A fost un război ruso-moldovenesc, Jurnale de Campanie

[Articol Info-Prim Neo din ciclul „20 de ani de la începerea războiului. Când va fi pace?”] Reluare din 9 februarie Când a început războiul de la Nistru publicistul Alexandru Şchendrea, şef de secţie la săptămânalul „Vocea Poporului”, avea 36 de ani. În seara zilei de 30 martie 1992, pe la ora 22.00, i-a fost înmânată sub semnătură citaţia de mobilizare. Curierul i-a spus că trebuie să-l însoţească chiar acum la Comisariatul militar Centru. În dimineaţa următoare era de acum la Ministerul Apărării, unde, după ce a fost echipat, i s-a spus că va fi comandant de pluton. [Direct pe front de la coarnele plugului] În acea zi au fost mobilizaţi mulţi rezervişti, îşi aminteşte Alexandru Şchendrea. „O parte dintre ei, graţie protecţiei unor cunoscuţi, au fost lăsaţi să se întoarcă acasă. Cei rămaşi, timp de o săptămână, am luat lecţii de tactică de la un cazac, care, cu toate că de o lună de zile poliţiştii şi voluntarii noştri se confruntau la Nistru cu gardiştii şi cazacii susţinuţi de forţe ale Federaţiei Ruse, ne învăţa cum să luptăm cu armatele turceşti. După ce ne-am făcut „dobă” de carte ni s-au încredinţat unităţi militare, am fost dislocaţi la baza militară „Beriozka” dintr-o pădurice de lângă satul Cruglic, raionul Criuleni, unde câţiva ani în urmă fuseseră o tabără de odihnă pentru elevi. Toţi rezerviştii din plutonul nostru erau din raionul Floreşti. Ei erau cam de vârsta mea, marea majoritate cu armata făcută. Cea mai mare parte însă îşi satisfăcuseră serviciul militar în unităţi de construcţie, aşa că nu aveau idee despre infanterie şi nici din arme nu prea puteau trage”, îşi aminteşte fostul comandant de pluton. Câteva zile rezerviştii din plutonul comandat de Alexandru Şchendrea au săpat tranşee pentru a se învăţa „pe viu” cum să se mascheze mai bine. „În fiecare seară rezerviştii trebuiau să-şi coase guleraşe albe la tunică, dar aproape toţi băieţii mei aveau mâinile bătătorite, aşa că nici nu puteau ţine acul. Mai puteam vorbi în asemenea caz de apăsarea corectă pe trăgaci şi nimerirea în ţintă?”, se întreabă Alexandru Şchendrea. [Fiorul de frică se simţea în inima fiecăruia] Pe 13 mai 1992 batalioanele de la baza „Beriozka” au primit ordin să se deplaseze la Coşniţa. „După ce am primit sarcina de luptă şi am anunţat rezerviştii din companie că la miezul nopţii trebuie să pornim spre Coşniţa, în cazarmă a început să se furişeze neliniştea şi nehotărârea. În ochii multora dintre ei am citit nedorinţa de a părăsi baza militară. Unii dintre ei mai mult se prefăceau a căuta cizmele sub paturi pentru a se pregăti de drum. Era pentru prima dacă când în inimile lor s-a strecurat un fior de frică”, îşi aminteşte Alexandru Şchendrea. Batalionul din care făcea parte şi plutonul condus de şeful de secţie de la „Vocea Poporului” şi-a ocupat poziţiile pe linia a doua a frontului, care, spune el, era mai departe de epicentrul acţiunilor de luptă. „Deseori, obuzele „Alazan” aruncate de separatişti ajungeau până la tranşeele noastre, iar şuieratul gloanţelor nu înceta nici noaptea, aşa că frica din spate nu ne lăsa să ne odihnim nici pentru o clipă. Cea mai groaznică zi a fost pe 19 mai, când separatiştilor le-au venit în ajutor tancuri şi militari ai Armatei a 14-ea a Federaţiei Ruse. Înainte de a se începe ostilităţile, toţi comandanţii am fost chemaţi la comandamentul batalionului, unde ni s-a spus să ne pregătim de luptă. La ultima convocare a ofiţerilor am fost informaţi că separatiştii preconizează să înceapă atacul la ora 5.00 dimineaţa, iar noi le vom lua-o înainte şi vom porni în atac cu 2 ore mai devreme”. [Primele pierderi] Fostul comandant îşi aminteşte că în acea noapte, pe toată întinderea frontului era o linişte neobişnuită. Rezerviştii îşi ocupaseră poziţiile de luptă în aşteptarea ordinului. La ora stabilită s-au început luptele, care au continuat până după ora 11.00 ziua. Liniştea, care s-a instalat după încetarea exploziilor şi şuieratului de gloanţe se amesteca cu gemete ale rezerviştilor răniţi pe câmpul de luptă. „În faţa liniei a doua a frontului era săpat un dig înalt, unde în zilele fără lupte luam masa. În spatele lui doi rezervişti - Petru Bordea şi Sandu Zdrăguş, îşi săpaseră un bordei adânc pentru a fi cât mai departe de gloanţe, însă, în timpul luptelor, o mină lansată de gardişti a explodat chiar pe malul lui. Sandu a fost rănit grav la picior, iar pentru Petru bordeiul i-a devenit mormânt. În acea luptă au căzut cu moarte de erou şi rezervişti din alte subunităţi militare de pe Platoul de la Coşniţa.”, povesteşte comandantul de pluton. Pe la amiază în batalion s-a început panică, îşi aminteşte Alexandru Şchendrea. Comandantul companiei - Ştefan Albu, a început să facă agitaţie în rândul combatanţilor ca să părăsească câmpul