”…Societatea moldovenească încă nu este pregătită să înţeleagă că în lume nu există societăţi şi oameni prosperi în ţări nedemocratice şi Moldova nu poate fi nicidecum o excepţie. Iar cu această neînţelegere, societatea moldovenească ajunge să ştie ce vrea – „prosperitate”, dar nu ştie ce şi cum să ceară de la clasa sa politică, ba chiar uneori o încurajează spre acţiuni care mai degrabă îndepărtează şi nu apropie „obiectivul prosperităţii…”
---
Societatea moldovenească este în continuare divizată pe mai multe criterii şi în sensul acesta ea rămâne în continuare pe baricade. Baricadele, desigur, sunt convenţionale la momentul actual, dar cu riscul să devină reale, dacă aceeaşi societate nu va avea voinţa şi capacitatea să înţeleagă de ce se întâmplă aşa şi ce e de făcut ca să fie altfel. Conform tendinţelor reflectate de ultimele sondaje de opinie, divizarea societăţii continuă să crească. Eventual, din cauza acestei percepţii, majoritatea parlamentară a votat recent în prima lectură un proiect de lege care permite intervenţia armatei în cazul protestelor.
„Pâine şi spectacol”, de la Rîm ne tragem
Parte din motivele actualei stări de lucruri ţine de prestaţia clasei politice, aflată în tranziţie de lungă durată, însă altă parte depinde de ceea ce vrea şi poate societatea însăşi, inclusiv pentru motivul fixat în cunoscutul proverb: „Fiecare popor îşi are conducerea (clasa politică) pe care o merită”. Mai mult, conform aceloraşi sondaje, acum, societatea se arată mai predispusă ca înainte „să nască”, să promoveze şi să susţină politicieni şi curente politice care au mai puţine şanse şi pârghii să rezolve problemele pe care aceasta le consideră vitale pentru sine. Iarăşi sondajele ne arată că populaţia include în lista necesităţilor vitale, prioritar, probleme de ordin material şi social, gen „preţuri şi cheltuieli mai mici”, „lefuri mai mari” , „locuri de muncă mai multe”etc. cu genericul comun „prosperitate”. Concluzia privind predispoziţia societăţii de a susţine politicieni şi partide „puţin utile” scopurilor vitale vine din percepţia că respectiva societate se lasă prea uşor influenţată de lozinci şi slogane strict politice, care sunt, de cele mai multe ori, departe de problemele reale ale oamenilor. Iar aceasta se întâmplă pentru că nici populaţia şi nici clasa politică nu sunt suficient de pregătite să înţeleagă prea bine pe ce căi vine „prosperitatea” într-o ţară „normală”.
Republica Moldova are acum două componente ale puterii, doi actori politici importanţi cu priză la public care se pricep bine să folosească acest statut în favoarea lor, iar societatea se lasă uşor provocată (manipulată). Pe de o parte, este guvernarea care controlează Parlamentul și Guvernul, cu PDM în frunte. Pe de altă parte, principala forţă de opoziţie parlamentară, PSRM, în frunte cu liderul neformal, preşedintele Igor Dodon.
