Decretul Ghimpu: cauză naţională neformulată. Analiză Info-Prim Neo, episodul III

Episodul I al analizei „Decretul Ghimpu: cauză naţională neformulată”, publicat luni, 5 iulie, a urmărit anumite paralele între procesul de desovietizare realizat de ţările baltice ex-sovietice şi tentativa de reanimare a procesului respectiv în Republica Moldova. În acest sens, se poate presupune că „decretul Ghimpu”, prin care ziua de 28 iunie a fost declarată drept Zi a ocupaţiei sovietice şi de comemorare a victimelor regimului comunist, a putut face parte dintr-o idee naţională similară celor promovate de baltici. Episodul I a încercat să evalueze reuşitele şi nereuşitele acestei abordări (vezi “Decretul Ghimpu: cauză naţională neformulată. Episodul I” aici). Episodul II, publicat marţi, 6 iulie, a avut în vizor valoarea istorică a documentului, subtextele şi manipulările politice ale acestuia (vezi “Decretul Ghimpu: cauză naţională neformulată. Episodul II” aici). Ultimul episod al analizei „Decretul Ghimpu: cauză naţională neformulată” se referă la efectele produse de acesta pe planul relaţiilor internaţionale. [Consiliul Europei nu ne recomandă, dar poate accepta...] Uniunea Europeană, Consiliul Europei şi SUA nu s-au pronunţat oficial pe marginea prevederilor „decretului Ghimpu” şi mai degrabă că nici nu se vor pronunţa. Unicul lucru cunoscut în acest sens i-a scăpat lui Marian Lupu într-o dezbatere televizată cu ceilalţi lideri ai AIE. „Doar ţineţi minte bine că Secretarul General al CoE ne-a recomandat să nu ne atingem de sferele acestea delicate ca simbolica şi denumirea Partidului Comuniştilor etc”, i-a reproşat Lupu lui Ghimpu insistenţa cu care acesta doreşte să implice partenerii de coaliţie în chestiuni delicate, nerpioritare, la părerea liderului PD. La prima vedere, este o sugestie stranie a înaltului demnitar european, dacă ţinem cont de existenţa a tocmai două rezoluţii a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei care formulează expres recomandări privind eliminarea moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste, precum şi privind condamnarea crimelor regimurilor comuniste totalitare. Însă partenerii internaţionali occidentali au demonstrat de mai multe ori că sunt gata să trateze Republica Moldova ca pe un copil agitat, uneori capricios, alteori needucat, alteori periculos, dar care are, până la urmă, şanse să-şi facă lecţia. Occidentalii ţin mult la liniştea şi stabilitatea din Republica Moldova şi sunt gata să cedeze mult pentru aceasta. De regulă, ei aprobă acele decizii ale politicienilor moldoveni care sunt susţinute de mai multe forţe politice, care denotă o voinţă politică majoritară clară, cel puţin. Schimbarea atitudinii europenilor în raport cu referendumul privind alegerea şefului statului este o dovadă foarte grăitoare în acest sens. Cu atât mai mult ar accepta occidentalii o idee naţională cu susţinere politică şi socială largă, inclusiv „decretul Ghimpu” dacă acesta ar întruni pe deplin criteriile unei idei naţionale. Trebuie să revenim încă o dată la interesul occidentalilor pentru desovietizarea Republicii Moldova, de ce l-ar avea? Răspunsul este: pentru propria linişte, stabilitate şi securitate. Mai întâi, Moldova se află chiar la hotarul de Est al UE. Mai apoi, occidentalii cunosc intenţia Moldovei, cel puţin la nivel declarativ, de a se integra în UE. Moldova şi societatea moldovenească nu vor fi acceptate, până nu se vor rupe de trecutul sovietic. Europenii (şi americanii) se vor asigura că moldovenii vin în UE, dar lasă în afară, în trecut, sisteme, institituţii