Forţele de pacificare: tancul din cui

[Analiză Info-Prim Neo] O regulă a dramaturgiei spune că dacă într-un colţ de scenă atârnă în cui o armă de vânătoare, arma aceasta va împuşca în mod obligator spre finalul spectacolului şi de acest foc de armă va muri unul dintre eroii centrali ai piesei. În acest sens, forţele de pacificare amplasate în Zona de Securitate a regiunii transnistrene „atârnă” pe teritoriul Republicii Moldova de mai mulţi ani ca „un tanc în cui” sau ca o bombă enormă, cu efect întârziat, dar inevitabil. Tragedia din prima dimineaţă a noului an 2012 confirmă valabilitatea acestei reguli, dar şi pericolul mare pe care îl pezintă actualul format de pacificare pentru viaţa oamenilor, pentru securitatea ţării şi a Europei în ansamblu. Aceasta şi pentru că un mecanism care nu asigură evoluţie, în orice domeniu, se transformă, treptat, dar inevitabil, iarăşi, în antipodul său, în frână pentru scopurile pe care a fost chemat să le servească iniţial, devenind, în final, pericol de prim rang pentru acestea. Unica soluţie în aceste condiţii este ca mecanismele respective să se transforme ele însele, să evoluţioneze o dată cu situaţia, să se adapteze situaţiilor noi. Introducerea forţelor de pacificare în vara anului 1992, prin acordul Snegur – Elţin, a fost unicul act posibil la acea vreme şi în acea conjunctură politică, apt să stopeze vărsarea de sânge la Nistru. După cum s-a dovedit ulterior, a fost un preţ foarte mare plătit de Chişinău pentru pace, dar un preţ de alternativă pe atunci nu a existat, cu excepţia celui sinucigaş. Mecanismul cvadripartit, constituit la etapa iniţială a conflictului transnistrean, din care făcea parte Republica Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina şi România s-a dovedit a fi unul puţin viabil şi puţin eficient sau a fost împins spre această stare. Nou-născuta Republica Moldova era un mare anonim pe arena internaţională, despre care dacă şi se cunoştea ceva, apoi doar prin intermediul mass-media ruseşti, care a declanşat un război informaţional „pe toate fronturile şi din toate tunurile”. Lansate de TV ruseşti, imaginile video cu tancurile „agresorilor moldoveni” care trăgeau asupra „dornicilor de libertate transnistreni”, de exemplu, atunci au făcut ocolul pământului şi doar mult mai târziu, cine a vrut, a putut afla că, în realitate, tancurile erau ale Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse şi trăgeau asupra forţelor constituţionale ale unui stat independent, membru ONU. Lipsa de alternativă a soluţiei găsite atunci pentru stoparea vărsării de sânge este confirmată, indirect, de faptul că nici actualul mecanism de negocieri în format „5+2”, din care fac parte actori internaţional, inclusiv, cu rang de supraputere politică şi economică, nu reuşeşte că mişte carul din loc deja de mulţi ani. Dar nu reuşeşte, inclusiv, din cauza actualului mecanism de pacificare. Foarte curând s-a dovedit că mecanismul trilateral de pacificare (Republica Moldova, Federaţia Rusă şi administraţia separatistă din regiunea transnistreană), unde deciziile se iau prin consens, respectiv, de multe ori - într-un singur sens, s-a transformat într-un jucător activ în conflict, care voit sau nu, a ţinut cu regimul separatist. Pe lângă faptul că au asigurat pacea pe malurile Nistrului, forţele de pacificare au asigurat mai întâi de toate menţinerea status quo-ului, ba chiar fortificarea regimului separatist de la Tiraspol. De facto, structurile paramilitare, aşa-zisele posturi vamale, de grăniceri, serviciul de migraţie ş.a. activează nestingherit în Zona de Securitate sub protecţia forţelor de pacificare, chiar dacă Acordul moldo-rus din iulie 1992 interzice expres şi categoric acest lucru. Oricând a găsit de cuviinţă, regimul de la Tiraspol a introdus în Zonă noi şi noi structuri paramilitare, neexistând, se pare, nici un caz în aceşti 20 de ani, când Comisia Unificată de Control, căreia i se subordonează contingentul militar unit de pacificare, a reuşit să impună Tiraspolul să le retragă. Oricând au găsit de cuviinţă, structurile paramilitare ale regimului secesionist au descins în localităţile din Zona de Securitate, aflate sub jurisdicţia autorităţilor constituţionale de la Chişinău, arestând oameni, compromiţând procesul electoral şi cel de educaţie. Indirect, dar şi direct, forţele pacificatoare trilaterale, stânjenesc circulaţia oamenilor, a mărfurilor, banilor şi serviciilor între cele două maluri ale Nistrului deja de două decenii, iar aceasta compromite orice idee de reglementare a conflictului şi, respectiv, de reintegrare a Republicii Moldova în hotarele sale recunoscute de comunitatea internaţională. Astfel, actualul mecanism de pacificare a devenit unul din principalele elemente ale cercului vicios, care nu permite avansarea negocierilor privind conflictul transnistrean, pentru că îi permite regimului separatist să discute de pe poziţii de forţă. Astfel, transformarea actualului mecanism de pacificare urmează să devină unul din obiectivele de bază ale procesului de negocieri în formatul „5+2”, nu după, ci concomitent cu elaborarea statutului politic al regiunii transnistrene. Propunerile privind viitorul format al mecanismului de pacificare au fost formulate demult, inclusiv la nivel oficial de către autorităţile Republicii Moldova, dar şi de către o parte dintre partenerii de negocieri. Varianta optimă, la această etapă ar fi transformarea actualei misiuni militare în una civilă, cu mandat internaţional, eventual, OSCE. La un moment, şi autorităţile ruse au susţinut acest punct de vedere, cu condiţia ca tema să fie abordată după soluţionarea conflictului. Tragedia produsă duminica trecută la unul din posturile de pacificatori demonstrează că discutarea acestei teme trebuie grăbită cât se poate de mult. La modul ideal, ar fi fost de aşteptat o astfel de abordare şi din partea ambasadorului rus la Chişinău Valeri Kuzmin. Domnia sa a preferat, însă, să lanseze invitaţia de rămânem şi în continuare în limitele cercului vicios care, pe de o parte, nesoluţionarea conflictului transnistrean nu permite înlocuirea formatului actual al forţelor de pacificare, pe de altă parte, nesînlocuirea pacificatorilor nu permite soluţionarea conflictului transnistrean. ... Ambasadorul rus a invocat, printre altele, starea de ebrietate a victimei tragediei produse în dimineaţa de după Revelion. În acelaşi timp, îşi poate închipui cineva care a făcut armata la sovietici sau la ruşi, dar şi în alte părţi, că la postul respectiv de pacificatori, în acea noapte, nu s-a consumat, eventual, din plin, alcool cu ocazia Anului Nou? Am putea lăsa oare şi în continuare soarta Zonei de Securitate, viaţa oamenilor care trăiesc acolo şi a conflictului transnistrean, în ansamblu, în voia hazardului ghidat de mentalitatea militari înarmaţi, concentraţi mulţi într-un loc şi într-o perioadă îndelungată de timp? [Valeriu Vasilică, Info-Prim Neo]