Miliardul, împuternicirile şi „prosperitatea”
Esenţa politicii promovate de PSRM şi preşedintele Dodon rezidă, în principal, în cele patru chestiuni ale referendumului consultativ propus recent: „abrogarea legii care pune pe umerii cetățenilor miliardul sustras din sistemul bancar”; acordarea președintelui a împuternicirilor de dizolvare a Parlamentului, cu declanșarea alegerilor parlamentare anticipate; reducerea numărului deputaților de la 101 la 71 şi studierea în școli a Istoriei Moldovei. Nereferindu-ne la necesitatea şi utilitatea referendumului în sine, trebuie să admitem, totuşi, că niciuna din chestiunile abordate, chiar şi în cazul când plebiscitul reuşeşte, nu aduce „prosperitatea” dorită la modul direct, ba chiar nici indirect prea mult. Şi iată de ce:
Abrogarea „legii miliardului” nu înseamnă în mod automat că banii furaţi din sistemul bancar vor fi restituiţi, aici şi acum, statului sau poporului. Este mai degrabă o doleanţă, mai degrabă politică, decât o posibilitate reală din punct de vedere economic, financiar, juridic et. Ca lucrul acesta să se încerce a realiza, trebuie schimbată puterea politică şi, eventual, cea administrativă, poliţienească, judecătorească, „procurorească” etc. Dar aceasta se poate întâmpla într-un viitor ceva mai îndepărtat, dacă se va întâmpla în general, respectiv, nu poate fi vorba despre o sursă reală şi apropiată de ”prosperitate”. Acum, însă, în lipsa unei alternative reale de acoperire a enormei găuri financiare, este de aşteptat că abrogarea legii va conduce la imediata şi inevitabila deteriorare a relaţiilor cu finanţatorii externi, în special FMI, UE şi Banca Mondială, dar şi cu o parte din donatorii pe linie bilaterală, ceea ce poate provoca un colaps iminent de ordin economic, social şi politic în interiorul Republicii Moldova.
Mai degrabă că această primă chestiune a fost plasată în formularul referendumului în calitate de momeală pentru cea de a doua – împuterniciri suplimentare şi alegeri anticipate, cu ţinta politică de a prelua puterea în proporţie suficientă pentru a putea schimba radical anumite lucruri în ţară, eventual şi pe domeniul „prosperităţii”. Dar nici în acest caz bunăstarea nu poate veni prea repede de una singură, dacă ţinem cont că PCRM-ului nu i-au fost de ajuns 8 ani de guvernare cu majoritate foarte confortabilă şi nici actuala guvernare nu a fost capabilă de aşa ceva în aproape aceeaşi perioadă. Prima chestiune a putut fi plasată într-un context comun drept element atractiv şi pentru chestiunile trei şi patru sau poate că 1,3,4 împreună servesc drept puncte de atracţie pentru a o asigura doar pe ce cea de a doua, cea cu împuternicirile suplimentare? Şi nimic din ceea ce-şi doreşte lumea din domeniul „prosperităţii”. Cu toate acestea, sondajele arată existența multor susţinători potențiali ai proiectelor PSRM din sfera „neprosperităţii”, ci strict a politicului.
Opoziţia socialistă se comportă aşa în mod suficient de firesc, în sens politic, inclusiv pentru că nu este la guvernare, dar vrea să fie, şi pentru că liderul ei, preşedintele Igor Dodon este limitat în împuterniciri ca să poată iniţia şi asigura realizarea unor proiecte mai puţin politice, dacă am admite că, împreună, PSRM şi şeful statului, au capacitatea de a formula şi realiza, în termeni restrânşi, idei mai aproape de imperativele de ”prosperitate” ale societăţii. Dar de ce se poartă societatea aşa cum se poartă?
„Prosperitate uninominală”?
Guvernarea, citeşte PDM, are mai multe posibilităţi (politice, administrative, financiare etc.) de realizare a proiectelor apropiate de „prosperitate” şi, poate, câte ceva face în acest sens în ultimul timp. Dar volumele şi ritmurile acestui „ceva” sunt absolut insuficiente pentru ca populația, timp de un an –un an şi ceva, cât a rămas aproximativ până la campania electorală pentru parlamentarele ordinare, nemaivorbind de cele anticipate, să perceapă aceste activităţi ca şi manifestare a „prosperităţii”. Alt proverb spune că „porcul în ajun nu se îngraşă”, chiar dacă PDM s-ar ambiţiona să insiste asupra numărătorii de aflare la guvernare cu începere doar de la începutul anului 2016 şi nu din 2009. Iar practica naţională şi internaţională arată că perioadele pre-electorale şi electorale nu sunt cele mai benefice pentru orice fel de reforme, inclusiv în domeniile social şi economic, pentru că, dacă acestea sunt reale şi nu mimate, solicită sacrificii mari atât din partea guvernării, cât şi din partea populaţiei.
