Încotro şi cum a pornit Moldova? Analiză Info-Prim Neo, episodul IV

Primele trei episoade ale prezentei analize au încercat să examineze, post-factum şi în condiţii mai calme, trăsăturile inedite ale procesului politic contemporan din Republica Moldova văzut prin prisma procesului de negocieri privind gestionarea post-electorală a rezultatelor alegerilor din 28 noiembrie. Astfel, {episodul I, publicat la 18 ianuarie 2011}, a remarcat sfârşitul erei de guvernare unitară, autoritară a ţării şi a profilat două modele distincte de negocieri. {Episodul II, publicat la 19 ianuarie 2011}, a fost consacrat fenomenelor ipocriziei şi neîncrederii politice totale ca expresie a relaţiilor inter- şi extra-politice în Republica Moldova. {Episodul III, publicat la 24 ianuarie 2011} s-a referit la rolul şi prestaţia actorilor interni şi externi, implicaţi în procesul de negocieri. Acest ultim episod, al IV-lea, al analizei Info-Prim Neo „Încotro şi cum a pornit Moldova?” se va referi la efectele pe care le-au produs negocierile post-electorale şi ele vor fi examinate prin prisma direcţiei de dezvoltare a ţării în perioada următoare. [Prima şansă reală de modernizare a ţării] Negocierile post-electorale au culminat cu (re-)constituirea Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE). În felul acesta Republica Moldova a obţinut o primă şansă reală de modernizare reală a ţării, în termeni reali, previzibili. La modul practic, aceasta înseamnă prima şansă de reaşezare a vieţii omului din Moldova pe făgaş normal, european, sub toate aspectele. Şansa respectivă vine de la faptul că, pentru prima dată, s-au întrunit la un loc premizele interne şi cele externe ale modernizării. În acelaşi timp, şansa nu înseamnă decât şansă, ea este în mare măsură iluzorie, pentru că realizarea ei va depinde în totalitate de un astfel de factor subiectiv cum este comportamentul clasei politice moldoveneşti în perioada imediat următoare. Mai mult, această şansă poate fi unica pentru o perioadă istorică suficient de lungă. [Premizele interne pentru modernizare] După multe bătălii pre-electorale, electorale şi, în special, post-electorale, componentele Alianţei de guvernământ au demonstrat voinţa politică de a continua cursul de modernizare a ţării după calapodul european, precum şi capacitatea, fie şi relativă, de a însuşi lecţiile guvernării coaliţionale. Concluziile respective vin din însuşi faptul formării, în condiţii foarte dramatice, a AIE, dar şi din prevederile Acordului privind constituirea acesteia, precum şi ale Programului de guvernare denumit „Libertate. Democraţie. Bunăstare”. Primul document asigură într-o măsură destul de importantă funcţionalitatea şi durabilitatea construcţiei guvernamentale, inclusiv prin crearea mecanismelor de implementare a ceea ce actorii politici au numit consensualitate, spiritul consultativ în luarea deciziilor, echilibrul în realizarea actului de guvernare, comunicarea eficientă între componentele AIE şi în raport cu societatea şi partenerii externi etc. Un rol aparte în acest sens urmează să-l joace Consiliul AIE, Prezidiul Guvernului şi alte structuri şi practici similare nemaiîntâlnite până acum în procesul politic din Moldova. Acestea se anunţă a fi destul de eficiente, chiar dacă nu sunt prevăzute de legislaţia ţării, respectiv, nu sunt foarte obligatorii pentru îndeplinire. Garanţia cea mai serioasă urmează s-o ofere instinctul autoconservării pe care trebuie să şi-l fi consolidat membrii AIE în condiţiile când nerespectarea înţelegerilor înseamnă distrugerea AIE şi pierderea inevitabilă, cel mai degrabă, pentru totdeauna, a puterii. Dacă acest instinct a asigurat existenţa AIE – 1 în condiţii, după cum se dovedeşte acum, mult mai complicate, cu atât mai mult este de aşteptat să fie respectate regulile elaborate din timp, în comun şi asumate benevol. [Premizele externe pentru modernizare] Acum premizele externe sunt strâns legate de cele interne, chiar reciproc dependente şi aceasta constituie cea mai mare noutate şi valoare a lor. Este vorba despre Integrarea Europeană ca „prioritate prioritară” a guvernării actuale, atât sub aspectul politicii externe, cât şi sub cel al politicii interne. Simplu vorbind, integrarea europeană urmează să se producă, în primul rând, prin reformarea, modernizarea vieţii interne după anumite calapoade care funcţionează deja eficient în ţările