şi oameni care generează pericole similare celor sovietice: atrocităţi, intoleranţă, exterminări, deportări în masă etc. De aceea occidentalii vor încuraja pe toate căile desovietizarea societăţii moldoveneşti, abordând-o în strictă interdependenţă cu aderarea la UE. Occidentalii nu se grăbesc să-i atragă pe moldoveni, graba este mai degrabă a moldovenilor. De aceea occidentalii au timp, nu forţează lucrurile, nu reacţionează la toate mişcările politicienilor moldoveni, aşa cum nu au reacţionat şi nu vor reacţiona deschis la „decretul Ghimpu”. Încă o dată: graba este a politicienilor moldoveni, a societăţii moldoveneşti şi a fiecărui cetăţean al Republicii Moldova în parte. . Astfel, „Consiliul Europei” nu ne recomandă, dar dacă îi demonstrăm că ştim a formula şi a realiza o idee naţională, îşi poate schimba părerea. [„Federaţia Rusă se supără... ”] Supărarea Federaţiei Ruse era previzibilă. Relaţiile moldo-ruse sunt marcate periodic de supărări de acest gen. De regulă, ele sunt însoţite de înăsprirea bruscă a condiţiilor de comercializare a mărfurilor moldoveneşti pe piaţa rusă şi a agenţilor energetici ruseşti către Republica Moldova. În fond, consecinţele acestor supărări le suportă cetăţeanul de rând, chiar dacă uneori se pare că este afectat bugetul naţional. În cazul în care decretul respecta criteriile unei idei naţionale, cetăţeanul de rând sau o bună parte din ei, ar fi acceptat să suporte costurile supărării ruseşti. Dar cetăţeanul a trebuit întrebat, convins, stimulat să participe la realizarea unei asemenea cauze naţionale. El trebuie să ştie pentru ce o face. Un eventual concept de antrenare a societăţii s-ar fi putut baza pe următoarele teze. De 20 de ani Republica Moldova nu progresează, stagnează, oamenii nu-şi găsesc rostul aici, se destramă familii, vieţi, se destramă naţiunea încă neformată. Unul din motivele centrale ale acestei stagnări este conflictul transnistran îngheţat, stagnat. Motivul central al nesoluţionării conflictului este prezenţa armatei Federaţiei Ruse în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, fără acceptul Republicii Moldova. „Respectiv: până nu obţinem retragerea, nu avem vreo şansă de dezvoltare. Dacă mai cerem o dată retragerea, Rusia se va supăra. Sunteţi gata să suportaţi supărarea? Balticii au suportat-o şi iată-i unde sunt, cum trăiesc. La rândul nostru, noi, guvernarea, avem de gând să facem cutare şi cutare lucru pentru a diminua loviturile în cutare şi cutare termen”. În realitate, decretul nu a fost precedat nici de pregătiri în societate, nici de pregătiri diplomatice, chiar partenerii la actul de guvernare au aflat de el post-factum. Unii reprezentanţi ai puterii centrale s-au pomenit în situaţii stupinde în relaţiile internaţionale. În aceste condiţii temperatura conflictului îngheţat a scăzut şi mai mult, regimul trasnistrean s-a consolidat şi mai mult. [Rusia nu a avut motive noi de supărare] Pe de altă parte, Federaţia Rusă nu a avut motive noi de supărare, pentru că „decretul Ghimpu” nu a spus lucruri noi. Unu: ocuparea actualului teritoriu a Republicii Moldova de către Uniunea Sovietică a fost fixată încă 20 de ani în urmă în Declaraţia de Independenţă. Federaţia Rusă a recunoscut independenţa Republicii Moldova şi şi-a confirmat în repetate rânduri respectul pentru ea. Doi: Republica Moldova, prin toate guvernările ei de până acum, a cerut retragerea trupelor ruseşti din regiunea transnistreană. Acelaşi lucru l-au cerut şi cele mai importante foruri internaţionale şi cele mai mari puteri din lume-state. Rusia a recunoscut necesitatea