Şi atunci şi PDM îi găseşte „prosperităţii” un înlocuitor politic. ”Campania de informare” privind „votul uninominal”, respectiv, de schimbare a sistemului electoral, este una fără precedent de bine pregătită şi finanţată. La baza acestei pregătiri stă, iarăşi, predispoziţia unei mari părţi a societăţii, fixată în sondaje, de a susţine noul proiect politic al PDM, chiar dacă şi această parte, ca şi cealaltă parte a societăţii au alte probleme vitale de rezolvat, din afara politicului, cu genericul „prosperitate”, materială şi socială.
Iarăşi, nu ne referim acum la necesitatea şi utilitatea schimbării sistemului electoral, ci la motivele din care societatea se comportă aşa cum se comportă? Şi de ce clasa politică, dacă este conştientă de aceste motive, procedează aşa cum procedează?
Democraţia sau prosperitatea, oul sau găina?
Poate pentru că societatea nu are (încă?) deprinderea să întrevadă interdependenţa obligatorie dintre „prosperitatea” râvnită şi gradul de democraţie din ţară, ca şi condiţie obligatorie a dezvoltării economiei şi a altor surse de „prosperitate”. De fapt, este nu doar o opinie, pentru că şi unul din ultimele sondaje a reconfirmat existenţa acestei scări de valori inversate în capul moldovenilor, care dau prioritate în proporţie de circa 70 la sută prosperităţii economice, personale şi familiale, şi doar circa 25 la sută consideră prioritară avansarea democraţiei.
Simplu vorbind, societatea moldovenească încă nu este pregătită să înţeleagă că în lume nu există societăţi şi oameni prosperi în ţări nedemocratice şi Moldova nu poate fi nicidecum o excepţie. Iar cu această neînţelegere, societatea moldovenească ajunge să ştie ce vrea – „prosperitate”, dar nu ştie ce şi cum să ceară de la clasa sa politică, ba chiar uneori o încurajează spre acţiuni care mai degrabă îndepărtează şi nu apropie „obiectivul prosperităţii”. Să le luăm pe rând:
Tot pe loc, pe loc, pe loc, de la Snegur la Dodon
Moldovenii se arată pregătiţi să susţină, într-un caz, mai multe împuterniciri pentru o persoană, fie şi prima persoană în stat, iar în alt caz, mai multe împuterniciri pentru alte 101 persoane, viitori deputaţi aleşi după sloganul „votul tău, deputatul tău”. Se pare că aceasta se întâmplă din cauza unei mentalităţi din trecut, mai vechi chiar decât cea sovietică, după care oamenii continuă să-şi caute „idoli”, „tătuci”, „voievozi” în anumite persoane, pe care să-i idolatrizeze, ca după aceea să-i dea jos inevitabil de pe piedestalul constituit doar în propria imaginaţie, înlocuindu-i cu alții, de regulă, antipozi ai precedenților. Aşa a fost cazul cu Mircea Snegur şi Mircea Druc sau „omul din copac”, înlocuiţi ulterior cu Dumitru Moţpan, Andrei Sangheli şi Petru Lucinschi, urmaţi de Vladimir Voronoin, Vladimir Filat şi Mihai Ghimpu, şi iată acum, de Igor Dodon. Istoria contemporană de 25 de ani a Moldovei ca stat demonstrează că acest drum ”al idolilor” nu duce nicăieri, inclusiv în ceea ce priveşte „prosperitatea” râvnită. De ce?
Pentru că persoanele vin şi se duc, aceeaşi persoană îşi poate schimba viziunile şi orientările şi aceasta este uman şi firesc. Rămân în schimb constante, mai bine zis, trebuie să rămână constante într-o societate democratică instituţiile independente ale statului, care să conducă ţara şi oamenii după legi şi reguli democratice obiective şi nu după capacităţile şi viziunile subiective și schimbătoarea ale unor persoane, chiar şi dintre cele mai bine intenţionate. Aşa este în toate ţările care îşi asigură prosperitatea pentru majoritatea cetăţenilor săi. Moldovenii, deocamdată, preferă să retragă împuterniciri de la instituţii şi să le ofere preponderent persoanelor. În cazul nostru, pe de o parte, se subestimează importanţa Parlamentului, Guvernului, agențiilor independente şi altor instituţii ale statului, în favoarea persoanei preşedintelui, pe de altă parte, se diminuează rolul institutului partidelor politice, în favoarea unor persoane aparte şi aceasta dacă lucrurile vor sta anume aşa cum ne promit iniţiatorii schimbării sistemului electoral.
