Modelul cipriot – soluţie pentru problema transnistreană. Interviu Info-Prim Neo cu primul premier al R. Moldova Valeriu Muravschi

[ - Primul preşedinte al R. Moldova, Mircea Snegur, a declarat recent într-o conferinţă că Bucureştiul a sprijinit Chişinăul în războiul de pe Nistru. Este prima dată când a fost recunoscută oficial implicarea autorităţilor româneşti în evenimentele din primii ani de după declararea Independenţei R. Moldova. De ce tocmai acum a fost posibil să se spună lucrurilor pe nume?] - Desigur, ar fi corect să-l întrebaţi personal pe domnul Snegur, ce a avut în vedere prin această declaraţie. Totuşi, trebuie să confirm că România ne-a sprijinit în aceea perioadă, pornind chiar de la faptul că a fost prima ţară care a recunoscut independenţa R. Moldova. Pe atunci, se vehicula şi deja de douăzeci de ani se vehiculează ideea „unirii” cu România, dar aceasta se făcea de către forţele care aveau interes de a manipula electoratul cu scopul de a obţine victoria, în primul rând, de către Partidul Comuniştilor. România a sprijinit activitatea primului Guvern moldovenesc prin delegarea unor specialişti şi experţi în domeniul reformelor. Ne-a susţinut în elaborarea şi baterea monedei naţionale. În condiţiile în care piaţa noastră era dezichilibrată total, magazinele erau pustii, mărfurile de larg consum nu existau, ne-a susţinut cu un credit tehnic care ne-a permis să importăm mărfuri care nu erau la noi, ca să încercăm să echilibrăm masa monetară cu masa marfară. În perioada imediat următoare declarării Independenţei, am fost nevoiţi să începem fortificarea forţelor armate ale noului stat, începând cu Ministerul Apărării, care nu exista, de facto. Practic, nu exista nimic. Erau nişte unităţi militare pe teritoriul R. Moldova care erau subordonate Moscovei. În acea perioadă, până am preluat noi puterea în sensul adevărat al cuvântului, o bună parte din armamentul aflat pe teritoriul unităţilor respective a fost evacuat peste hotarele ţării. Desigur, în asemenea situaţie, când am pornit crearea Armatei Naţionale, am fost sprijiniţi de România atît logistic, cît şi cu echipament. Dar nu putem afirma despre implicarea directă a României în evenimente. [ - În aceeaşi conferinţă prim-ministrul român din acea perioadă, Petre Roman, s-a referit la “întâlnirile de la Huşi”, în cadrul cărora, s-au luat unele „decizii importante dar şi riscante”. Ce s-a pus la cale la Huşi?] - Tot ce pot spune e că după ce ne-am declart Independenţa, ne-am confruntat cu diverse probleme. Era o problemă însăşi crearea statului cu toate structurile sale, cu administraţia sa, frontiere, vamă, grăniceri, armată, afacerile interne, sitemul financiar-bancar, sistemul fiscal, toate elementele necesare existenţei unui stat. Noi nu aveam experienţa necesară şi atunci am făcut o înţelegere cu Guvernul României, care era condus pe atunci de Petre Roman, să ne întâlnim la Huşi, această localitate fiind aleasă doar pentru că era comodă ambelor părţi. În cadrul acestor întâlniri discutam problemele cu care ne confruntam şi căutăm soluţii. Au fost vreo 3 sau 4 întâlniri, organizate la Huşi, care ne-au ajutat să creem structurile de stat şi să începem administrarea afacerilor în stat. Desigur, se discuta şi politica externă. Noi nu aveam experineţă şi nici nu prea aveam diplomaţi pe atunci. Era necesar să găsim specialişti şi pentru Compania „Air Moldova”, care a apărut atunci. Am făcut un apel către toţi originarii din Moldova care îşi făceau serviciul militar în diferite unităţi militare din fosta Uniune Sovietică. Vreo 10 tineri s-au întors la Chişinău şi trebuiau pregătiţi să preia această companie, inclusiv în calitate de piloţi, pentru că trebuiau să fie organizate zborurile şi atunci