de luptă. „Eram adjunctul lui şi trebuia să mă supun, dar n-am făcut-o. Am adunat rezerviştii din companie şi le-am spus că eu voi rămâne pe câmpul de luptă, iar acei care doresc să plece, n-au decât s-o facă”, povesteşte fostul comandant. Din totalul de circa 450 de rezervişti, câţi erau în batalionul şi în detaşamentul de aruncătoare de mine dislocat în spate, au rămas 47, cei mai mulţi – 17, fiind din plutonul pe care îl conducea. Mai târziu au aflat că în acea noapte nu erau pe loc nici comandantul Platoului şi nici al batalionului. „Atunci am făcut şi lista celor rămaşi pe poziţii. O păstrez şi acum. După plecarea dezertorilor ne-am ocupat din nou poziţiile de luptă. Am împărţit tot armamentul, inclusiv cel din rezervă. Era pentru prima dată când combatanţii au fost înarmaţi şi cu grenade anti-personal de tipul F1. Au acceptat să le ia, cu toate că se zvoniseră despre câteva cazuri când, pentru că erau vechi şi ruginite, acestea au explodat în mâini în timpul înşurubării capsei. Eram la o distanţă de peste 50 de metri unul de altul, dar, spre norocul nostru, noaptea următoare a fost liniştită”, povesteşte lăcrimând publicistul. [Informaţiile veneau doar de la separatişti] Alexandru Şchendrea spune că unica sursă de informare de pe front era un tranzistor, care recepţiona doar postul de radio Maiak. „În dimineaţa aceea, ca de obicei, ne-am adunat toţi rezerviştii în jurul lui ca să ascultăm noutăţile. Prima ştire difuzată am memorizat-o pentru toată viaţa: „Aseară, revoltaţi de acţiunile conducerii Republici Moldova, circa 300 de poliţişti din detaşamentul cu destinaţie specială au părăsit câmpul de luptă”, a relatat crainicul. Deşi politizată şi, mai ales, denaturată, ştirea nu era o minciună. Într-adevăr părăsiseră poziţiile circa 300 de combatanţi, numai că ei nu erau poliţişti şi, cu atât mai mult, din brigada cu destinaţie specială, ci rezervişti de la coarnele plugului”, spune comandantul de pluton. Alexandru Şchendrea ţinea în secret de părinţii lui că se afla la război. „Despre faptul că mă aflu la Coşniţa îi spui numai lui Anton (fratele lui Alexandru şi nănaşul familiei lor, n.a.). Nici părinţii şi nici Iulea (sora lui Alexandru, n.a.) nu trebuie să ştie despre aceasta”, îi scria el soţiei la 15 mai 1992. „Mama nu avea să închidă un ochi nopţile”, explică Alexandru, ştergându-şi lacrimile. [În ajun de ziua mea am fost rănit] În ajunul zilei sale de naştere, pe 26 mai 1992, plutonierul Alexandru Şchendrea a fost rănit. „Ne aflam deja de linia întâia a frontului, îşi aminteşte el. Spre seară a coborât în tranşee la noi un maior însoţit de doi băieţi în uniformă militară, care, probabil, erau printre primii tineri înrolaţi în Armata Naţională. Maiorul m-a rugat în limba rusă să-i împrumut staţia radio, spunând că a fost înţelegere cu separatiştii să se stabilească legătura telefonică prin cablu ca să nu se împuşte cu treabă şi fără treabă. Am dialogat mult: el în rusă, eu în română, el în rusă, eu în română. Aceasta m-a pus pe gânduri. Mă nedumerea şi faptul că la acea dată, din câte ştiam, încă nu era oficializată participarea la război a trupelor în termen ale Armatei Naţionale. Până la urmă i-am dat staţia cu o condiţie: să plec şi eu cu ei. Era probabil trecut de ora zece noaptea, când o explozie asurzitoare m-a aruncat în aer. Am simţit ceva cald în partea dreaptă a abdomenului. L-am pipăit, dar totul era în ordine. Mi-am dus mâna peste faţă şi am retras-o scăldată în sânge”, îşi aminteşte comandantul de pluton. A doua zi, Alexandru Şchendrea se afla la Spitalul nr. 3 din Chişinău. Aşteptându-şi rândul în cabinetul oculistului, a auzit la Radio Naţional o ştire că alaltăseară, în timpul stabilirii legăturii telefonice prin cablu cu separatiştii, a explodat o mină în urma căreia au murit trei combatanţi. „Care trei, am sărit ca fript de pe scaun, povesteşte plutonierul. Chiar atunci am sunat la radio să aflu de unde au o astfel de informaţie. Mi s-a spus că ea a fost preluată de la o agenţie de ştiri. Până la urmă am aflat că ştirea fusese scrisă de serviciul de presă de la un minister de forţă, iar în explozia aceia nu a murit nimeni, iar tânărul care a călcat pe mină - Ion Cebotari din Orhei, a rămas fără un picior”, povesteşte fostul comandant de pluton. Alexandru Şchendrea spune că a aflat despre încetarea războiului tot de la Radio Naţional. „Ştiam că se poartă negocieri între Republica Moldova şi Federaţia Rusă. Când am aflat că cei doi preşedinţi, Mircea Snegur şi, respectiv, Boris Elţin, au semnat Convenţia privind reglementarea paşnică a conflictului armat mi s-a întărit încrederea că, în sfârşit, a fost recunoscut faptul că luptele de la Nistru au fost război între două ţări”, mai spune plutonierul. Războiul de la Nistru s-a încheiat la 21 iulie 1992. [Irina Ţurcanu, Info-Prim Neo]