retragerii mulţi ani în urmă în faţa comunităţii internaţionale, s-a obligat să o realizeze, atâta doar că „nu îi permit”, deocamdată, autorităţile separatiste din regiunea transnistreană a Republicii Moldova. Şi atunci trebuie căutat motivul real al supărării Rusiei. Pentru a şti cum se procedează şi ce ne aşteaptă. Se pare că ţinta este, ca şi alte dăţi, procesul de reglementare a conflictului transnistrean. Rusia nu este gata să avanseze spre reluarea negocierilor oficiale în format „5+2”, care, odată reluate, ar fi trebuit să formuleze şi soluţii reale, practice, pe care ar trebui să le accepte toţi actorii implicaţi. Chişinăul i-a oferit un pretext pentru supărare, dacă nu au dreptate „gurile rele” ale analiştilor care afirmă că Moscova şi l-a programat. Astfel, pentru o perioadă înainte, „laţul transnistrean” va fi ceva mai strâns în jurul gâtului Republicii Moldova. Se afirmă că Federaţia Rusă se comportă astfel, pentru a menţine, cu ajutorul regimului transnistrean, Republica Moldova în sfera sa de influenţă. Însă ea a avut până acum şanse enorme să-şi atingă acest scop mult mai repede, mult mai temeinic, mult mai ieftin şi nu a făcut-o. Federaţia Rusă nu a vrut sau nu a fost capabilă să atragă de partea sa toată Moldova, nu doar o parte şi nu doar de frică. Până la independenţă Moldova a fost una dintre cele mai sovietizate republici unionale, cu o populaţie cunoscătoare de limbă şi cultură rusă sută la sută, cu perioadă istorică lungă de convieţuire, cu aceeaşi biserică etc. Şi acum o parte din populaţie continuă să cânte la sărbătorile de familie, la ceremonii melodii din filmele de limbă rusă de cândva, dar tot mai puţin. Timp de 20 de ani de hărţuială transnistreană, a crescut o generaţie care deja nu mai cunoaşte atât de bine rusa sau nu o cunoaşte deloc. Această generaţie şi altele mai în vârstă se simt ofensate şi au dreptul să fie atunci când Federaţia Rusă sprijină militar şi financiar un regim separatist pe teritoriul propriei ţări. Federaţia Rusă nu a slăbit „laţul transnistrean” nici în perioada când PCRM şi Vladimir Voronin erau gata, cu adevărat, real, să ducă Republica Moldova în Uniunea Rusia – Belarus şi aveau putere legală pentru aceasta. Nu l-a slăbit nici pe întreaga perioada a celei mai rusofile şi mai îndelungate guvernări pcrm-iste pe care a avut-o Republica Moldova, practic, jumătate din perioada sa de independenţă. Să ne spună cineva atunci, ce scopuri urmăreşte Federaţia Rusă în Republica Moldova? Poate că şi Federaţia Rusă are nevoie de desovietizare în calitate de idee naţională? Poate că au dreptate cei care spun că Federaţia Rusă se va aşeza pe făgaşul său firesc naţional doar după reînhumarea lui Vladimir Lenin? [Un vis frumos...] Aş vrea mult ca Federaţia Rusă să fie supărată acum pe Republica Moldova pentru că i-ar fi încurcat cărţile în negocierile cu Occidentul pe marginea noilor acorduri privind armamentele convenţionale sau construcţia gazoductelor pe la la Nordul Europei, aşa cum afirmă unii analişti. Asta ne-ar creşte importanţa cel puţin în proprii ochi. Dar tare mă tem că este doar un vis frumos. Inclusiv pentru că ideile naţionale, de regulă, trebuie să şi le coacă şi să le şi realizeze înseşi naţiunile şi nu altcineva. [Notă Info-Prim Neo:] În prezenta analiză noţiunea „naţional(ă)” este utilizată cu sens de „totalitatea cetăţenilor unei ţări”, cu drepturi, obligaţii şi responsabilităţi pentru ţară şi propria soartă şi nu cu sens de „etnie”. Respectiv, noţiunea „cauză naţională” se referă la totalitatea de cetăţeni. [Valeriu Vasilică, Info-Prim Neo]