Intervenția timpurie este crucială în cazul copiilor cu probleme de dezvoltare sau cu cerințe educaționale speciale, spune Maria Starțov, mama unui copil diagnosticat cu sindromul Down. Copilul, care recent a împlinit cinci ani, a fost încadrat în servicii de intervenție timpurie încă de la vârsta de trei luni. Chiar dacă cu unele întârzieri şi cu eforturi mai mari, băiatul a învățat să meargă de-a bușilea, apoi în picioruțe, a învățat să vorbească.
Într-un interviu acordat pentru IPN, Maria Starțov spune că, acum cinci ani, vestea a venit ca un trăsnet pentru familie. „Au urmat zile în care practic nu mai dormeam”, povestește femeia. A făcut depresie. Simțea că pământul îi fuge de sub picioare și nu știe ce să facă, pe unde să o apuce. Ce va fi cu băiatul ei când va crește? Ce vor spune rudele? Cum va reacționa anturajul? Erau întrebări pentru care nu avea răspuns și sentimentul de nesiguranță o apăsa tot mai greu.
Odată cu conștientizarea faptului că fiul ei este diferit și că are nevoie de o abordare diferită în dezvoltare, a început să caute informații. Era hotărâtă să facă ceva, dar nu știa de unde să înceapă. A răscolit tot internetul, a vorbit cu părinți care trăiau experiențe similare. Așa a aflat despre serviciile de intervenție timpurie și despre Centrul „Voinicel”, care susține familiile cu copii cu probleme de dezvoltare.
Băiatul nu avea mai mult de trei luni când au pășit pentru prima dată pragul acestei instituții. „Aici am fost consultați, evaluați și am urmat un șir de activități. Întâi de toate, ne-a fost oferită asistență psihologică, care ne-a motivat foarte mult și care ne-a ajutat să comunicăm despre situația noastră celor din jur, dar în primul rând, să o acceptăm noi”, spune mama.
La Centrul „Voinicel” a aflat cum să întoarcă copilul, cum să-l maseze, cum să-l motiveze cu ajutorul jucăriilor. A deprins elemente de stimulare senzorială, cu ajutorul a diferite obiecte și stofe. A învățat terapie ocupațională. Toate cunoștințele pe care le obținea de la specialiștii Centrului le aplica acasă, în curte, oriunde se afla cu copilul. Încet-încet, eforturile au dat roade: băiatul a început să meargă de-a bușilea, să gângurească, chiar dacă mai târziu, dar a început să meargă.
După vârsta de trei ani, când nu au mai fost eligibili pentru serviciile Centrului „Voinicel”, au fost direcționați către o instituție preșcolară frecventată de copii cu cerințe educaționale speciale. În momentul în care a văzut progresele băiatului, a decis să-l înscrie la o grădiniță tipică, pe care acum o frecventează jumătate de zi, iar ea îi este asistent personal. Nu a fost ușor, dar cu multă insistență, a reușit. Interacțiunea cu preșcolarii de aici, chiar dacă aceștia sunt mai mici, îl ajută pe copil să obțină achiziții noi, să preia comportamente.
Conștientizarea faptului că au un copil diferit de ceilalți le-a schimbat viziunile, valorile și le-a revizuit prioritățile, spune femeia. În pofida stereotipurilor cu care luptă și a dificultăților cărora trebuie să le facă față, financiare și de integrare, sunt uniți și știu să se bucure de fiecare clipă, iar fiecare pas înainte în dezvoltarea copiilor este o adevărată victorie pentru întreaga familie, în care mai crește și o fată de 13 ani.