Întreabă şi ţi se va răspunde, bate şi ţi se va deschide
Respectiv, societatea ar putea şi ar trebui să le ceară politicienilor, alături de „prosperitate”, dacă nu chiar şi mai înainte, instituţii democratice independente și profesioniste, care să asigure prosperitatea nu doar în sens economic şi nu doar la nivel de persoană şi familia sa. Economia şi alte domenii generatoare de „prosperitate” funcţionează normal doar în condiţiile unui stat de drept, democratic, veritabil. Şi banii proveniţi din economie nu se fură sau se fură mai puţin decât în Moldova. Iar aceasta înseamnă să ceară mai multă justiţie şi mai puţină corupţie, mai multă presă liberă şi mai puţină subordonare politică a instituţiilor statului, să ceară dezvoltarea şi democratizarea partidelor ca entităţi reprezentative ale diferitor oameni şi grupuri sociale, precum şi descentralizarea puterii astfel ca fiecare om din cel mai îndepărtat sat, să se simtă egal în drepturi şi în şansele de „prosperitate” cu locuitorii capitalei, de exemplu. Şi este indiferent, dacă aceste cerinţe se înaintează în cadrul referendumurilor sau alegerilor, uninominale sau proporţionale, dezbaterilor publice sau protestelor stradale. La rândul lor, doar aceste instituţii, nu persoane aparte, sunt apte cu adevărat să construiască drumuri şi şcoli prin sate, să majoreze pensiile şi lefurile, să creeze locuri de muncă, să întoarcă miliarde, în general, să pogoare „prosperitatea” peste capul „moldoveanului”.
Nu putem spune că societatea moldovenească este lipsită cu desăvârşire de „instinctul democraţiei”, în calitate de promotor al „instinctului de prosperitate”.
Haideţi să ne amintim de Marile Adunări Naţionale din perioada de emancipare naţională care adunau în centrul Chişinăului până la o treime din populaţia matură a fostei RSSM. Doar înainte de destrămare, URSS ajunsese să satisfacă mai multe nevoi materiale şi sociale. Exista un anumit grad de siguranţă pentru ziua de azi şi de mâine, a copiilor şi a membrilor maturi ai familiei. Şi totuşi protestele adunau mulţimi mari de oameni care cereau, în principal, libertate, limbă, alfabet. După cum s-a dovedit, mulţi dintre ei, ulterior, nici nu au ţinut prea mult la cuceririle lingvistice şi naţionale. Şi atunci este de presupus că pe oameni i-a scos în stradă spiritul protestatar împotriva interzicerilor, constrângerilor, restricţiilor de tot felul, sub aspectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, democratice: dreptul la opinie, la circulaţie liberă, la propria soartă, limbă, identitate etc. Poate tot din aceleaşi considerente mişcarea de opoziţie din anul 2009 a avut atât de multă susţinere socială şi atât de multe speranţe au fost investite în partidele care s-au rupt atunci la guvernare. Speranţe, în mare parte spulberate de aceleaşi partide…
Conducerea PCRM, care a fost la guvernare până la 2009, ar fi putut rămâne sincer supărată pe „moldovenii nerecunoscători” care, în acea perioadă, se bucurau de un anumit grad de stabilitate şi previzibilitate a situaţiei, inclusiv sub aspectul unui anumit grad de ”prosperitate”, aflată într-o foarte lentă, dar clară ascensiune. Respectiva conducere şi susţinătorii acesteia ar putea să nu înţeleagă nici astăzi că le-a jucat festa caracterul mai puţin democratic al societăţii moldoveneşti sub guvernarea comunistă, când mai toate lucrurile erau decise de o singură persoană sau un singur partid, în interior, iar în exterior cei mulţi se puteau deplasa doar clandestin, preponderent în căutare de un loc de muncă, sau cei puţini, dar cu mulţi bani. Iar aceasta înseamnă, iarăşi, deficit de democraţie, de libertăţi şi valori democratice, fără de care „prosperitatea” veritabilă, nu are cum să vină.