UE. Mai mult, UE, dar şi alţi parteneri de dezvoltare ai Moldovei, vin în acest proces cu un puternic sprijin financiar şi logistic sub formă de granturi şi credite preferenţiale, „IQ comunitar”, „foi de parcurs”, „planuri de acţiuni”, „consilieri de nivel înalt” etc. „Totodată, asumarea şi implementarea cu responsabilitate a angajamentelor care rezultă din parcursul european, reprezintă cea mai eficientă modalitate de a realiza modernizarea ţării sub aspect politici, economic, social”, descifrează gândul de mai sus cele două documente menţionate. Toate celelalte priorităţi interne, fixate în Programul de guvernare, cum ar fi supremaţia legii, creşterea economică sustenabilă, combaterea sărăciei, descentralizarea puterii, sunt mai degrabă derivate sau consecinţe ale procesului de integrare europeană, pentru că fără suportul şi condiţionarea serioasă din partea UE, nu ne putem aştepta la niciun fel de schimbări şi pe aceste direcţii. Ca să obţină „zăhărelul” european ({vezi „politica biciului şi zăhărelului” din episodul III}), inclusiv sub formă de bani, regim liberalizat de vize şi de comerţ, moldovenii vor fi nevoiţi să forţeze, în primul rând, reformele interne. Spuneam că este vorba despre o şansă unică, pentru că îmbină într-un tot armonios premizele interne cu cele externe, necesitatea şi voinţa cu posibilităţile reale de realizare a modernizării şi de îmbunătăţire a vieţii. Şansa mai este unică pentru că, la ora actuală, nu există un alt partener extern decât UE, capabil să ofere Moldovei atâta suport economic şi atâta atractivitate ca mod de viaţă. CSI sau, separat, Federaţia Rusă în calitate de unică alternativă nu-şi pot asuma acest rol acum şi nu vor putea încă multe decenii înainte. Şansa de modernizare a ţării este unică acum şi se deosebeşte destul de pronunţat de cea pe care a avut-o Moldova în perioada guvernării AIE – 1. Atunci starea de provizorat a puterii era evidentă şi inevitabilă, iar reformele mari nu se fac în perioade scurte de provizorat şi interimat. Acum există anumite posibilităţi, deşi foarte mici, pentru ca guvernarea să aibă parte de un mandat deplin de patru ani, suficient pentru a realiza reforme şi a le face ireversibile. Şansa de modernizare mai este unică acum şi pentru că, în caz de eşuare, UE nu va mai găsi raţionament să-i ajute în continuare unei guvernări mereu instabile şi unei ţări care nu ştie singură ce vrea nici după 20 de ani de la obţinerea independenţei. Această instabilitate şi incertitudine se vor auto-reproduce pe parcursul unei perioade istorice lungi cu consecinţe nu dintre cele mai favorabile chiar pentru existenţa ţării. [„Dumnezeu ajută, dar în traistă nu pune”] Pe de altă parte, şansa unică este, în mare măsură, iluzorie, pentru că ea poate fi realizată doar în pofida unor legităţi, reguli obiective şi tradiţii de comportament ale clasei politice moldoveneşti. AIE poate obţine un mandat deplin de patru ani pentru modernizarea ţării doar în condiţiile depăşirii crizei politice, ceea ce înseamnă, alegerea şefului statului de către toate forţele politice parlamentare, inclusiv PCRM. Or, interesul politic al PCRM vine în contradicţie clară cu interesul politic al AIE. Interesul politic al PCRM este să revină el însuşi la guvernare, eventual într-un format pe care îl numeşte „coaliţie largă” sau în urma alegerilor anticipate. Patru ani de aflare în opoziţie vor însemna moartea politică a PCRM din cel puţin două motive: 1. „Ochii care nu se văd, se uită”, iar aceasta înseamnă că partidele aflate la putere în această perioadă vor prelua o bună parte din electoratul, membrii, chiar şi fruntaşii PCRM; 2. Peste patru ani, liderul PCRM, Vladimir Voronin, pe care se spune că se ţine mult, dacă nu chiar tot în acest partid, va avea vârsta de 74 de ani, iar el şi acum este decanul de vârstă în legislativul moldovenesc. Voronin nu are la moment un succesor evident în partid, însă chiar dacă l-ar avea, sunt lucruri pe care nu le poţi transmite niciunui succesor, de exemplu, carisma politică... Coaliţia largă nu este posibilă, pentru că în lupta politică nu sunt posibile egalităţile, aşa cum nu sunt posibile nici în luptă ca gen sportiv, nici în box, de exemplu. Puterea sau o câştigi, sau o pierzi. Şi atunci, dintre cele două opţiuni declarate, PCRM are de ales doar una: alegerile anticipate. S-ar putea ca tot ceea ce face formaţiunea acum