una din înţelegerile cu Guvernul României a constat în faptul ca prin intermediul structurilor de la Bucureşti aceşti tineri piloţi militari să fie reciclaţi pentru navele civile şi să treacă stagierea la Bucureşti. Referitor la „riscuri” – toată viaţa este un risc, iar politica cu atît mai mult. [ - Cum a început războiul de pe Nistru? Ce l-a strârnit?] - Bazele acestui conflict au fost puse de Guvernul Uniunii Sovietice încă în 1924 odată cu apariţia Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti pe malul stâng al Nistrului în componenţa Republicii unionale Ucraina. Aceasta era deja o pregătire şi o pretenţie a Moscovei în realipirea Basarabiei. Multe lucruri care s-au facut pe timpul lui Stalin aveau drept scop menţinerea teritoriilor în componenţa Uniunii Sovietice, inclusiv prin metode de modificare a frontierelor administrative, prin includerea teritoriilor unor republici unionale în componenţa altor republici unionale. Aşa s-a procedat cu Transnistria, cu o parte din teritoriul din nordul şi din sudul Moldovei care au fost incluse în componenţa Ucrainei. Această tactică au aplicat-o şi faţă de Ucraina, în Georgia, în Armenia şi Azerbaidjan. Astfel, au fost planificate pentru viitor conflicte care să permită Moscovei să-şi menţină influenţa în republicile respective. În Transnistria nu a fost un conflict interetnic, precum încearcă să interpreteze unii. Conflictul din Transnistria a fost o consecinţă a conflictului programat încă pe vremea lui Stalin. În momentul în care s-a început procesul de renaştere naţională şi, ca şi consecinţă, declararea Independentei, partea stângă a Nistrului era mult mai ideologizată în stilul ideologiei comuniste. Acolo au fost mai mulţi adepţi ai menţinerii Uniunii Sovietice şi pe lângă acestea mai erau şi manipulaţi cu vehicularea „unirii” cu România. Din partea Chişinăului în conflict au participat forţele Ministerului de Interne şi voluntari, iar de partea Tiraspolului era Armata a 14-a, mercenarii cazaci şi chiar elemente criminale eliberate de prin închisori. [ - Care a fost rolul liderilor politici de la Tiraspol?] - Nu liderii de la Tiraspol au avut rolul decisiv în declanşarea conflictului. Dacă nu era Smirnov sau Antiufeev, ar fi fost altcineva, deoarece interesul Moscovei în aceea perioadă pentru acest teritoriu era enorm, Moldova fiind un cap de pod pentru ieşirea spre Balcani şi Europa de Sud Est. De aici pornesc lucrurile. A dominat un interes, ale cărui baze au fost puse încă pe vremea lui Stalin, iar consecinţele fiindu-i şi azi resimţite. Rusia ca succesor de drept a Uniunii Sovietice a preluat şi interesele geopolitice ale fostului imperiu sovietic. [ - În aceeaşi conferinţă Dvs. aţi declarat că aleşii de la 29 iulie sunt mai norocoşi decât au fost primele autorităţi ale R. Moldova independente, cel puţin din motivul că printre ei nu se află liderul Partidului Poipular Creştin Democrat, Iurie Roşca. La ce v-aţi referit?] - Multă lume din R. Moldova, mai ales după guvernarea comuniştilor cu metodele lor, a fost în mare aşteptare a schimbării după alegerile parlamentare din 29 iulie. Şi eu doresc ca copii, nepoţii să trăiască într-un stat cu o politică clară în care să fie respectate drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Dar, desigur, există loc şi pentru scepticism, pornind de la trecutul nostru politic, mă refer la anul 1998 când a fost creată Alianţa pentru Democraţie şi Reforme. Şi atunci am fost în mare aşteptare după ce Partidul Democrat Agrar a dominat vreo 6 ani viaţa politică din ţară. La început eram cu toţii în aşteptare, mergea parcă totul bine ca până la urmă să înceapă scindările. Deja toată lumea ştie că un „rol” important în scindarea Alianţei pentru Democraţie şi Reforme