Analiză IPN: Anul 2015, cel de-al 24-lea de la proclamarea Independenţei, este primul an de declin al ţării pe cele mai importante direcţii. Se poate dovedi, ulterior, că cel de-al 24-lea an de Independenţă a fost şi ultimul an de integrare europeană în calitate de politică de stat şi opţiune majoritară, dacă…
---
Republica Moldova a avut parte pe parcursul Independenţei sale de mai multe probleme şi provocări, în urma cărora s-a văzut nevoită să bată pasul pe loc sau să dea înapoi în procesul de dezvoltare. Conflictul armat de pe Nistru şi urmările acestuia în timp sunt un singur exemplu relevant. Însă declinul care s-a produs în ultimul an pare să fie cel mai pronunţat şi cu efectele cele mai dramatice din toate câte au avut loc până acum. Şi aceasta pentru că pierderile înregistrate în perioada respectivă trebuie măsurate nu doar pornind de la ceea ce s-a pierdut la modul direct, ci şi, în special, de la ceea ce nu s-a obţinut în condiţii fără precedent de favorabile în care s-a aflat ţara până nu demult. Condiţii şi ele ratate aproape ireversibil sau foarte şi foarte greu de recuperat.
„Jaful secolului” ca simbol şi manifestare a declinului
În linii mari, declinul din 2014-2015 s-a manifestat prin „jaful secolului”, când din sistemul bancar al ţării a fost furat, după diferite estimări, un miliard de euro sau de dolari americani, ceea ce reprezintă cam jumătate din bugetul anual al ţării. Cifrele reale pot fi oarecum altele, cert este însuşi faptul furtului, deschis şi cinic, în proporţii despre care un ambasador străin a fost nevoit să spună că nu înţelege „cum dintr-o ţară atât de mică s-a putut fura atât de mult?” Problema cea mare constă nu doar şi nu atât în proporţiile fără precedent ale furtului propriu-zis, ci în efectele, directe şi indirecte, pe care le-a generat sau le-a developat acesta. Efecte care se referă la, practic, toate aspectele vieţii sociale din Republica Moldova.
Sub aspect economic, ţara s-a lipsit de o parte importantă a posibilităţilor de susţinere a economiei şi agenţilor economici, în special în domeniul investiţiilor şi construcţiei capitale, ceea ce a însemnat stoparea proceselor de dezvoltare pentru o perioadă indefinită. Majorarea tarifelor la resursele energetice, respectiv, creşterea esenţială a preţurilor de cost a producţiei autohtone a făcut şi va face în viitor multe jertfe economice din rândul agenţilor economici, inclusiv managerilor şi specialiştilor. Furtul a generat sistarea relaţiilor Moldovei cu partenerii de dezvoltare, a finanţărilor directe din partea acestora, ceea ce, la rândul său, a servit drept semnal de interdicţie pentru intrările de capital şi investitori străini în ţară. Pe moment, lista acestui gen de efecte este foarte incompletă, iar piederile-necâştigurile cresc în fiecare zi în progresie geometrică. Multe dintre ele nu vor mai putea fi recuperate niciodată.
Sub aspect social, trebuie să revenim din nou la majorarea tarifelor şi a preţurilor în lanţ, respectiv, la un val general de scumpiri şi sărăcire a populaţiei, incomparabilă cu procesele de scumpiri şi sărăcire din ultimii ani. Iar acestea sunt teren fertil pentru ample mişcări de protest şi destabilizare a situaţiei, incompatibile cu dezvoltarea, coeziunea socială, bunăstarea, dar şi cu integrarea europeană. Lista şi aici este incompletă, iar efectele negative finale – incomensurabile la această etapă.
Sub aspect politic, „jaful secolului” a însemnat finalizarea procesului de „disfuncţionalizare” a instituţiilor statului şi a statului în ansamblu, care, din această cauză, s-au dovedit incapabile să protejeze banul privat şi public, dar şi cetăţenii în general, de cel mai mare „atac raider” din istoria ţării, după ce cercurile şi persoanele interesate au „exersat”, pe sute şi mii de alte cazuri, „mai mici” pe parcursul anilor. Vinovată de această situaţie se face clasa politică, cea care a promovat cu insistenţă demnă de scopuri mai nobile şi a obţinut subordonarea instituţiilor publice unor scopuri de partid, eventual, şi de grup, eventual, şi personale. În aceste condiţii, asupra clasei politice moldoveneşti planează suspiciuni rezonabile de incapacitate totală în gestionarea treburilor statului şi, eventual, de complicitate în devalizarea ţării în ansamblu.
