Călcâiul lui Ahile al UE în Republica Moldova. Analiză de Victor Chirilă pentru Info-Prim Neo.

La 5 iunie 2010, cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele rus Dmitri Medvedev au semnat Memorandumul ruso-german de la Meseberg, conform căruia UE şi Rusia ar fi urmat să creeze, la nivel de miniştri, un Comitet comun de politică externă şi de securitate, iar conflictul transnistrean să devină un subiect prioritar pe agenda sa de lucru. În curând se va împlini un an de la acea dată, iar comitetul cu pricina se află în continuare la etapa de proiect. Moscova consideră că mingea este în curtea Bruxellesului care ar trebuii să răspundă la propunerile concrete făcute de ea, încă în vara anului trecut, cu privire la activitatea comitetului propus la Meseberg de Merkel şi Medvedev. Bruxellesul, însă, tace, probabil, nu fără temei. Deocamdată, cele 27 de state membre ale UE nu au o poziţie comună asupra iniţiativei germano-ruse. În schimb, oficialii europeni consideră că reglementarea transnistreană este un test de seriozitate şi sinceritate pentru Rusia în politica europeană de securitate. Moscova este, se pare, de altă părere, cel puţin aşa a lăsat să se înţeleagă şeful diplomaţiei ruse Serghei Lavrov în cadrul conferinţei de presă din 13 ianuarie 2011, când a ţinut să declare că, în viziunea sa, un test adevărat şi mult mai important de sinceritate, este capacitatea de a crea un scut antirachetă european comun între Rusia şi NATO. Paradoxal sau nu, dar în timp ce Bruxellesul aşteaptă ca Moscova să se ridice la nivelul probei transnistrene, perpetuarea conflictului de pe Nistru devine un test pentru capacitatea UE de a se impune ca un actor politic redutabil - {auzit, ascultat şi respectat}, la masa de negocieri în formatul 5+2. Este adevărat, în ultimii 6 ani, UE a devenit mult mai vizibilă în regiunea transnistreană. Acest fapt s-a datorat în mare parte voinţei politice a UE de a se implica nemijlocit în procesul de reglementare a problemei transnistrene, asumându-şi responsabilităţi concrete în varii domenii, precum: ▪ consolidarea şi eficientizarea controlului la frontiera moldo-ucraineană pe segmentul transnistrean, prin iniţierea misiunii EUBAM; ▪ Promovarea măsurilor de încredere între Chişinău şi Tiraspol, prin implementarea în regiunea transnistreana a mai multor proiecte umanitare, sociale, infrastructurale finanţate din bugetul UE; ▪ Participarea în calitate de observator la consultările şi negocierile în formatul 5+2. A fi vizibil nu înseamnă că automat eşti şi un actor politic influent. Marele neajuns al UE în regiunea transnistreana şi în formatul 5+2 constă în faptul că Bruxellesul nu a reuşit încă să transforme prezenţa sa crescândă în pârghii reale de influenţă şi de proiectare a puterii sale normative, economice şi politice asupra populaţiei, mediului de afaceri şi a regimului politic de la Tiraspol. În ciuda faptului că în ultimul timp Tiraspolul este vizitat intens de diplomaţii şi oficialii europeni, UE, ca putere politică, este cu greu auzită, prost ascultată şi premeditat ignorată în regiunea transnistreană. Poate UE să depăşească acest handicap? Cu siguranţă, da. Însă, pentru a reuşi, UE ar trebui să dispună de pârghii reale de influenţă, care să-i permită să-şi promoveze mai hotărât propriile principii, valori şi interese legitime în regiunea transnistreană. În opinia noastră, acest lucru este aproape imposibil de realizat, atâta timp cât UE evită: 1.Să-şi asume şi să exercite un rol echivalent cu cel jucat de Rusia în procesul de reglementare a problemei transnistrene; 2.Să formuleze clar propria viziune de soluţionare a problemei transnistrene, care ar fi elaborată şi susţinută de majoritatea statelor UE şi nu doar de Germania şi Franţa; 3.Să elaboreze şi să propună un pachet unic de asistenţă pentru modernizarea regiunii transnistrene, care, cel puţin, ar echivala cu asistenţa acordata regiunii de Rusia. Bineînţeles, acordarea unui astfel de pachet de asistenţă ar trebui să fie strict condiţionată de democratizarea şi demilitarizarea regiunii, promovarea dialogului şi cooperării între Tiraspol şi Chişinău la toate nivelele, lichidarea tuturor obstacolelor în calea circulaţiei persoanelor şi mărfurilor între cele două maluri ale Nistrului, realizarea unor proiecte infrastructurale comune între Tiraspol şi Chişinău; 4.Să aplice ferm mecanismele de încurajare, condiţionare, convingere şi, inclusiv, coerciţie în raport cu administraţia de la Tiraspol, atunci când este cazul. Este UE dispusă să acţioneze în acest fel? Este UE gata să-şi asume un rol în procesul de soluţionare a chestiunii transnistrene, care ar fi pe măsura statutului său regional şi internaţional, un rol echivalent cu cel al Rusiei? Din păcate, realităţile ne conving că UE încă mai ezită. În consecinţă, consultările şi negocierile în formatul 5+2 depind aproape în exclusivitate de toanele Tiraspolului şi dorinţa/bunăvoinţa Moscovei de a face presiuni asupra „intransigenţilor lideri transnistreni”. Deşi UE se pronunţă pentru începerea necondiţionată a negocierilor asupra viitorului statutul al regiunii transnistrene, poziţia acesteia este complet desconsiderată de administraţia de la Tiraspol. Mai mult de cât atât, consultările informale în formatul 5+2 sunt transformate de liderii transnistreni în negocierea unor cedări importante din partea Chişinăului, care ar urma să satisfacă noţiunea de egalitatea în drept (ravnopravie storon), înţeleasă de Tiraspol şi Moscova ca recunoaşterea regiunii transnistrene ca subiect egal cu Republica Moldova. În lipsa unor pârghii eficiente de influenţă directă asupra liderilor de la Tiraspol, UE este nevoită să mizeze pe capacitatea Moscovei de a-i înduplecă pe aceştia din urmă să se aşeze la masa de negocieri. De asemenea, în timp ce UE este preocupată de lansarea cât mai curând posibilă a negocierilor oficiale în formatul 5+2, ea evită să se implice activ pe alte dimensiuni ale chestiunii transnistrene, precum democratizarea regiunii şi asigurarea transparenţei în Zona de Securitate, creată în temeiul Acordului moldo-rus „Cu privire la principiile reglementarii paşnice a conflictului armat în zona transnistreană a Republicii Moldova”, semnat la Moscova, la 21 iulie 1992. Or, anume pe aceste două dimensiuni se atestă evoluţii îngrijorătoare care ar putea să deraieze eforturile de promovare a încrederii şi să pericliteze dialogul politic şi viitoarele negocieri între Chişinău şi Tiraspol. Vede Bruxellesul aceste involuţii? Desigur le vede, dar le urmăreşte şi le semnalează neputincios în strictă conformitate cu statutul de observator. De fapt, e timpul să o spunem deschis, statul de observator la masa de negocieri a devenit un dezavantaj pentru UE, o capcană care îi limitează gradul de implicare şi influenţă în regiunea transnistreană. [Victor Chirilă, director executiv, Asociaţia pentru Politică Externă, pentru Info-Prim Neo]