Involuţii pe segmente masive au fost mai multe decât evoluţii pe segmente separate ale domeniului audiovizualului. Interviu Info-Prim Neo cu Ion Bunduchi, director executiv al Asociaţiei Presei Electronice (APEL)

[ - 2008 este al doilea an de când a început aplicarea Codului audiovizualului. Cât de bine reglementează domeniul această lege?] - L-ar putea reglementa chiar foarte bine, deoarece, din capul locului, adică din primul articol, Codul zice că scopul lui este instituirea principiilor democratice de funcţionare a audiovizualului din ţară. Dar legea nu poate reglementa domeniul de la sine. Orice lege funcţionează prin instituţiile abilitate s-o implementeze. Iar în instituţii sunt oameni cunoscători şi mai puţin cunoscători, cu mare dorinţă de a implementa legea, şi cu mai puţină dorinţă, mai curajoşi (pentru că şi de curaj e nevoie) şi mai puţin curajoşi. Dar toţi oamenii abilitaţi să instituie principiile democratice nu au de unde să ştie cum să facă acest lucru în virtutea factorului obiectiv că nu au trăit experienţa democraţiei. E motivul pentru care nu poate fi ocolită calea încercărilor şi erorilor. Nu cred că, în general, am ajuns la momentul când numărul încercărilor reuşite îl depăşeşte pe cel al încercărilor eşuate. [ - O sarcină importantă a noului Cod este de a transforma foştii radiodifuzori de stat în servicii publice veritabile, dar impresia în societate este că Teleradio-Moldova sau Teleradio-Găgăuzia încă reuşeşc cu greu să dea expresie unei multitudini de aspiraţii din societate. De ce?] - Motive sunt multe, dar am să mă refer la unul singur: măsura în care a fost învăţată lecţia jurnalismului democratic. Judecând după conţinuturile programelor informative, iar eu fac parte din echipa de monitorizare a acestora şi de la Teleradio-Moldova, şi de la Teleradio-Găgăuzia, constaţi că autorii lor practică un gen de jurnalism pe care teoria îl defineşte drept autoritar. El are similarităţi cu cel totalitar sau de tip sovietic. Reamintesc esenţa lui: jurnaliştii pot scrie despre orice, pot critica pe oricine, în afară de rege (împărat, ţar) sau, altfel spus, în afară de autorităţi. Situaţia e pe cât de tristă, pe atât de caraghioasă. Am în vedere situaţia instituţiilor mediatice, implicit a ziariştilor care se închină acestui tip de jurnalism, pentru că nu numai instituţiile de care mă întrebaţi este vorba. Să facem o paralelă: jurnalismul sovietic critica orice şi pe oricine, inclusiv pe Dumnezeu. Excepţie făcea doar conducerea statului-partid. Jurnalismul moldovenesc la care ne referim are două tabu-uri: Dumnezeu şi autorităţile. Nu-i caraghioasă treaba asta?! Concluzia de moment: serviciul public de radio şi TV nu poate fi edificat practicând altfel de jurnalism decât cel democratic. Ăsta de la urmă e cu mult mai greu de practicat, dar fără el nu poate exista un veritabil serviciu public de radio şi TV. După mine, acesta-i cel mai important motiv. Eu nu subapreciez motivul financiar, dar fiţi de acord, cu bani poţi dezvolta şi un jurnalism totalitar. [ - Întreaga lume acum trece la televiziunea digitală, diferite ţări înregistrând succese diferite. Cât de serioasă este atitudinea autorităţilor moldovene faţă de această schimbare tehnologică?] - Era digitală nu întreabă cât de serioşi suntem. Ea, pur şi simplu, dă buzna peste noi şi chiar să vrem nu o putem opri sau ignora. Vorba e că R. Moldova va trebui să treacă la sistemul digital concomitent cu toată lumea care s-a angajat să facă acest lucru până în anul 2015. Câteva ţări din Europa de Vest deja au trecut, câteva urmează să încheie trecerea în 2009 şi tot aşa. După 2015 sistemul analogic, adică cel de azi, nu va mai fi protejat. Deci, nu există alternative. Este o mare provocare pentru autorităţi, dar şi pentru întreaga societate. Cu atât mai des şi mai mult ar trebui să fie luate în dezbatere problemele ce ţin de digitalizarea televiziunii. Dar, din câte cunosc, abia în 2008 şi doar de două ori au fost discutate în public problemele digitalizării. A doua oară, în noiembrie, au participat şi experţi străini – din Finlanda (ea a trecut deja la „cifră”), din România şi din Ucraina. E bine, dar nu-i suficient. Digitalizarea ca sarcină, ca problemă, ca obiectiv nu are vizibilitate socială. Un exemplu: Finlanda a deschis o ”linie fierbinte” consultativă cu 4 ani anterior tranziţiei la televiziunea digitală. Cetăţenilor li s-au oferit răspunsuri la … 600 de mii de întrebări referitoare la televiziunea digitală. Despre situaţia de la noi ce să zicem? Cu siguranţă că se face ceva. Sunt elaborate nişte propuneri de modificare a legislaţiei, este elaborat un proiect de Concepţie de implementare a televiziunii digitale. Dar aşa cum se obişnuieşte la noi, informaţia foarte greu iese din birouri către cetăţeni. Şi e păcat. Sunt prea multe necunoscute în ecuaţia aceasta, inclusiv costurile estimative ale digitalizării. [ - Cum a fost anul 2008 în cea ce priveşte evoluţiile în sectorul audiovizual, comparativ cu anii precedenţi?] - Involuţii pe segmente masive, în opinia mea, au fost mai multe decât evoluţii pe segmente separate ale domeniului audiovizualului. Involuţia sectorului este marcată de „întărirea” poziţiilor mai multor radiodifuzori (prin extinderea ariei de emisie, prin cote crescânde de producţie proprie etc.) care au adoptat politici editoriale din care transpare un jurnalism de ataşament pro-autorităţi; de fenomenul parazitismului informaţional în pofida prevederilor Strategiei de acoperire a teritoriului naţional cu programe audiovizuale; de infiltrarea publicităţii străine pe piaţa autohtonă; de ingerinţe ale factorului politic în activitatea radiodifuzorilor care încearcă să practice altfel de jurnalism decât cel care place autorităţilor, dar şi în activitatea autorităţii de reglementare în audiovizual etc. Evoluţiile vizează, mai ales, produsul oferit publicului de către radiodifuzorii locali; extinderea numărului de televiziuni care îşi măsoară lunar audienţa; creşterea volumului de publicitate orientată către radiodifuzori etc. Pentru că spectrul frecvenţelor radioelectrice s-a cam epuizat, s-a stopat şi creşterea numerică a radiodifuzorilor în comparaţie cu anii precedenţi, dar s-a făcut simţită lupta pentru încercarea de a redistribui cumva altfel frecvenţele o dată distribuite. Este de presupus că ea se va mai resimţi până va fi implementată televiziunea digitală. Oricum, nici anul 2008 nu a sporit previzibilitatea acţiunilor atât a autorităţii de reglementare, cât şi a radiodifuzorilor şi, deci, gradul de incertitudine mai persistă în dezvoltarea domeniului.