Procuratura Generală atenționează asupra nivelului alarmant al abuzurilor sexuale în Republica Moldova. Potrivit statisticilor, pe parcursul anului trecut, în țară au fost comise 611 infracțiuni privind viața sexuală, perioadă în care, 115 inculpați au fost condamnați la pedepse cu executare. Experții admit că numărul cazurilor poate fi mai mare, întrucât de multe ori victimelor le este frică sau rușine să raporteze. Uneori se recurge la împăcarea părților.
Solicitată de IPN, Daniela Misail-Nichitin, directoarea Programului Femei la Centrul „La Strada”, a declarat că, atunci când făptuitorul nu este reținut, el are acces la victimă și o poate influența prin diverse metode. În multe situații, din cauza acestor presiuni care vin din mediul făptuitorului, victima cedează, mai ales când nu beneficiază de serviciile unui avocat. Victima se simte neprotejată când toată povara probării a ceea s-a întâmplat este pusă pe umerii ei. Se simte singură în fața acestui sistem și de cele mai multe ori își retrage plângerea sau acceptă procedura de împăcare, fie de mediere. În cazul condamnărilor, pedepse cu executare sunt dictate mai mult în cazul violurilor, mai puțin în cazurile de acțiuni perverse cu caracter sexual. În ceea ce ține de hărțuire, aici este vorba în general de cazuri unice de condamnare, deoarece lucrurile se complică din cauza complexității mecanismului de probare. Sunt declarațiile victimei contra declarațiilor făptuitorului.
Directoarea de program consideră că victimele mai puțin țin cont de statistice cu privire la pedepsele cu executare sau cu suspendare aplicate agresorilor, pentru că ele trăiesc propria dramă. De la primele interacțiuni cu organele de drept și sistemul de justiție, de cele mai multe ori victima se dezamăgește. Aceasta, în condițiile în care omul legii îi adresează întrebări care nu sunt relevante investigării, ci sunt mai degrabă umilitoare. Este vorba despre întrebări de genul: „Ați consumat împreună alcool? sau „Atunci când ai mers la el la domiciliu, nu ți-ai dat seama ce o să se întâmple?”, adică întrebări ce se bazează pe prejudecățile sau stereotipurile pe care le au reprezentanții sistemului.
Daniela Misail-Nichitin mai spune că victima infracțiunilor sexuale nu ține neapărat ca infractorul să fie condamnat cu închisoare sau să i se dea o pedeapsă mai mare, ci are nevoie să fie recunoscută ca victimă, pentru că de cele mai multe ori comunitatea o blamează și o face vinovată de cele întâmplate. Astfel, mai degrabă acțiunile de raportare a cazurilor mai rar sunt îndreptate pe așteptarea la o pedeapsă reală, ci mai des așteptarea este de a obține această justiție socială, când comunitatea spune că într-adevăr agresorul a comis fapta și el trebuie să fie responsabil de cele comise și nu victima este cea care a provocat infracțiunea prin comportament, prezență etc.
Daniela Misail-Nichitin a mai spus că în țară există mai multe rapoarte care denotă că sunt cazuri în care victima vorbește pentru prima dată despre o infracțiune sexuală după mulți ani de la cele întâmplate. Iar motivele sunt diverse: rușine, frică, lipsa unei susțineri. Victimele acestui tip de infracțiuni trebuie să înțeleagă că ele pot și trebuie să vorbească despre cele întâmplate. Să cunoască unde se pot adresa și beneficia de ajutor și protecție. Organele de drept și alți profesioniști care interacționează cu victimele acestor infracțiuni trebuie instruiți ca să răspundă cât mai etic și corect la necesitățile victimei în procesul de investigare și judecare a acestor cauze.
Potrivit datelor Procuraturii Generale, în prezent, în penitenciarele din țară își ispășesc pedepsele pentru infracțiuni privind viața sexuală 1189 de persoane.