Sub aspect moral, societatea moldovenească a primit o lovitură, de asemenea, fără precedent. Ceea ce s-a întâmplat în cazul „jafului” denotă cote periculoase de degradare morală a unei părţi considerabile din elite, „formatoare de mode”, inclusiv în morală. Societatea a fost împinsă într-o stare de depresie morală, de unde îi vine tot mai greu să se opună influenţelor nefaste de mentalitate şi comportament, care în vremuri mai bune sunt catalogate adecvat şi univoc în scara de valori între bine şi rău. S-a dovedit, într-un moment, că este mai bine să furi „cu miliardul”, pentru că n-o să ţi se întâmple nimic, decât să dai sau să iei mită o sută-două de euro. Şi nu contează că şi una, şi alta făceau cândva parte din categoria răului. Nicio demisie, nici măcar „de onoare”, după un asemenea act criminal de proporţii mai mult decât naţionale, prin care trebuie să presupunem că au trecut, direct sau indirect, toţi „responsabilii” de la absolut toate nivelele puterii. Direct - cei implicaţi, indirect – cei care au închis ochii şi… „au căscat gura”. Fie că nu mai are cine demite şi sancţiona în ţara aceasta şi trebuie să ne întrebăm, de ce, fie că nu au mai rămas rezerve de onoare în Moldova la cel de-al 24-lea an de Independenţă. Şi toate se petrec pe fundalul discursului cinic necontenit privind „statul pentru cetăţean”, „interesul cetăţeanului”, „valori europene”…
Sub aspectul integrării europene, Republica Moldova a avut de pierdut foarte mult, dacă nu chiar tot ce se putea pierde. Pe acest făgaş, trebuie să o ia ca de la început sau chiar mai jos de la cota zero. Partenerii europeni au sistat finanţările pentru Moldova ghidaţi de suspiciuni rezonabile că o parte din banii furaţi se puteau constitui, direct sau indirect, din asistenţa generoasă oferită de către ei în ultimii ani. Dar cea mai mare este pierderea de încredere din partea partenerilor europeni şi ea va putea fi restabilită mult mai greu decât finanţările propriu-zise. Odată formulate, pentru prima dată, de către una din persoanele-cheie din sistemul european, secretarul general al Consiliului Europei, Thorbjorn Jagland, calificativele „stat captiv”, „ţară aflată în mâinile oligarhilor”, „ţara de la marginea prăpastiei”, vor rămâne mult timp să caracterizeze la modul cel mai oficial Republica Moldova şi să îndepărteze pentru perioade foarte îndepărtate perspectiva ei de a deveni membru deplin al Uniunii Europene, dar şi statutul de ţară-candidat. Această perspectivă s-a îndepărtat mult, comparativ cu situaţia de acum doi-trei ani, dar şi cu cea de la începuturile ideii europene în calitate de politică de stat, în anul 2009.
Am vrea să credem…
Am vrea foarte mult să-l credem pe premierul Valeriu Streleţ, care spune că, prin constituirea noului guvern, Moldova s-a şi îndepărtat puţin de gura prăpastiei. Că aceeaşi semnificaţie o au primele acţiuni anunţate pentru consolidarea sistemului financiar-bancar, restabilirea relaţiilor cu FMI, reanimarea mecanismelor de soluţionare a conflictului transnistrean, spargerea breşei în zidul problemelor dintre Chişinău şi Comrat etc. Dar acestea rămân, deocamdată, la nivelul bunelor intenţii şi suficient de departe de sugestiile secretarului general al CoE, menite să întoarcă statul captiv cetăţenilor săi. Printre acestea – elucidarea grabnică şi eficientă a „furtului secolului”, „iar guvernul trebuie să înceapă imediat să epureze oficialii corupţi din organele publice. Judecătorii, unii dintre care foarte sus-puşi, care au fost acuzaţi că au abuzat în mod sfruntat de putere, trebuie anchetaţi. Organele de drept, de asemenea, trebuie să facă tot ce le stă în putere şi să reţină persoanele ce se fac vinovate de marele jaf bancar…”.
Starea de lucruri care îi alarmează atât de mult pe partenerii europeni a fost creată pe parcursul multor ani, prin acţiuni deliberate ale clasei politice moldoveneşti, şi este de aşteptat că derularea filmului înapoi va fi o procedură grea, complicată şi de durată, dacă va fi posibilă, în general.
…dar realităţile pun semne de întrebare
Această doză de pesimism este justificată şi de alte prime semnale, de alt ordin, lansate de noua-veche guvernare. Perpetuarea aceloraşi oameni la funcţiile de conducere în autorităţile publice centrale la nivel de ministere şi agenţii, de multe ori prin numiri bizare şi scandaloase, trezeşte, din nou, suspiciuni rezonabile privind lipsa de capacitate şi voinţă de a schimba lucrurile în mod radical, care să însemne, în cele din urmă, „întoarcere statului proprietarilor lui de drept – cetăţenii”. Din contra, anti-reformele propuse în primele zile de guvernare, la Ministerul Educaţiei, de exemplu, sugerează subordonarea şi mai mare, şi mai profundă a instituţiilor statului intereselor de partid, eventual, de grup şi personale. Din primele zile, reformele operate cu atâta greu într-un singur domeniu, cel al educaţiei, sunt eliminate de către sistem, ca pasta de dinţi din tub, aşa cum anterior, a fost eliminată promotoarea reformelor, Maia Sandu.
Ameninţare pentru securitatea europeană
La cea de a 24-a aniversare a independenţei, Republica Moldova este privită şi ca o ameninţare pentru securitatea europeană, inclusiv din cauza stării acesteia de stat captiv. Niciodată în istoria sa de până acum nu i s-a atribuit un asemenea calificativ. De aceea, spuneam, este Anul Declinului care, straniu de tot, se produce în condiţiile cele mai prielnice pe care le-a avut vreo dată Republica Moldova sub aspect politic, financiar, regional şi geopolitic. De aceea, mai jos nu avem unde da sau "mai jos" ar însemna în mod iminent distrugerea ideii europene în calitate de politică de stat şi opţiune majoritară.
Valeriu Vasilică, IPN
