Despre tineri, după Ziua bătrânilor… Comentariu Info-Prim Neo

Gata cu proverbul „Cine n-are bătrâni, să şi-i cumpere”. Dacă nu azi, într-un an-doi, în R. Moldova, acest sfat înţelept ar putea fi rescris altfel: „Cine are un nepot, să-l sune la mobil în Italia (Spania, Grecia etc.)”. Până şi statisticile publicate cu ocazia Zilei internaţionale a persoanelor de vârsta a treia, marcată la 1 octombrie, au tristeţea unor bătrâneţi însingurate: în R. Moldova există peste o jumătate de milion de pensionari. Numărul acestora, către anii 2008-2010, s-ar putea dubla, deoarece în această perioadă, vor atinge vârsta de pensionare generaţiile născute în anii 1948-1950, care numeric sunt de 2-3 ori mai mari ca cele anterioare. An cu an, potrivit aceloraşi statistici, vârsta generală a populaţiei R. Moldova este în creştere. În 2004, persoanele de 60 şi mai mulţi ani reprezentau 14% din populaţie (sau fiecare a şaptea persoană). Pentru comparaţie, în 1990 această rată era de 12,3%. Conform scării Beajeau-Garnier, valorile mai mari de 12% indică deja îmbătrânirea demografică a populaţiei. În consecinţă, creşte rata de dependenţă, fapt ce are drept efect suprasolicitarea sistemelor de asigurări sociale, de sănătate, de protecţie socială şi piaţă a muncii, care, în final, exercită presiune asupra situaţiei social-economice generale. De ce, aşadar, îmbătrâneşte ireversibil R. Moldova? Om fi trăind atât de bine, dacă e să credem rapoartelor oficiale, încât bătrânilor nu le mai vine să moară?! Ori poate Ministerul Sănătăţii, reunit de curând cu cel al Protecţiei Sociale, a inventat elixirul tinereţii şi-l administrează bătrânilor, ca supliment obligatoriu la pensiile majorate „de trei ori! cu câte 5 lei”?! Nici pe departe. Durata medie de speranţă a vieţii în R. Moldova rămâne a fi cea mai joasă în Europa: 68,07 ani, comparativ cu 79,06 în Uniunea Europeană, iar cauzele ratelor înalte de mortalitate sunt sărăcia şi calitatea joasă a serviciilor sociale. Răspunsul e pe cât de simplu, pe atât de dramatic: Moldova e bătrână, pentru că rămâne fără tineri. Sute de mii de moldoveni, aproape în exclusivitate de vârstă activă, au părăsit-o, ca pe o vitregă, risipindu-se în întreaga lume în căutarea unui loc unde să nu se simtă atât de infimi şi infirmi, încât să nu-şi poată construi un rost şi un viitor. Iar după ce au prins rădăcini în pământ străin, nu au întârziat să-şi ia într-acolo şi copiii, ca aceştia nici să nu afle cât de nedemn îşi poate trata un stat proprii cetăţeni. Autorităţile refuză cu încăpăţânare să evalueze adevăratele proporţii ale acestei calamităţi sociale, marcate de logica tătucului Stalin: „Net celoveka, net problemî” (Lipseşte omul, lipseşte problema). Datele recensământului din 2004 atestă circa 342 mii de persoane plecate peste hotare. Chiar dacă e să credem acestor cifre, şi nu statisticilor neoficiale care operează cu un milion, avem tot temeiul să presupunem că în aceşti doi ani de după recensământ exodul a luat amploare, inclusiv datorită procedurii de reîntregire a familiilor, astfel încât numărul celor emigraţi ar putea atinge cel puţin un sfert din populaţia ţării. Încă o dată: partea tânără a ei. Potrivit aceloraşi statistici, doar timp de un an, numărul persoanelor economic active a R. Moldova a scăzut, oficial, cu 3 procente, sau circa 43 de mii, inclusiv numărul femeilor reducându-se cu 8 procente. Multe dintre acestea vor naşte cetăţeni străini, care vor creşte şi vor munci pentru binele altor state. În Moldova, vor îmbătrâni şi tinerii care au mai rămas, iar copii lor vor creşte cu o singură lecţie însuşită la perfecţie: o duc bine nu cei ce învaţă bine. Astfel, R. Moldova nu e nici pe departe adolescenta de 15 ani, cu ambiţii de independenţă. Este mai degrabă o bătrână neputincioasă, bântuită de nostalgii şi de iluzia unei stabilităţi pe care i-o dă pensia plătită la timp, chiar dacă aceasta nu-i ajunge pentru un trai decent; în cel mai bun caz, aşteptând de la copii un colet cu „gumanitarkă” şi câţiva euro, iar în cel mai rău caz – părăsită într-un azil, tot de copiii ei… Aceleaşi statistici neîndurătoare atestă, în perioada 2002 – 2003, o creştere cu 58% a numărului de bătrâni instituţionalizaţi. Contabilizarea celor care mor şi nu are cine-i îngropa ar fi o ocupaţie prea vulgară pentru demnitarii noştri şi deloc compatibilă cu „vectorul lor european”. Până la urmă, cei vii tot pe ei o să-i voteze…