuate de SIS, dar şi a cazului Usatîi, şi (3) coaliţia largă din Moldova ar include şi ea nişte comunişti mai moderaţi şi relativ pro-europeni asemenea celor ai lui Berlinguer.
O altă funcţie a coaliţiilor largi este cea de „cordon sanitar” menit să prevină ajungerea la putere a unor formaţiuni radicale de stânga sau de dreapta. Termenul a apărut în Belgia şi se referă la excluderea partidului de aripă dreapta Vlaams Blok. În Cehia, Partidul Comunist este mereu exclus de la guvernare printr-un astfel de „cordon sanitar”, iar Frontul Naţional din Franţa, condus de Le Pen, se află într-o situaţie similară. Moldova bifează şi ea acest punct: Partidul Socialiştilor s-a evidenţiat în campania electorală prin una din cele mai radicale poziţii luate de vreun partid moldovenesc, fiind criticat atât de foşti membri precum Valentin Crîlov, dar şi de oponenţi politici ca Vlad Filat că ar reprezenta interesele altui stat. Ţinând cont de radicalismul socialiştilor şi de numărul mare de mandate obţinute, nu e exclus ca toate celelalte patru partide parlamentare să formeze şi ele un „cordon sanitar” împotriva PSRM.
Quo vadis?
Deznodământul negocierilor este, probabil, aproape. Durata negocierilor în sine nu e un motiv de îngrijorare – conform unui studiu din 1995, negocierile pentru formarea unui guvern în ţările europene durau în medie 39 de zile. Sursa îngrijorărilor constă în secretizarea acestor negocieri, urmată de declaraţii privind „blocaje” şi „regrete că nu s-a negociat cu PCRM mai devreme”. Chiar dacă ne încadrăm în limitele aproximative ale mediei de 39 de zile, e improbabil ca după aceste 6 săptămâni într-o ţară din UE nu ar fi cunoscut nici măcar formatul coaliţiei. Pentru Moldova, varianta preferată de mulţi analişti pare a fi o relansare a AIE, dar cu participarea parţială a comuniştilor. Declaraţiile recente au alimentat însă scenarii fără participarea liberalilor, ceea ce lasă două scenarii – guvern minoritar şi coaliţie largă cu PCRM. Prima variantă este probabil prea riscantă şi total inadecvată necesităţilor pe termen scurt şi mediu ale Moldovei, mai ales ţinând cont de implementarea Acordului de Asociere cu UE. A doua variantă pare a fi mai potrivită, însă PLDM riscă să piardă şi mai mulţi alegători, aflându-se deja în scădere, în urma unei alianţe cu PCRM. Acelaşi lucru e valabil şi invers. O astfel de coaliţie ar trebui să producă rezultate foarte şi foarte bune pentru a convinge alegătorii că s-a meritat încălcarea graniţelor ideologice.
Eugen Muravschi, IPN