este să caute modalităţi pentru a se feri de responsabilitatea pentru declanşarea unei noi crize politice şi noi alegeri anticipate. Poziţia respectivă îşi găseşte reconfirmare în recentul „jurământ” al deputaţilor comunişti de a nu comite „crima morală” de alegere a şefului statului cu condiţiile AIE. Repet: în mare măsură acesta este un comportament politic destul de firesc, pentru că esenţa luptei politice o constituie lupta pentru putere. Ce-i drept, ar mai fi o posibilitate: ca PCRM să demonstreze capacitatea de a pierde civilizat şi să voteze candidatul AIE la preşedenţie, aşa cum mai multe formaţiuni şi deputaţi din opoziţia de atunci l-au votat pe Vladimir Voronin în 2005 „în numele cauzei naţionale”. Însă, pe de o parte, PCRM nu a avut niciodată această capacitate, pe de alta, în politică, trimiterile la „cauza naţională”, „interesul naţional”, de cele mai multe ori, sunt de la „cel viclean” şi fac parte din fenomenul ipocriziei politice, la care ne-am referit în episodul II. [Controlul controlului opoziţiei] Anume de la premizele fixate mai sus, urmează să se pornească în negocierile dintre AIE şi PCRM privind alegerea şefului statului. Sinceritatea adeziunii PCRM la „cauza naţională” urmează să fie testate prin acceptarea unor condiţii înaintate, deocamdată neoficial, de către comunişti. De exemplu, ei îşi doresc controlul asupra Curţii de Conturi, Consiliului Coordonator al Audiovizualului, Comisiei Electorale Centrale etc. În ţările cu tradiţii democratice, de regulă, aşa şi se procedează: opoziţia obţine anumite pârghii de control asupra actului guvernării exercitat de putere. Dar întrebaţii, vă rog, pe radiodifuzorii din Republica Moldova, dacă vor să revină la practicile existente în cei opt ani de guvernare comunistă în domeniul audiovizualului? Întrebaţi instituţiile statului despre stilul controalelor efectuate de Curtea de Conturi în acea perioadă sau pe agenţii economici despre controalele efectuate de CCCEC. PCRM ar putea riposta că nu poartă răspundere pentru eventuale pretenţii la adresa instituţiilor nominalizate, pentru că acestea se aflau sub controlul formaţiunilor de opoziţie. Însă poate admite cineva că partidul „omului cu barbă” a acţionat ca unul de opoziţie în cadrul coaliţiei „roş-oranj”? Mai degrabă, formaţiunile respective şi-au împărţit sferele de influenţă sau „feliile de tort”, aşa cum au împărţit între ele organele de presă ale capitalei în procesul aşa-zisei „privatizări”. Oricum, aceste cerinţe ale PCRM pot fi acceptate cu condiţia instituirii unui control parlamentar veritabil asupra instituţiilor controlate de comunişti. Accentuez: un control parlamentar veritabil asupra legalităţii activităţii acestor instituţii, dar pentru aceasta s-ar cere reformarea activităţii a însuşi Parlamentului Republicii Moldova şi a guvernării ţării în ansamblu. În context, nu putem fi de acord cu afirmaţiile fostului speaker Mihai Ghimpu, care se plângea că, în calitatea sa de preşedinte al Parlamentului, nu a avut la dispoziţie alte pârghii de putere decât „închiderea şi deschiderea microfonului” în cadrul şedinţelor plenare. Atribuţiile Parlamentului în domeniul controlului asupra îndeplinirii legislaţiei sunt tot atât de importante ca şi cele ce ţin de elaborarea legislaţiei, cu condiţia să fie, mai întâi, aplicate şi, mai apoi, aplicate calificat. O opoziţie politică poate fi pusă la lucru şi poate avea meritul său real în realizarea şansei unice de modernizare a ţării, cu condiţia respectării şi de către guvernare a regulilor de joc democratice. În acest sens, ar putea fi implicată mai activ societatea civilă atât în procesul de negocieri dintre opoziţie şi putere la etapa actuală, cât şi pentru menţinerea relaţiilor corecte ulterior. Societatea civilă din Republica Moldova şi-a demonstrat până acum destul de convingător abilităţile de moderator, observator, monitor nepărtinitor al procesului politic din ţară şi în această calitate poate fi implicată la modul serios şi sistematic. Şi societatea în ansamblul ar trebui să-şi asume acum o mare doză de responsabilitate şi răbdare în raport cu actorii politici, cu situaţia creată, pentru că ea este acea care nu a oferit nimănui un mandat definitiv pentru direcţia de dezvoltare a ţării. Şi toate acestea, de asemenea, în numele unicii şanse pe care o oferă astăzi Moldovei Istoria. [Valeriu Vasilică, Info-Prim Neo]