l-a jucat atunci PPCD şi personal Roşca. [ - Credeţi că a avut interese personale sau că a jucat în interesul cuiva?] - E greu de spus ce a predominat, interesul străin sau interesul personal. Când a venit Guvernul Sturza, care a declarat ferm vectorul politicii interne şi externe a R. Moldova, inclusiv integrarea europeană, PPCD a părăsit imediat Alianţa. PPCD a schindat Alianţa care şi aşa era fragilă, pentru că mai existau şi probleme cu alţi lideri politici. PPCD a votat demiterea Guvernului Sturza împreună cu comuniştii care, era clar şi în 98, deţinând 40 mandate în Parlament, doreau un singur lucru - scindare, distrugere, haos şi venire la putere. Iată de ce am subliniat că îmi pare bine că între cele 4 partide care au format Alianţa pentru Integrare Europeană sper să nu fie „Roşca”. Am vorbit metaforic. Nu pot să înţeleg nici până azi, cum atîta timp a manipulat atâta lume, printre care la început m-am numărat şi eu. În general, la noi, aici, în Basarabia se întâmplă deseori lucruri „inexplicabile”. [ - În ce condiţii a fost semnat Acordul moldo-rus din 1992? A fost demisia Guvernului Muravschi una dintre condiţiile semnării lui?] - Nu, nu pot afirma categoric acest lucru. Demisia a avut mai multe cauze, printre care conflictul apărut între Guvern şi Parlament. Guvernul a înaintat un program de privatizare care nu a fost acceptat. Parlamentul a preferat un program propus de un grup „neidentificat”, care avea pe atunci sprijin în Partidul Social Democrat şi care a prezentat un proiect social-populist. Ei au propus privatizarea prin bonuri pentru a împărţi patrimoniul naţional în rândurile cetăţenilor. Rezultatul privatizării îl cunoaştem. Relaţiile dintre Guvern şi Parlament s-au înrăutăţit şi nu mai aveam sprijinul necesar în promovarea reformelor, perdeam mult timp în zadar în discuţii interminabile. Apăruse mari probleme în partea stângă a Nistrului. La Dubăsari, Grigoriopol, Tighina erau comisariate de poliţie care erau supuse permanent unor atacuri din partea forţelor transnistrene. Guvernul căuta soluţii. Una dintre propunerile pe care le-am înaintat Parlamentului a fost descentralizarea puterii, transmiterea unei bune părţi a puterii de la centru către autorităţile locale. Consideram necesar oferirea Transnistriei statutului de zonă economică liberă. Încercam să facem asemenea propuneri prin care să nu se agraveze conflictul şi să menţinem integritatea teritorială a R. Moldova. Ne gândeam că în viitor vom promova reformele, vom implementa standardele occidentale, vom îmbunătăţi nivelul de viaţă şi multe probleme, inclusiv cu Transnistria, vor dispărea de la sine. Guvernul Muravschi, ne mai avînd sprijinul Parlamentului în promovarea reformelor politice şi economice, şi-a prezentat demisia. Aceatsa s-a întâmplat în perioada cand se acutizase criza în Transnistria, se începuse la Tighina conflictul armat. Eu, fiind pacifist, nu puteam, pur şi simplu nu puteam să accept asemnea lucruri. Preşedintele Snegur căuta soluţii pentru oprirea conflictului armat şi a semnat Acordul cu Elţin, deoarece era clar că R. Moldova nu are şanse în faţa Armatei a 14-a. Dacă Acordul a fost condiţionat, atunci cred că condiţia indirectă a Rusiei a fost ca politica externă a R. Moldovei să nu se distanţeze de Moscova. Am atitudine bună faţă de poporul rus, dar Rusia ca imperiu are viziunea şi interesele sale în lume. La acea etapă, Rusia ca succesor de drept a preluat şi interesele geopolitice ale fostei Uniuni Sovietice. [ - Privind înapoi acum, peste aproape 20 de ani, vedeţi posibilităţi nevalorificate de dirijare a evenimentelor într-o altă albie?] - După demisia Guvernului, cred că Preşedintele Snegur a făcut tot posibilul pentru a înceta focul semnând acordul