Între ciocan și nicovală. Op-Ed de Victor Pelin

„Din cele menționate reiese că, după eșecul negocierilor pe marginea ultimatumului Rusiei, trebuie să ne așteptăm la reacțiile de răspuns anunțate în avans – măsuri militare și tehnico-militare. De ce?…”
---

Negocieri eșuate și consecințele acestora

La începutul anului 2022, statele post-sovietice, inclusiv Republica Moldova, s-au pomenit între ciocan și nicovală. Regăsindu-se în zona gri – între Uniunea Europeană (UE), respectiv, NATO, pe de o parte, și Federația Rusă, pe da altă parte, statele menționate se confruntă cu riscuri majore de securitate. UE și NATO cer reforme și standarde democratice pentru a le putea ajuta, iar Rusia pretinde că zona gri trebuie să rămână zona ei de influență exclusivă, despărțită de o zonă tampon, în hotarele anului 1997, de infrastructura NATO. Pretențiile respective ale Rusiei au fost exprimate de o manieră ultimativă. 

Negocierile desfășurate pe marginea ultimatumului menționat au eșuat, iar SUA și NATO s-au văzut nevoite să-și argumenteze pozițiile fără echivocuri:

• Rusia este cea care a ocupat părți din teritoriile vecinilor săi – Georgia, Moldova și Ucraina, acestea având dreptul la apărare și securitate;
• regimul lui Vladimir Putin nu poate fi partener credibil, fiindcă a recurs la agresiune, diversiuni, lichidarea fizică a oponenților săi, folosind, inclusiv, arme chimice, atât pe propriul teritoriu, cât și pe teritoriul statelor membre NATO, etc.

În astfel de circumstanțe, pretențiile Rusiei, bazate pe ultimatumuri, sunt considerate absolut nepotrivite. Respectiv, oficialii SUA au anunțat despre pregătirea a 18 scenarii de răspuns, în eventualitatea agresiunii Rusiei împotriva Ucrainei. La rândul lor, oficialii ruși amenință cu amplasarea armelor nucleare în prejma hotarelor SUA și restabilirea hotarelor Rusiei în limitele celor ale imperiului țarist. Asta ne amintește de iredentism și revanșism. Nici mai mult, nici mai puțin, așa arată  perspectivele pe care ni le desemnează oficialii ruși de rând cu propagandiștii.

Ce urmărește Rusia? 

Pericolele menționate nu sunt fabulații, ci lucruri reale, bazate inclusiv pe mărturiile unor surse din interiorul structurilor oficiale rusești. Pretențiile Rusiei față de Occident, făcute publice recent au fost elaborate, de fapt, acum 2 ani și se rezumă la următoarele:

• conducerea Rusiei a ajuns la concluzia că nu există niciun motiv să se bazeze pe vreo eventuală înțelegere în relațiile cu Occidentul, în general, și cu SUA, în special;
• Rusia a decis să se comporte pe arena internațională pe potriva potențialul său militar, considerându-l drept unul impunător, în contrast cu cel economic;
• în ultimii 2 ani politica externă și militară a Rusiei s-a evoluat până la starea sa actuală sub influența încrederii că este puternică și, de aceea, poate insista pe soluționarea problemelor cu ajutorul forței etc.

Această abordare belicoasă a fost fundamentată și ideologic exact 2 ani în urmă de ex-consilierul președintelui Vladimir Putin, același ideolog faimos – Vladislav Surkov, într-ul articol intitulat Statul etern al lui Putin, în care a argumentat că Rusia își restabilește măreția, pentru a confrunta Occidentul. Epoca lui Putin nu e altceva decât a IV-a ediție a imperiului rus, după:

• colectarea pământurilor rusești, de către Ivan al III și urmașii acestuia;
• dominația timp de 300 de ani a imperiului dinastiei Romanov, care s-a învrednicit de titlul de jandarm al Europei;
• ațâțarea revoluției mondiale, în secolul al XX-lea, de către imperiul sovietic, care s-a mulțumit cu împărțirea sferelor de influență, iar ulterior s-a prăbușit sub povara incapacității de a ferici omenirea.