Înnoirea şi înlocuirea clasei politice
Este adevărat că scopurile declarate ale celor două iniţiative examinate – referendumul şi votul uninominal – se referă şi ele, mai mult sau mai puţin, la democratizarea societăţii. Şi una, şi alta par să urmărească înnoirea clasei politice ca şi instrument al viitoarei dezvoltări a ţării. Doar că, într-un caz, nu devine deloc clar cum transformarea cantitativă (micşorarea numărului deputaţilor de la 101 la 71) poate asigura transformările calitative în interiorul clasei politice. Iar în cel de al doilea caz, nu este clar, dacă iniţiatorii, PDM, se au în vedere şi pe sine atunci, când vorbesc de calitatea proastă a actualei clase politice, care necesită „înnoire” şi care, la rândul său, este mai degrabă sinonimă cu „înlocuirea”. Dacă nu, atunci este vorba de un comportament un pic cinic şi arogant, în raport cu alţi politicieni şi alte partide. Iar dacă da, ar putea să ne convingă în sinceritatea iniţiativei lor printr-un anunţ, lansat la o anumită etapă a dezbaterilor privind noul sistem electoral, că PDM, cel puţin fruntaşii acestuia, nu vor participa la viitoarele alegeri parlamentare, majoritare sau proporționale, ca să ofere societăţii posibilitatea să înceapă înnoirea clasei politice de la foaie albă, nediscriminând şi neprivilegiind pe nimeni. Îşi închipuie cineva aşa ceva după ce PDM a declarat în repetare rânduri că va deveni cel mai important partid politic în Republica Moldova?
De altfel, reformele democratice, veritabile, sunt şi mai simplu şi mai ieftin de făcut şi cu efecte mai mari şi mai rapide pentru „prosperitate”, decât în alte domenii. Esenţială aici este sinceritatea şi voinţa clasei politice, în special a puterii. Restul, sub formă de modele, expertiză și finanțare, oferă partenerii de dezvoltare, în special, Uniunea Europeană.
Cu un ochi la făină şi altul la slănină…
Însă societatea moldovenească și aici se arată mai puțin pregătită să înțeleagă sursele reale ale ”prosperității” sale. Ultimele sondaje continue să confirme paritatea opțiunilor pro-estice și pro-vestice ale cetățenilor moldoveni, cu anumite variații, în condițiile obiective când influențele venite din Est, nici nu ar putea fi catalogate în mod univoc drept sprijin sau ajutor.
Da, societatea moldovenească este îndreptățită să se comporte așa pe motiv că guvernările declarate pro-europene mai mult au compromis ideea europeană în Moldova decât au promovat-o, dar nu poți „arunca și copilul din scăldătoare odată cu apa uzată”. Inclusiv pentru că, alături de modele, expertize și finanțare, UE insistă, acum mai dur decât înainte, pe anumite condiții de utilizare a acestora, prima dintre care, conform ultimei reuniuni a Consiliului de Asociere UE-Moldova, constă în faptul că sprijinul trebuie centrat pe nevoile oamenilor (citește ”prosperitatea” acestora).
Din cauza acestei neînțelegeri din partea societății moldovenești, alimentată puternic de către unele acțiuni și inițiative ale puterii, bicefale acum în Moldova, cursul pro-european al țării este supus poate celui mai mare risc de la apariţia sa în Republica Moldova în calitate de idee politică, nu doar de la 2009 încoace.
Desigur, poporul are totdeauna dreptate, dar și lui nu-i strică un instinct al autoconservării mai bun, în special în relația cu politica și politicienii.
Valeriu Vasilică, IPN