cu Preşedintele Elţin. A fost o decizie necesară. E greu de spus dacă au fost posibilităţi nevalorificate. Bazele conflictului au fost puse demult. Chiar şi pe timpul Uniunii Sovietice exista o diferenţă între malul drept şi malul stâng al Nistrului. Potenţialul economic principal, potenţialul industrial era concentrat în stânga Nistrului, ideologia comunistă avea rădăcini adînci... armata a -14... De ce se făceau lucrurile acestea? Toate acestea aveau ca scop menţinerea Transnistriei şi nu numai în caz dacă malul drept al Nistrului îşi alege alt viitor. Posibil că guvernanţii de atunci nu au folosit la maximum posibilităţile de a informa populaţia din stînga Nistrului. În schimb, acest vid a fost folosit de partea adversă care a încurcat minţile oamenilor din stânga Nistrului, jucând cu noţiuni de genul „limbă română”, „unire”, „NATO”, utilizând elementul nostalgic. Acesta a fost eşecul principal al politicii noastre referitor la Transnistria. Totuşi, discutăm ipotetic. Până la urmă, interesele care au fost investite în Transnistria au dominat şi dictat derularea evenimentelor. Consider că ar fi trebuit de urgentat reforma administraţiei publice locale cu lărgirea autonomiei locale cu lărgirea drepturilor economice, cu instaurarea zonelor economice libere. Poate că aceasta ar fi împiedicat agravarea conflictului, dar problema tot ar fi rămas... [ - Ce soluţii pentru problema trnsnistreană există astăzi?] - Sincer vorbind, mă gândesc de multe ori şi la moment nu văd o soluţie. Afiramţia Federaţiei Ruse, precum că rezolvarea proplemei depinde de Chişinău şi Tiraspol, are dreptul la viaţă în cazul în care se referă la voinţa politică a liderilor de pe cele două maluri ale Nistrulu, dar să nu uităm că în spatele voinţei Tiraspolului stă interesul Kremlinului. Pe de altă parte, rezolvarea problemelor teritoriale nu numai în R. Moldova, dar şi în toată lumea, depinde de marile puteri SUA, UE şi Rusia. Cel mai dureros este că, în afară de problemele mari pe care le-am avut în aceşti 20 ani, de incapacitatea de a guverna normal această ţărişoară, astfel încât să o scoatem pe un drum bun de dezvoltare, Transnistria ne-a luat multe eforturi politice, şi nu numai, şi ne-a reţinut, ne-a frânat dezvoltarea şi apropierea de standardele occidentale. Soluţia depinde în mare măsură de Moscova, Washington şi Bruxelles. Se pare că relaţiile dintre aceste două mari puteri încep a se încălzi un pic, mai ales după dezicerea SUA de a plasa în Cehia şi în Polonia obiectivele militare respective. Gândindu-mă la viitorul R. Moldova, pentru a nu mai rata şanse şi a nu mai pierde încă 20 de ani, în cazul în care nu avem soluţii sprijinite de Moscova şi Washington, eu aş accepta modelul Ciprului. Este Trasnistria şi las-o să fie. Ea nu este recunoscută. Haideţi noi, partea asta a Nistrului, să ne apropiem de standarde occidentale, haideţi să arătăm un nivel de viaţă mai bun, să realizăm nişte lucruri care să schimbe şi viziunea sau atitudeanea populaţiei din stânga Nistrului. Totuşi, cred că acum şansele ca Rusia să-şi schimbe atitudinea faţă de problema transnistreană şi să sprijine mai clar rezolvarea ei sunt mai mari decât cu 15 – 18 ani în urmă. Balcanii nu mai există astăzi în formatul în care exista atunci cand avea aţintit asupra sa interesul Rusiei. Din altă parte, sper că autorităţile ruseşti, venind dintr-o generaţie tânără, să conştientizeze, ca şi întreaga lume inclusiv SUA, că astăzi planeta şi omenirea se confruntă cu provocări şi primejdii mult mai mari şi că fără de eforturi comune omenirea nu prea are şanse de a supravieţui. Dacă ei vor ajunge la această înţelegere, vor vedea cât de puţin merită să piardă eforturi cu o Transnistrie sau Osetie. Acesta este optimismul meu.