Așadar, lui Vladimir Putin îi revine sarcina să continue această tradiție de influențare a sorților lumii prin restabilirea măreției imperiale a Rusiei. Dificilă sarcină, care ne amintește despre încercările edificării celui de al III-lea Reich. De bună seamă, argumentele menționate ale demnitarilor ruși parcă ar fi trase la indigo de pe cele utilizate pentru anschluss-ul Austriei, apoi revendicarea Sudetelor etc. E foarte important să se înțeleagă că nu e vorba de glume.   

Cine amenință, de fapt, securitatea Rusiei?

Din cele menționate reiese că, după eșecul negocierilor pe marginea ultimatumului Rusiei, trebuie să ne așteptăm la reacțiile de răspuns anunțate în avans – măsuri militare și tehnico-militare. De ce? Fiindcă președintele Vladimir Putin nu-și poate permite ca demersurile sale ultimative să nu fie satisfăcute. Altminteri, nimeni nu-l va mai lua în serios și va fi pur și simplu ignorat pe viitor. În astfel de circumstanțe, pericolul e că cetățenii ruși s-ar putea lesne întreba – la ce servește instaurarea regimului autoritar al lui Putin, beneficiari ai cărui sunt apropiații acestuia, care au devenit multimiliardari?

Vorba e că în cei peste 20 de ani de guvernare a lui Putin, Rusia a devenit țara cu cea mai pronunțată inechitate socială, depășind la acest capitol SUA, Europa și China. Astfel, 10% dintre cetățenii ruși controlează 83% din bogăția națională, iar 1% dintre cei superbogați, în special prietenii lui Putin, controlează aproape 60% din toate activele materiale și financiare. În acest context, a devenit memă afirmația: școala de sambo din Sankt-Petrsburg, unde s-au antrenat în tinerețe Putin și prietenii săi, a dat lumii mai mulți miliardari decât Silicon Valley. Despre ce ne vorbește asta? Despre faptul că Vladimir Putin are calitățile unui prieten foarte bun, contribuind cu toată puterea lui nelimitată la îmbogățirea fabuloasă a camarazilor săi de lupte marțiale. Este adevărat că prietenia are la bază reciprocitatea, președintele rus fiind răsplătit cu aceeași monedă. Dovadă în acest sens ne servește istoria cu palatul lui Putin din Ghelendjik, estimat la ~$1 miliard, pe care și l-a asumat în calitate de beneficiar prietenul său, scoțându-l din încurcătură și absolvindu-l pe Putin să dea explicații opiniei publice.

Din cele menționate, este cât se poate de evident cine amenință cu adevărat Rusia și securitatea acesteia. S-ar părea că clanului oligarhic al lui Vladimir Putin ar trebui să-i surâdă recenta soartă a clanului oligarhic de la guvernarea Kazahstanului. Totuși, există o mare diferență între oligarhia Elbasy-ului Nazarbaiev și statul etern al lui Putin, deși regimurile oligarhice și autoritare din cele două state fondatoare ale Uniunii Economice Eurasiatice (UEEA) sunt asemănătoare, ca frații gemeni. Rusia, spre deosebire de Kazahstan, este o mare putere militară, de aceea, președinte rus își poate da importanță pe plan internațional, recurgând la ultimatumuri, destabilizând țările vecine și amenințând întreaga lume. În astfel de circumstanțe, elitele rusești, deopotrivă cu propagandiștii, au sarcina să-i convingă pe cetățeni să consimtă că de dragul refacerii măreției Rusiei, în hotarele imperiului țarist, merită să renunțe la libertățile individuale și să accepte guvernarea regimul autoritar și oligarhic al lui Vladimir Putin și prietenilor acestuia.