I-au îmbrăcat vesta antiglonţ şi împuşcau în el să vadă cât rezistă haina, Jurnale de Campanie

[Articol Info-Prim Neo din ciclul „20 de ani de la începutul războiului. Când va fi pace?”. Jurnal de Campanie cu şeful unităţii de gardă din 2 martie 1992 la Comisariatul raional de poliţie Dubăsari, Ion Levinţa] Reluare din 27 februarie În februarie 1992, Ion Levinţa a fost detaşat din cadrul Comisariatului raional de poliţie Orhei ca ofiţer operativ de serviciu în Comisariatul raional de poliţie Dubăsari. În ziua de 1 martie a primit în serviciu unitatea de gardă. „Atunci am trimis colegi în civil să vadă care este situaţia în Dubăsari. Au venit peste ceva vreme şi mi-au spus că se închid drumurile cu bare şi se formează posturi fixe şi mobile de cazaci şi gardişti înarmaţi, atunci mi s-a strecurat gândul că se planifică şi atacarea comisariatului”, îşi aminteşte fostul poliţist. A raportat la Chişinău şi de acolo i s-a comandat să rămână liniştiţi că nimic nu se va întâmpla, că aşa a mai fost. Tot în ziua aceea, în comisariat a venit un cazac beat şi a încercat să intre să vadă cum e situaţia, dar nu l-au primit. Toată ziua colegii raportau că oraşul se blochează totalmente. „Pe la ora 20.00 se vedeau deja forţe care se apropiau de comisariat şi ni se transmitea că vom fi atacaţi”, spune Ion Levinţa. [Totul a început cu o provocare, cazacii singuri l-au împuşcat pe şeful miliţiei transnistrene] Pe la orele 22.00, din localul unde se organizau dansuri, aproape de comisariat, s-a telefonat şi s-a spus că doi cazaci băuţi ameninţă oamenii cu pistoalele. Atunci s-a gândit că e o provocare, dar a trimis colegi, îmbrăcaţi în civil, să vadă care e situaţia, le-a pus sarcina să-i dezarmeze pe cazaci. Cam în 10 minute aude rafale de pistol automat, colegii care s-au întors din misiune au spus că şeful miliţiei din regiune a venit cu automobilul şi cazacii au dat greş, în loc să-i împuşte pe ai noştri, crezând că a venit şeful de la comisariat, au împuşcat şeful miliţiei. Ei l-au împuşcat direct, au urcat în automobil şi au plecat. „Atunci noi am blocat uşile şi ferestrele înţelegând că urmează să atace comisariatul. Aveam de tot 5 automate şi câteva pistoale, eram 36 de băieţi”, povesteşte Ion Levinţa. „Au început a suna şi ne ameninţau, dau vina pe noi că am omorât şeful miliţiei. De acum au început să ne înconjoare, au venit circa 300 de persoane, cu tehnică militară şi cereau să ne predăm. Ne blocau telefoanele să nu putem suna la Chişinău. Mai apoi au început a sparge uşile şi ferestrele”, mărturiseşte combatantul în războiul de pe Nistru. La ora 04.00 dimineaţa, 2 martie, stăteau faţă în faţă cu automatele pregătite să împuşte unii în alţii. Au sunat la minister şi au întrebat ce să facă, iar de acolo le-au spus: „Ţineţi-vă, dar nu împuşcaţi!”. „Nu ne permiteau să împuşcăm, deoarece atunci Snegur (Mircea Snegur, primul preşedinte al Moldovei - n.a.) trebuia să semneze intrarea ţării în ONU”, este de părere sursa citată. [Ne-am înţeles să ne lase să plecăm, dar nu au făcut-o] Atunci s-au înţeles cu cazacii că părăsesc comisariatul, ei le dau voie tuturor să urce într-un autobuz şi să plece la Chişinău. Însă a fost provocat un conflict, fiind împuşcaţi doi cazaci. Au început a arunca grenade în comisariat şi acesta a fost ars din temelie. „Noi am urcat în autobuz şi am văzut cum un cazac a scos inelul unei grenade şi se pregătea să o arunce. Atamanul lor l-a oprit în ultimul moment şi a zis că el a promis că nu ne omoară, dar nu ne-au lăsat să plecăm. Ne-au dus în localul sovietului raional, acolo ne filmau şi ne fotografiau. Un cazac a încărcat pistolul cu cartuşe şi a vrut să ne împuşte, altul l-a oprit luându-se la bătaie, ambii erau turmentaţi”, povesteşte Ion Levinţa. Peste câteva ore i-au urcat într-un autobuz şi i-au dus în Tiraspol, acolo i-au pus în nişte cazemate subterane cu dimensiunea 1 metru lăţime - 3 metri lungime şi 2 metri înălţime. Stăteau câte 18 oameni, îşi pierdeau cunoştinţa, nu aveau cu ce respira. „Băteam în uşă că leşinam, ne scoteau pe câte unul şi ne băteau toată ziua. Nu ne dădeau nimic de mâncare, aveam voie doar 10 secunde la veceu, avusesem un băiat care 18 zile nu a avut posibilitatea să meargă la veceu, el plesnea deja”, îşi aminteşte fostul poliţist. [Îşi probau pe noi hainele antiglonţ ] Ion Levinţa susţine că acolo unde erau ţinuţi aveau şi câini pe care îi asmuţeau să-i rupă dacă nu făceau ceea ce li se cerea. „Pe un băiat l-au îmbrăcat în vesta antiglonţ şi împuşcau în el să vadă cât rezistă haina. Seara sau dimineaţa, când lor le venea dorinţa, ne scoteau pe câte unul şi 20 de oameni ne băteau până ne pierdeam cunoştinţa”, spune combatantul. Li se organiza un fel de „coridor al morţii”. Temnicierii stăteau în două părţi cu bastoanele de cauciuc şi îi obligau pe toţi cei reţinuţi să treacă printre ei, în acest timp îi băteau de rupeau totul de pe ei. Nu aveau apă de băut, o luau din urna de gunoi, de la aceasta aveau dureri de burtă, iar Ion Levinţa s-a îmbolnăvit în acea perioadă de hepatită. În 18 zile am slăbit 21 kilograme şi am căpătat hepatită „Am stat în acele cazemate 18 zile, am slăbit 21 de kilograme. Ne-au schimbat mai apoi, iar 7 băieţi au mai rămas o săptămână, fiind schimbaţi şi ei până la urmă. Cazacii cereau să ne schimbe pe gardiştii care au fost reţinuţi de autorităţile din Chişinău încă înainte de începerea conflictului”, a comunicat Ion Levinţa. Potrivit lui, autorităţile centrale nu au vrut să-i schimbe deoarece spuneau că gardiştii sunt bandiţi, iar ai noştri nu, şi că ei trebuie să fie eliberaţi necondiţionat. „Au reţinut mai apoi un general al gardiştilor şi atunci ne-au schimbat pe noi pe general şi pe o parte din gardişti. De la început trebuiau să facă aşa, că tot până la urmă i-au dat pe toţi şi nu mai suferea nimeni. Am ieşit toţi vii de acolo, dar din cei 36 – 6 sunt morţi deja, iar restul bolnavi prin spitale”, a accentuat Ion Levinţa. După ce a fost eliberat, Ion Levinţa a continuat să lupte la comisariatul la care a fost repartizat până la sfârşitul conflictului armat, iar acum a ajuns să se judece cu ţara pe care a slujit-o, fiindcă nu i se oferă ceea ce merită, spune el, fiind deţinut de război şi fiindcă şi-a distrus sănătatea. [Mariana Galben, Info-Prim Neo]